Pe înălţimile platoului tibetan, la peste 3.300 de metri altitudine, sute de budişti tibetani, îmbăcaţi în costume colorate în albastru şi violet, s-au strâns recent pentru Festivalul Gedong.
Tineri şi bătrâni, călugări lama s-au întâlnit cu credincioşii veniţi să asiste la dansurile religioase Cham ale acestei sărbători anuale ce se desfăşoară la mânăstirea Ganden Sumtseling din oraşul Shangri-La, în nordul provinciei chineze Yunnan.
Mascaţi, călugării costumaţi au încarnat zei şi demoni ai mitologiei tradiţionale tibetane, în sunetul cimbalelor, tobelor şi trompetelor şi altor instrumente tradiţionale la care cântau călugării lama.
Începerea dansului în curtea mănăstirii
Dansul Cham este asociat diferitelor şcoli budiste tibetane şi cuprinde adesea şi instrucţiuni morale, dar poate fi descoperit şi în alte zone în care budismul este religie dominantă, cum ar fiIndia.
Dansurile mascate prezentate de călugări în curtea mânăstirilor sunt reprezentaţii scenice de amploare. Regia este uimitoare, costumele sunt confecţionate din materiale preţioase, strălucind în mii de culori, măştile sunt extrem de expresive, iar accesoriile sunt arme rituale. Muzica tradiţională are şi ea un mare rafinament. Toate aceste elemente reunite provoacă o intensitate emoţională specială.
Dansul Pălăriilor negre
De aproximativ 15 ani, grupuri de călugări lama au venit în Europa pentru a face cunoscută publicului occidental această tradiţie. Dar, în Tibet, acest dans nu este gândit ca un spectacol, ci ca un dans ritual, menit să exorcizeze răul, invocând divinităţi puternice. Spectatorii nu au voie să-l danseze, ci numai să-l privească. De altfel, Festivalul este unicul prilej pentru un laic de a-i observa pe călugări într-o practică liturgică elaborată.
Iniţial, acest dans era efectuat numai în interiorul mânăstirii, devenind public în secolul al XV-lea. Încă şi astăzi există controverse între diferitele mânăstiri tibetane legate de prezentarea publică a acestor dansuri în faţa unor spectatori neiniţiaţi.
Dar majoritatea marilor mânăstiri organizează cel puţin o dată pe an un dans Cham.
Călugări dansând la Festivalul Gedong
Istoria dansului nu este cunoscută. Cronicile îi plasează începuturile în secolul al VIII-lea, odată cu construirea primei mânăstiri budiste în Tibet. El este urmaşul vechilor practici tantrice indiene, dar, influenţat de culturile indigene, include acum elemente chinezeşti. De fapt, deşi se vorbeşte de dansul cham, există diferenţe mari de la o mânăstire la alta, în funcţie de ritual şi de şcoala religioasă, caracterizată de divinităţi protectoare şi de ciclurile rituale specifice.
Cham porneşte de la o viziune pe care un maestru a avut-o în vis. Există o divinitate principală şi anturajul ei, cu atribute specifice şi o coregrafie particulară. Numai transmiterea orală de la maestru la discipol asigură exactitatea ritualului, chiar dacă există şi manuale de dans.
Moment de invocare a divinităţilor
Pregătirea călugărilor pentru un cham nu se aseamănă cu cea a unui actor sau dansator, ci este un exerciţiu spiritual. Prin identificarea cu o divinitate, care se produce prin modalităţi foarte precise, păstrate secrete, “dansatorul” capătă puterea acelei divinităţi şi transformă mediul înconjurător pentru a-l purifica. În fiecare moment, finalitatea religioasă a dansului rămâne pe primul plan. Pregătirea prin meditaţie durează mai mult decât învăţarea tehnicilor corporale.
