La moartea unui evreu bătrân care a fost „aproape, dar nu chiar”

Shimon Peres a murit miercuri, 28 septembrie, la vârsta de 93 de ani. S-a născut în Polonia şi şi-a urmat tatăl în Palestina aflată sub mandat britanic în 1934. Soţia s-a stins în 2011. Îi umează fiica sa şi doi nepoţi. Nu a dorit poate să devină un lider, însă drumul şi viziunea sa politica l-au transformat într-o figură cheie în Israelul ultimilor 50 de ani. “Visul meu nu era să fiu preşedinte. Visul meu era să fiu păstor sau poet al astrelor”, spunea Peres la învestirea sa în funcţie, în iulie 2007.

Gideon Levy, fost colaborator, a scris acest editorial pentru Haaretz, pe 15 septembrie, ziua în care Peres a suferit accidentul vascular care s-a dovedit fatal.

Până la urmă, a rămas un intrus. În zilele de glorie ale Palmach (unitate de elită a Haganah, miliţie laburistă), ale Tshalului, ale “operaţiunilor”, raidurilor şi ale eroilor în uniforma, Shimon Peres era un antierou. Într-o ţară unde cel mai mic accent străin era considerat o ofensă, Peres, cu accentul său yiddish, cu costumul şi cravata sa, nu a fost niciodată considerat un adevărat israelian.

Evreu din diaspora într-o ţară care dorea să creeze evreul nou (sabbra, acronim de la “tânăr, sănătos, puternic”), bronzat, soldat, aventurier, el era încarnarea vechiului evreu, a evreului din diaspora. Într-o ţară în care a făcut parte totuşi din rândul liderilor timp de trei generaţii, el a rămas un etern intrus. Ca orice intrus, el a încercat toată viaţa să scape de această imagine. A vrut să fie popular, iubit şi admirat de toată lumea. Cât de mişcător a fost când a insistat că a fost comandant al marinei – în aprilie 1949 a fost numit “şef al serviciilor navale” pentru câteva luni. Poate de aceea a fost atât de preocupat de apărare şi şi-a dedicat aproape toată viaţa problemelor legate de apărare, fie că a fost sau nu necesar.

Cât de emoţionant a fost când, după una dintre ultimele întâlniri cu Moshe Dayan, m-a întrebat în maşină, cu ochii strălucindu-i: “Ai văzut cât de mult a stat cu mine?”. Dayan era bolnav în fază terminală şi Peres era cineva care fusese şi urma să mai fie totul.

Însă Dayan era un erou şi era născut în Israel, iar Peres nu era. Yigal Allon şi Yitzhak Rabin, care urmau să devină rivalii sai, erau de asemenea eroi şi erau născuţi în Israel – iar Peres nu era. Ei ştiau asta şi o ştia si el. Cred că îi invidia.

Eroii generaţiei sale nu-l apreciau. La un moment dat a fost în Tanganika, în Tanzania de azi, împreună cu Rabin. Rabin a început să facă fotografii cu aparatul său vechi şi asta l-a enervat pe Peres, care nu avea acest hobby. Peres credea că acolo, la Lacul Tanganika, au fost sădite semninţele rivalităţii lor.

Însă această antipatie a lui Rabin şi Allon era mult mai mare decât cea a lui Peres faţă de ei. Am auzit de la Rabin şi Allon cuvinte grele la adresa lui Peres, ceva ce nu l-am auzit pe Peres spunând. Băiatul care a vrut iubire nu a primit iubire. Unii l-au admirat, însă puţini l-au iubit. Intrusul a fost iubit în special în afară – în străinătate era văzut ca o figură mitologică a Israelului. Poate de aceea Peres nu a câştigat niciodată alegerile.

Poate că privirea lui care căuta iubire l-a ţinut departe de ea. După fiecare întrunire electorală, cu zeci de funcţionari în vârstă în diverse stadii ale aţipirii, el mă întreba în maşină pe drumul de întoarcere, noaptea, înainte de a dormi: “Cum m-am descurcat?”. Avea atât de mult nevoie de confirmare.

Poate că asta e una dintre cheile înţelegerii unui om care a fost tot ce putea sa fie – nu a fost un post important pe care să nu-l fi ocupat – care şi-a terminat însă o viaţă lungă cu un sentimanet de aproape, dar nu chiar. Aproape, dar nu chiar un om de stat de neuitat, aproape dar nu chiar un erou naţional, aproape dar nu chiar să intre în istorie. Intrusul care a vrut dragostea tuturor a crezut că o va avea dacă-i mulţumeşte pe toţi. De aceea nu a mers până la capăt, nu a luptat împotriva majorităţii, nu a stat în calea curentului şi nu s-a revoltat împotriva propriei tabere.

A crezut că poate mulţumi pe toată lumea prin compromis şi a terminat prin a-i nemulţumi pe toţi. Şi-a îndeplinit dorinţa abia în ultima sa funcţie – ca preşedinte trebuia să-i mulţumeasca pe toţi şi în schimb oamenii aveau să-i ofere ceea ce dorea. Timpurile s-au schimbat, eroii s-au schimbat şi odata cu ei spiritul vremurilor şi astfel intrusul a devenit moştenitor legitim.

Am lucrat pentru el în perioada neagră a carierei lui. Îi înfrunta atunci pe Menachem Begin şi pe Yitzhak Rabin. Nu era niciun semn despre dragostea pe care urma să o primească din partea maselor, care în schimb aruncau în el cu roşii stricate. Stătea ca o stâncă în faţa ostilităţii şi a sfidării. Intrusul care a dorit atât de mult sa fie iubit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.