O nouă sală de spectacole

„Arlechino moare?” de Nikolai Evreinov la Sala „Liviu Ciulei Laborator”

Urcăm scări înguste, păşim pe un covor gen iarbă de plastic verde, toţi spectatorii cumva încolonaţi precum grupurile ce participă la o ascensiune montană. Suntem primii ce vor ajunge în noua sală de teatru experimental, deschisă de Teatrul Bulandra, la nivelul superior, gen etajul de sub acoperiş ori mansarda de deasupra admirabilei săli de spectacole de la Podul Izvor. Vom vedea piesa cu izvoare în commedia dell’arte, „Arlechino moare?” de Nikolai Evreinov, regizor, dramaturg, producător de teatru febril modern, simbolisto-expresionist şi eseist al teatrului, prin câteva cărţi de referinţă. Care a făcut valuri în Rusia şi în Franţa, decenii la rând. Imortalizat la Paris în portretele avangardei plastice după ce, în Rusia, marele pictor Ilya Repin i-a pictat un portret admirabil, teatral, un profil exaltat-scrutător de zenituri. Participăm la inaugurarea noii săli „Liviu Ciulei Laborator”, care e cocoţată la înălţime, precum un far sau turnul de control al unui aeroport.

Ideea e admirabilă. În fond, nu ar trebui să existe teatre mari fără asemenea Laboratoare experimentale de creaţie, unde se inaugurează senzori noi şi noi perspective pentru actul artistic şi teatralitatea la răscruce. Vom fi extrem de aproape de actorii ce vor juca în patrulaterul pe care-l înrămăm, chiar noi, spectatorii. Mă bucur să-l zăresc în publicul restrâns, dat fiind dimensiunea noii scene, pe Adrian Enescu, compozitorul ce a dăruit teatrului şi filmului românesc partituri de excepţie. Criticul Adrian Mihalache şi fiul stau vis-a vis de mine, iar doamnele criticii de teatru, Alice Georgescu şi Ileana Lucaciu, ocupă locurile cel mai bine plasate pentru a vedea spectacolul frontal, scena întreagă ocupată de o cadă de baie ce va simboliza totul, de la leagăn pentru sufletele visătoare şi copilăria din om, la pat, alcov şi mormânt al idealurilor. Din distribuţie fac parte Adrian Ciobanu, care e chiar Arlechino, un actor expresiv, polivalent, stupefiant, cu o mobilitate fizică de acrobat, dăruit în egală măsură pentru teatru şi film, unde a mai jucat partituri din zona arlechinadelor şi îngerilor căzuţi, a mediatorilor şi avocaţilor inocenţei, cu o lungă listă de roluri din zona commediei dell’ arte, clasice şi moderne, dacă ne amintim doar de rolul jucat la „Teatrul de Comedie” în „Capcana timpului”, unde nu era altul decât tatăl Colombinei. Titulara proiectului finalizat cu acest spectacol este Antoaneta Cojocaru, una din actriţele dăruite şi temerare din tânăra generaţie care vine în teatrul Bulandra dinspre teatrul independent, cu o mobilitate şi generozitate creatoare de vârf. Am mai văzut-o jucând în „Oscar şi Tanti Roz”, în spectacolul Cătălinei Buzoianu, „Odiseea”, apoi tot la Bulandra, în „Orfeu şi Euridice”, unde a fost colegă de distribuţie cu Adrian Ciobanu. De asemenea, să nu uit de spectacolul „Din însemnările unui necunoscut”. Este tipul actorului care lucrează toată viaţa pentru a-şi îmbunătăţi mijloacele actoriceşti, creaţia bazată pe marile texte, implicarea în proiecte dificile care solicită total expresivitatea actului scenic. Ea intră în scenă în spectacolul „Arlechino moare? ” ca un soi de Spiderman, în rolul lui Pierrot, ca în rolurile tradiţionale avute de Moş Nicolae ori Moş Crăciun, alunecaţi pe horn, să aducă daruri şi bucurie, dar şi dojană şi sfaturi copiilor ce-i aşteaptă.