Un cham se desfăşoară în general în trei etape. În timpul primei părţi, dansatorii folosesc templele ca pe nişte culise. Se pregătesc în el îmbrăcând costumele şi măştile, dar şi mental, meditând la divinitatea tutelară invocată sau la unul dintre membrii anturajului ei. A doua parte este dansul propriu-zis, în curtea mânăstirii. Este un dans circular, iar pe sol sunt trasate, cu cretă sau cu făină, semne de bun augur. Călugării reproduc în spaţiu prescripţiile iconografice scrise în manualele de dans. Punerea în scenă corespunde cu stricteţe textului liturgic, care este recitat în timpul dansului de călugări aşezaţi în orchestra de pe marginea spaţiului de dans. Reprezentaţia are un scop didactic, arătând spectatorului divinităţile pe care le vor vedea după moartea lor, pentru a le putea recunoaşte atunci.
Măşti de divinităţi şi demoni
Diferitele acţiuni rituale culminează în dansul “pălăriilor negre”, care este numit aşa după “casca” simbolică pe care o poartă dansatorii. Predecesorii acestora pacificaseră lumea prin dansul lor, aduseseră ofrande şi ceruseră binecuvântare. Rolul “pălăriilor negre” este de a ucide cu un cuţit ritual forţele adverse, simbolizate printr-o efigie gigantică.
În pofida solemnităţii hieratice a acestor personaje şi a activităţilor lor, cham conţine întotdeauna multe elemnte comice. Atsara (un fel de clovni) parodiază continuu demersul divinităţilor sau se distrează jucând feste spectatorilor. Această alternanţă între seriozitate şi ironie, între sacru şi profan este o componentă esenţială a dansului cham, care se termină cu un ritual de exorcizare, odată cu aruncarea în foc, în afara mânăstirii, a efigiei gigantice.
În cea de a treia parte, călugării se retrag în interiorul mânăstirii un de îşi scot costumele după un ritual precis.
Dincolo însă de aspectele religioase, cham este şi un important eveniment social.
Strălucirea costumelor amplifică emoţionalitatea dansului
Semnificaţia acestui festival este greu de explicat într-o altă limbă decât tibetana, potrivit lui Tsering Choetso, citat de ziarul Liberation. Este, în esenţă, ocazia de a “aduce un omagiu divinităţilor şi strămoşilor care ne-au părăsit. Credem că venind aici şi asistând la dansuri nu vom fi speriaţi văzându-i în lumea de dincolo”.
Una dintre cele cinci religii recunoscute oficial în China, budismul, şi mai ales budismul tibetan, este prost văzut de partidul comunist chinez care îl acuză pe Dalai Lama, şeful lui spiritual, aflat în exil, de “separatism”. Regimul comnist care guvernează Tibetul din1950 afost acuzat de intenţia de a eradica, prin represiune politică, cultura budistă.
La rândul lui, Beijingul dă asigurări că tibetanii se bucură de libertate şi beneficiază de dezvoltare economică, în pofida amintirilor lăsate de revoluţia culturală din 1966-1976, în timpul căreia orice expresie religioasă şi culturală a fost violent reprimată.
Construită în secolul al XVII-lea, mânăstirea Ganden Sumtseling, supranumită “mica Potala”, pentru asemănarea ei cu Palatul Potala din Lhassa, care a fost reşedinţa lui Dalai Lama, se află în Shangri-La, oraş situat în Yunnan, regiune etnică tibetană, cunoscut în limba mandarină sub numele de Zhongdian, şi este asemănat cu paradisul montan imaginar, descris de James Hilton în 1933, în romanul Orizonturi pierdute. Palatul a fost reconstruit, renovat şi este acum o atracţie turistică şi comercială, festivalul fiind momentul culminant al vizitelor.
Un călugăr lama din mânăstire, citat de acelaşi cotidian, afirmă că acest festival este un prilej de a reînvia cosmologia: “În viaţa de toate zilele ai puţine ocazii să întâlneşti divinităţile. Şi totuşi, credem cu adevărat că ele exisă şi sunt pretutindeni. Dansul cham poate fi interpretat ca o amintire a existenţei lor”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.