„Muşchetarii la mânăstire”, o operă regăsită

Muşchetarul Gontran o iubeşte pe Marie, nepoata Guvernatorului din Touraine, închisă la Mânăstirea Ursulinelor împreună cu sora sa, Louise. Ajutat de prietenul lui, Brissac, şi contând pe complicitatea abatelui Bridane, cei doi intră în mânăstire deghizaţi în călugări, cu sutanele furate unor pelerini, cu scopul de a o răpi pe Marie.

După ce Brissac se îmbată şi face o mulţime de trăsnăi, cei doi muşchetari vor fi iertaţi pentru că extravaganţele lor au dejucat un complot împotriva Cardinalului Richelieu. Guvernatorul îi va acorda mâna Mariei lui Gontran şi pe cea a Louisei lui Brissac.

Subtitrată când ”operetă”, când „operă comică”, lucrarea lui Louis Varney, Muşchetarii la mânăstire, n-a mai fost jucată la Sala Favart din 1992. Pusă în scenă la Bouffes-Parisiens, în 1880, opera a fost reluată, din 13 iunie, la Opera Comică din Paris, cu susţinerea Centrului de Muzică Romantică Franceză – Palazzetto Bru Zane şi în coproducţie cu Opera din Toulon şi cu cea din Lausanne, unde montarea a fost semnată de Jérôme Deschamps, în 2013.

Anne-Marine Suire, o fermecătoare Marie

La Opera Comică, pe lângă punerea în scenă, Deschamps îşi adjudecă şi rolul Guvernatorului din Touraine, văr al cardinalului Richelieu, care vrea să-şi închidă nepoatele la mânăstire. Este foarte reuşit, pentru că adoptă un accent ţărănesc, dar şi cântă câteva fraze.

Jérôme Deschamps pliază stilul său farsor şi lunatic, constant animat de pulsaţii muzicale, pe libretul care aliază abil fanfaronada unora, naivitatea celorlalţi şi egoismul fiecăruia dintre ei.

Guvernatorul pe care îl întruchipează este un tiran narcisist şi un deus ex machina al istoriei în acelaşi timp. Totul este o farsă, până la scena uşor ireverenţioasă în care Christos coboară de pe Cruce pentru a-şi lua pauza de prânz.

Ceilalţi interpreţi sunt, după părerea cronicarilor, la înălţime. Marc Canturri încarnează un Brissac plin de farmec, Sébastien Guéze reuşeşte un „magnific” Gontran, „cu mult umor şi cu o voce splendidă”. Anne-Catherine Gillet, în rolul Simone, este o prezenţă remarcabilă. „Anne-Catherine Gillet domină distribuţia cu timbrul său încântător, cu tehnica aeriană şi cu muzicalitatea uimitoare”.

Iar Anne-Marine Suire, absolventă a Academiei Operei Comice, a reuşit o fermecătoare Marie, chiar dacă vocea ei nu este încă perfect împlinită.

Excelentă şi Doris Lamprecht în rolul Sora Opportune, iar Franck Leguérinel se dovedeşte un solist foarte stăpân pe vocea sa, deşi uneori nu este la fel de bun din punct de vedere actoricesc.

Jerome Gueze în rolul Gontran de Solanges şi Marc Canturri în Narcisse de Brissac

La pupitrul Orchestrei Simfonice a Operei din Toulon se află Laurent Campellone, care a susţinut fără greş „ritmul îndrăcit al acestei opere foarte bine scrise, frumos orchestrate, echilibrând pasajele vorbite cu cele cântate”.

Laude au fost aduse cu prisosinţă Corului Les cris de Paris. „Mai mult decât ariile şi romanţele, fermecătoare, dar uşor convenţionale, ansamblurile sunt spumoase, asociind rolurile soliştilor şi corului într-un vals plin de viaţă”.

Şi, nu în ultimul rând, a fost admirată creatoarea de costume, Vanessa Sannino, care a avut ideea de a-i costuma pe muşchetari ca pe nişte cărţi de joc ieşite din Alice în Ţara Minunilor.

Muşchetarii la mânăstire sunt cunoscuţi de toţi îndrăgostiţii de operetă, ceea ce nu se poate spune şi despre autorul lor.