Scenografia şi Light designul sugerează un spaţiu existenţial complex

Căzut din cer, Pierrot din acest spectacol experimental e parte dintr-o lume în care valorile materiale tind să înlocuiască sau să pună sub semnul derizoriului valorile spirituale, sufletul, iubirea, prietenia fără trădări şi compromisuri. Actriţa joacă admirabil aerul lunatec şi stupefacţia, stângăcia şi mobilizarea fragilităţii ce-şi propune să câştige bătăliile vieţii, speranţa şi anxiozitatea, solicitudinea şi inadaptarea. Simbolismul şi expresionismul îngroaşă liniile dramatice în spectacol ca o gravură pe lemn. Teatralitatea e contaminată precum dramaturgia lui Evreinov de filosofia lui Nietzsche, Schopenhauer, Bergson şi de pictura simbolismului european, de teatralitatea din pânzele pline de măşti pictate de Ensor. Admirabilă este soprana Raluca Oprea în rolul Moartea, care l-ar fi fascinat pe Emil Botta, actorul şi poetul „Întunecatului April”. Vocea ei cerească, cu perlări astrale, creează un contrast expresiv cu rolul în sine, iar scenele de prostraţie, seducţie şi victorie trufaşă asupra muritorilor sunt jucate cu admirabile măşti în care se cuibăreşte şi reinventează chipul sopranei, fruntea ei copilăroasă ce se brăzdează de riduri de expresie. Ea joacă bine ambivalenţa morţii, ce se lasă purtată în spinarea muritorilor cu aerul că le-ar fi chiar îngerul păzitor. Povară şi uşurare de povară, cea care taie firul vieţii ne aminteşte halucinant de poezia lui Emil Botta şi de personajele feminine din prozele cuprinse în „Trântorul”. Colombina apare abia în final şi joacă rolul de fluture strivit de lumina ce-o atrage orbitor în Arlechino, mai mult domestic şi pragmatic în Pierrot. Ela Ionescu joacă exaltarea şi speranţa, dezorientarea şi impulsivitatea de moment, alergarea într-o cursă a cărei traiectorie e necunoscută. Rolul lui Dottore e jucat în termeni previzibili de Mihai Marinescu, într-o lume în care sănătatea e subiectul dezinvolt amânat şi luat în discuţie doar în momente de criză ori când diagnosticul sugerează iminenţa sfârşitului.

O commedia dell’arte globală

Simbolismul şi expresionismul îngroaşă liniile dramatice ale spectacolului

Distribuţia proiectului dus la capăt de Antoaneta Cojocaru are în plus acel aer de solidaritate al unei echipe de exploratori pasionaţi. În pofida unor repetiţii de gesturi teatrale şi a unor prea zgomotoase prestaţii fizice, în care actorii se dedau la rap-ul ce a invadat în lumea contemporană, cu flexibilitatea unor acrobaţi din „Cirque du Soleil”, spectacolul are o coerenţă sentimentală ce va atrage publicul tânăr, o poezie şi un realism în concluzii şi predicţii cuceritoare. Scenografia lui Mihai Păcurar ajutată de inserturile de Light design create de Alexandru Darie sugerează un spaţiu existenţial ce oferă actorilor toate traiectoriile, de la mersul pe pereţi şi scări de incendiu la explorarea podelei şi salturile peste obstacole, baia fiind una din încercările nu uşoare ce probează condiţia fizică a lui Adrian Ciobanu, agilitatea, dar şi tristeţea unei umanităţi în care excelenţa trupului pune sufletul tot mai mult în umbră. Piesa e de fapt chiar parabola despre o lume în care sufletele par să fie tratate drept cantităţi neglijabile, în vreme ce valorile materiale şi prestidigitaţia dimpreună cu măştile ocupă prim-planul valorilor. Sugestivă e ambivalenţa jucată de fiecare rol, Arlechino nerămânând nici pe departe un înger. Luciferismul bântuie scena, condiţia de îngeri damnaţi, într-o lume demonizată şi desacralizată. Baia din mijlocul spaţiului ne sugerează o omenire în care şi simbolurile au ajuns s-o scalde, să pactizeze cu jumătăţile de măsură.

Regia cere actorilor adevărate performanţe fizice

Macularea se strecoară insidios în toate, drogul manipulărilor, beţiile premeditate. De aici şi duşul final purificator sau nu al Colombinei. E ca o speranţă sau un nou botez, ca o nevoie de curăţenie sufletească în toată această commedia dell‘arte globală, în care o mână spală pe alta. La finalul premierei, a venit pe scenă şi regizorul şi directorul Teatrului „Bulandra”, Alexandru Darie, fericit să vadă primul proiect de teatru experimental dus la capăt cu brio, în pofida unor stridenţe ce merită un bemol, dat fiind proximitatea scenei şi a spectatorilor. A doua zi, mass-media a anunţat sărbătorirea zilei de naştere a lui Alexandru Darie. Spectacolul experimental pe care i l-au dăruit în ziua precedentă actorii din „Arlechino moare? ” a fost cel mai frumos dar pe care l-a primit, cu siguranţă. Sper ca să facă succesul de casă pe care-l merită şi să fie urmat de alte proiecte şi ca teatrul ce se va crea în noua Sală „Liviu Ciulei” să fie ca orice vis al laboratorului de noapte un nou parcurs în realitatea teatrului românesc de mâine. Mansardele, podurile au o bogată tradiţie în acest sens, de la Teatrul „Podul” din anii ‘70 la mansarda lui Emil Cioran. Nu întâmplător m-am gândit mult la Emil Botta şi Emil Cioran, văzând acest spectacol, ceea ce spune destul despre spiritul lui şi apropierea teatrului de poezie şi meditaţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.