Expoziţiile de artă provoacă, cu foarte puţine excepţii, vizitatorul. Oprindu-se în faţa lucrărilor etalate, acestuia îi vin în minte întrebări ca: Îmi place? De ce mi se pare cunoscut? Oare, chiar dacă îmi place, este valoros? De ce nu-mi place?…
Pentru privitorul mai avizat există însă două feluri de provocări. Arta de ultimă oră, care îi contrazice habitudinile de receptare, şi întâlnirea cu artişti al căror respect pentru învăţătura de şcoală pare să-i situeze într-o categorie de déjà-vu.
La Cercul Militar este deschisă o Retrospectivă de pictură şi acuarelă a artistului Ion Murariu. Nu este prima din ultimii ani, dar aduce câteva note speciale.
Format în şcoala deIaşi, elev al pictorului Jean Cosmovici, Ion Murariu va păstra în aproape toată creaţia sa un romantism moldav, o dragoste pentru peisaj şi pentru aspectele simpe ale vieţii, un interes pentru culoare care conferă de altfel şi nota contemporană a operelor sale. Nu culoarea în sine, ci felul în care este aşternută pe pânză.
Ne-au reţinut atenţia, de această dată, mai ales acuarelele, tehnica ce i-a adus în primul rând renumele în arta românească. Sensibilitatea pentru transparenţa şi prospeţimea culorilor de apă este dublată la Ion Murariu de o fugă a pensulei, de un brio al tuşei, aproape de neidentificat în picturile sale. Suprafeţele de culoare izbucnesc pe suport ca nişte flăcări din care se ivesc, la o privire mai de aproape, elementele unei lumi reale şi visate totodată: bănuite siluete de plante, cărora lumina le dublează conturile, şi le aproprie până la cvasi-anularea lor. Gestul artistului este năvalnic, aproape violent, ca şi cum s-ar teme că pierde spontaneitatea şi frăgezimea inspiraţiei.
Intrigă în expoziţie şi o anume inversare a gamei cromatice, chiar dacă nu există norme clare în acest sens. Culoarea din acuarele este mai “coaptă” decât cea din picturi, în care predomină albul, tonurile clare, de galben, ocru, subliniate de griurile savant valorate. Uneori, paleta ar putea fi chiar fovă, cu zone de galbenuri violeturi şi verde, dacă tonurile nu ar fi tamisate, ca şi cum filtrul nostalgiei nu le lasă să-şi afirme strălucirea contrapunctică.
Pictura acestui artist, născut în 1922 şi dispărut în urmă cu patru ani, sintetizează cumva istoria de aproape un secol a artei româneşti. Temele alese sunt tradiţionale: peisaje, flori, imagini ale satului în diverse anotimpuri, cu personaje amintind mai curând de modul de figurare al secolului al XIX-lea şi al căror rol în compoziţie este, de fapt, unul anecdotic sau de element menit să spargă liniştea unei ierni sau să accentueze plenitudinea unei veri.
Ceea ce contează însă în peisajele lui Ion Murariu este tot ştiinţa culorii, aşternute în tuşe puternice, cu diferite grade de împăstare, care construiesc forme, profunzimi şi comunică stări emoţionale.
Peisajele lui sunt de cele mai mult ori stări de suflet, ca în Toamnele ce urmăresc treptata schimbare a culorilor, de la verde la galben şi la ruginiul care aprinde în acest anotimp pădurile Bucovinei, sau valorează cerul cenuşiu în simfonii de griuri, cu o nebănuită luminozitate interioară.
Albul Iernilor este când vibrat de tonuri reci de albastru, când încălzit de mici suprafeţe de galben, punctând case, lăsând să se bănuiască, undeva, dincolo de raza vizuală a privitorului, prezenţa umană. Uneori surprind viaţa satului, în momentele ei cele mai pitoreşti, cu scenele de urători ale sărbătorilor de iarnă sau cu jocul copiilor, privit însă de la distanţă, transformat în parte integrantă a naturii.
Florile lui izbucnesc în culori solare, ca galbenul florilor de câmp sau roşul macilor, îmbracă sfios tonuri pastelate, în cazul zambilelor sau lăcrămioarelor, îşi etalează seva în verdele pal sau intens, îşi impun regalitatea în albastrul irişilor. Ulcelele sau vasele de sticlă îşi desprind consistenţa sau transparenţele pe fondurile valorate cu rafinament, în nuanţe puternice, mai ales roşuri, în albastruri diafane sau ocruri deschise din care iradiază lumina.
„Indiferent de locul care mi-a servit drept sursă de inspiraţie, am avut în minte, întotdeauna, locurile natale. Asta poate şi din dorinţa ardentă de a recupera, în plan simbolic, anii copilăriei. Totul e legat, deci, de Moldova şi de peisajele sale inconfundabile”, mărturisea cândva pictorul Ion Murariu, artistul plecat dintre noi la vârsta de 90 de ani.
Tuşa puternică, energică, cromatica echilibrată, expresivitatea figurilor şi naturaleţea gesturilor surprinse în ulei sau acuarelă fac din creaţia lui Ion Murariu o lume vie, în mişcare, o artă care a reuşit să-şi păstreze actualitatea de-a lungul a peste 60 de ani. Şase decenii care au fost poate cele mai “agitate” din istoria picturii.
Ion Murariu n-a căutat neapărat modernitatea. Ea a venit din sinceritatea exprimării, din stăpânirea meşteşugului, din ancorarea în tradiţia solidă a artei româneşti dinaintea lui.
„Nu am avut nici un model în plan artistic, însă m-am ghidat după formele practicate de profesorii şi, implicit, pictorii din această inimă culturală a ţării. Mulţi dintre profesorii ieşeni făcuseră studii la München şi Viena, iar subiectele de examen erau asemănătoare cu cele date la instituţiile similare din Europa. La Academia din Iaşi se studiau în forme savante desenul şi culorile. Iar colorismul care i s-a atribuit nu a fost, în nici un caz, o influenţă a şcolii germane, ci un dat al temperamentului artistic din această parte a Europei. Altfel spus, în Moldova se pictează, şi acum, altfel decât în alte regiuni ale ţării”, afirma pictorul Ion Murariu.
Îşi declara astfel apartenenţa la şcoala ieşeană în care s-a format şi unde a primit şi prima distincţie, participând cu Academia ieşeană la concursul “Premio cittá Firenze”, unde a obţinut o menţiune.
Retrospectivele, cum este aceasta a lui Ion Murariu, au meritul de a ne aminti, într-o perioadă în care efemerul pare a fi principala preocupare a artiştilor, atât ca subiect, dar mai ales ca tehnică, măsura în care arta, dacă se datorează pasiunii, dacă este făcută cu deplină sinceritate şi cu perfecta cunoaştere a meşteşugului, rămâne proaspătă chiar şi pentru cei care, prin vârstă sau temperament, sunt mai aproape de creaţiile strict contemporane.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.