Louis Varney (1844-1908) aparţine generaţiei de compozitori care au primit o dublă moştenire: cea a muzicii lejere a anilor 1830-1869, semnată de compozitori ca Auber, Adam, Thomas, şi cea a fondatorilor operei bufe, Hervé şi Offenbach. El se alătură astfel lui Edmond Audran (1842-1901), căruia i se datorează La Mascotte, Gillette de Narbonne, Miss Helyett şi La Poupée, lui Robert Planquette (1848-1903), din a cărui creaţie a supravieţuit numai Les Cloches de Corneville, şi mai vârstnicului Charles Lecocq (1832-1918), ale cărui piese, La Fille de madame Angot, Le Petit Duc, Les cent Vierges, Giroflé-Girofla sau La Petite Mariée, au umplut la vremea lor sălile teatrelor.

Frank Leguerinel în rolul Abatelui Bridane

Producând opere de divertisment în anii care au urmat înfrângerii de la Sedan, ei ştiau de acum că publicul respingea spiritul derizoriului considerat responsabil al victoriei Prusiei împotriva unei Franţe înclinate să se autoironizeze, să-şi ignore valorile şi trecutul. Declarat vinovat, Offenbach îşi va îmblânzi pana, adăugând o notă sentimentală, ca în La Jolie Parfumeuse, Madame Favart sau La Fille du tambour-major, şi îşi va „îmburghezi” operele de dinaintea Războiului. Astfel, Orphée aux Enfers din 1858 va reveni pe scenă în 1874 sub forma unei feerii. Chiar Hervé, căruia Passiflor et Cactus, „operă grotescă” din 1851, îi adusese critici acerbe, îşi va datora ultimul succes fermecătoarei Mam’zelle Nitouche (1883).

În anii 1870-1880, în timp ce lucrările cu deznodământ tragic prezentate pe scena Operei Comice, cum ar fi Carmen, Les Contes d’Hoffmann, Lakmé, Manon, tindeau către Operă, opereta şi-a adjudecat, pentru a ironiza, subiecte istorice pe care „marea operă”, în declin, le părăsea în favoarea poveştilor legendare.

Acesta este şi cazul Muşchetarilor la mânăstire, în care ambiguitatea este sensibilă încă de la început. În timp ce Le Menestrel, Le Petit Journal, Les Annales du théâtre şi Le Figaro o considerau „operetă în trei acte”, sau „operă comică în trei acte”, cum era, de altfel, scris şi pe partitura originală, Le Jounal des Débats sublinia: „Libretul, scris nu în stilul operetei, ci al vechii opere comice, este destul de amuzant; trebuie să spunem acelaşi lucru şi despre muzica agreabilă, melodioasă şi deloc zgomotoasă, dar fără a avea nimic original”.

Maica Superioară şi Sora Opportune

Subiectul explică referinţa la „vechea operă comică”, fiind vorba despre o adaptare de către Paul Ferrier şi Jules Prével după o comedie-vodevil de succes, din 1835, L’Habit ne fait pas le moine, de Paul Duport şi Amable Villain de Saint-Hilaire.

Cât despre rezerva privind muzica, ea se explică prin faptul că, la acel moment, Louis Varney era cunoscut numai ca un „tânăr dirijor frământat de mania compoziţiei” şi ca fiu al lui Alphonse Varney, al cărui exemplu părea să-l urmeze.

Varney-tatăl (1811-1879), format de Reicha la Conservator, scrisese romanţe, o serie de uverturi şi muzică pentru dramele lui Dumas prezentate pe scena de la Théâtre-Historique, din 1847 până în 1850. O singură compoziţie i-a supravieţuit, Mourir pour la patrie (Corul Girondinilor, după Rouget de Lisle), reluată la fiecare război şi înregistrată de mai multe ori după 1908. Cariera lui a fost în principal cea de şef de orchestră, mai întâi la Gand, apoi la Nouvelle Orleans. După ce l-a secondat pe Offenbach la Bouffes-Parisiens, şi-a sfârşit cariera la Bordeaux.

Corul Les Cris de Paris

Louis Harvey a crescut deci în atmosfera repetiţiilor, a creaţiilor, a succeselor. Tatăl avea probabil aptitudini pedagogice, pentru că tânărul nu a avut nevoie de alt maestru pentru a învăţa să compună corect şi să-şi dea frâu liber imaginaţiei, atât cât îi permitea genul lejer pe care pare să-l fi cultivat cu predilecţie.

Exersând la diferite instrumente, Louis şi-a urmat tatăl, dirijând spectacole la Athénée-Comique şi compunând cântece pentru reviste. Il signor Pulcinella, pentru Athénée-Comique, apoi Les Amoureux de Boulotte, la Folies-Marigny în 1879, care au atras critici dispreţuitoare faţă de acest repertoriu.

Muşchetarii la mânăstire a fost o lovitură de maestru. Ea a asigurat supravieţuirea numelui lui Louis Varney, în ciuda celor 36 de partituri care i-au urmat, printre care, La Reine des Halles, Fanfan la Tulipe, Babolin, Les Petits Mousquetaires, Le Papa de Francine sau L’Âge d’or, care ar merita, de altfel, să iasă din uitare.

Nicole Monestier, Anne-Catherine Gillet, Jerome Deschamps, Franck Leguerinel, Doris Lamprecht şi membri ai Corului Les Cris de Paris

Ceea ce se ştie despre personalitatea umană şi artistică a compozitorului se datorează articolului apărut în 1908, imediat după moartea sa, în Le Figaro, articol citat de criticul Gérard Condé, în aplicatul său articol din revista Opéra. „Varney era nu numai un muzician erudit, fermecător şi al cărui talent s-a afirmat prin 20 de succese; el avea şi o inimă de aur, în întregul înţeles al cuvântului, era generos, serviabil şi de o prietenie care rezista oricărei încercări. N-a invidiat pe nimeni, a lucrat întreaga viaţă, a risipit pentru toţi verva, banii şi sănătatea sa, pentru că era făcut să trăiască cu 10 sau 15 ani mai mult. Întotdeauna bine dispus, aducea montării operelor sale nu numai o artă rafinată, dar şi o veselie care îi antrena pe interpreţi, care justifica încrederea directorilor şi ducea la succes”.

Comanda operei Muşchetarii la mânăstire a venit poate prea târziu. Boala, surmenajul sau excesul de scrupule l-au făcut să încredinţeze colegului său Achille Mansour, dirijor şi compozitor, grija de a termina cel de al treilea act, scriind Le Choeur des pensionnaires şi Quinette de l’échelle, ceea ce acesta a făcut în stilul operei şi al genului.

Louis Cantin, directorul de atunci al teatrului Bouffes-Parisiens încredinţase rolul îndrăgostitului Gontran unui tânăr „tenorino”, Marcelin, care „suspină cu un oarecare sentiment al nuanţelor”, după cum scria Edouard Noël în Les Annales, şi a ales un actor, Frédéric Achard, pentru a-l încarna pe truculentul Brissac. Presa nu l-a menajat nici pe el, recunoscându-i totuşi „o voce frumoasă”.

În schimb, criticii i-au lăudat în unanimitate pe Paul Hittemans, pentru rolul Bridane, pe Domnişoara Becker, „destul de comică sub roba Sorei Opportune”, şi mai ales pe Giulia Bennati în Simone.

Scenă din spectacol

Spectacolul a avut, cu toate acestea, 250 de reprezentaţii, fiind cântat în mai multe limbi şi preluat de numeroase teatre, poate şi pentru că, dincolo de stilul de vodevil, libretul are aluzii directe la actualitatea vremii.

A cunoscut succesul şi în străinătate, fiind pusă în scenă la Sankt Petersburg (1881), la Viena (1881), la Roma (1883).

În 1934, opera Muşchetarii la mânăstire a fost reluată la Porte-Saint-Martin, stârnind aclamaţiile publicului şi ale presei, care o considera „foarte franţuzească”.

Spectatorul anului 2015 mai poate fi oare la fel de încântat? Judecând după primirea călduroasă de la premieră, s-ar părea că da.

Următoarele spectacole sunt programate în 17, 19 şi 23 iunie seara şi în 21 iunie la matineu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.