În evenimentele legate de moţiunea de cenzură împotriva lui Sorin Grindeanu, în mod surprinzător pentru unii a apărut în prim-plan Victor Ponta şi chiar s-a vorbit mult despre el. Pentru neiniţiaţi a fost o surpriză, în vreme ce pentru cei care-l cunosc era ceva firesc, dat fiind felul lui de a fi. În ceea ce mă priveşte, deşi îl ştiu de mult, un fel de ceea ce francezii numesc „trouble fete“ (ins care deranjează), iar acum şase ani l-am numit „puţoiul politic pricăjit“, pot spune că, trecând vremea, constat că expresia nu a fost forţată, ea căpătând noi dimensiuni. Aşadar, pornind de la amintitul context, cred că apariţia lui Ponta lângă Grindeanu nu a făcut decât să zguduie masiv percepţia publică a nesupunerii premierului la ordinele lui Liviu Dragnea, născând firesc întrebarea dacă el nu era manipulat şi în ce scop, adăugată, desigur, la cea referitoare la jocurile de culise ale „micului Titulescu“ de odinioară.
În plus, autoînscăunarea lui ca secretar general al Guvernului a turnat gaz pe foc, orice om cu scaun la cap întrebându-se pe cine reprezintă şi ce vrea cel ajuns cam pe tuşa politicii româneşti. Asta, când nu făcea, ca la recentele alegeri legislative, un joc de glezne greu de catalogat. Mai exact, când nici el nu ştia dacă e candidat pesedist la parlamentare sau un promotor al nu ştiu cărui partid supus sforarului sereist Sebastian Ghiţă. Adică dacă nu repeta în alt stil isprăvile sale dintr-o altă campanie electorală, când deţinea un post-cheie pe lângă candidatul prezidenţial pesedist, pentru ca, ulterior, să declare siderant că, la urne, a votat candidatul… liberal!
La fel ca atunci când, pe nepusă masă, devenind lider al PSD (Ghiţă şi serviciile să trăiască bine!), a început să dea lecţii cui îl asculta; era acelaşi iconoclast, era important, era premier, era bogat în experienţă parlamentară şi internaţională, era… Dar ce nu era? Era acel ins despre care, chiar în ziua votului din noiembrie 2012, ziarul parizian Le Figaro scria că „unii îl văd abil şi pragmatic, alţii imatur şi cinic“. Cred că îndeosebi ultima parte a acestei caracterizări s-a accentuat cu timpul. Tot atunci, cotidianul amintit remarca şi că „chiar în sânul acestei stângi româneşti, în care oportunismul ţine loc de ideologie dominantă, unii sunt neliniştiţi din cauza inexperienţei sale şi din cauza stilului mai curând brutal“. Câtă dreptate, câtă premoniţie!
Să explic: imediat ce, după alegerile din 2012, s-au anunţat exit-pollurile, el înroşea telefonul cu liderul udemerist Kelemen Hunor, rugându-l să vină la guvernare, deşi, atunci, USL-ul obţinuse o majoritate superconfortabilă. Realism, pragmatism, înţelepciune? Nu, doar un mimetism politic condamnabil şi perdant, un dorit compromis, bizar şi nerealist, dovedit în cazul mentorului său Adrian Năstase, pe care, cum se petrec lucrurile cu politicienii români, el l-a repudiat când s-a trezit pe cai mari, recte liderul PSD. Reamintesc că, la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2004, după primul lor tur, când Năstase avea 40,09% din voturi, iar Băsescu 33,92%, liderul pesedist şi partidul lui au anunţat o alianţă cu UDMR pentru manşa secundă, ceea ce, în Transilvania, dar şi în restul ţării, i-a fost fatal, electoratul sancţionând această gravă greșeală de strategie electorală, care a netezit drumul „marinarului din Anvers“ la Cotroceni, cu tot cortegiul de uriaşe derapaje democratice şi cu destule gesturi dictatoriale.
Ce a fost Ponta ca premier şi ce rămâne după el? Nu trebuie un efort prea mare pentru a observa că l-au bântuit beţia succesului, lipsa simţului ridicolului, suficienţa, aroganţa, imaturitatea, graba. Nu ştiu câtă istorie cunoaşte el, dar cred că nu realiza că-l copiază ori parafrazează pe regele francez Ludovic al XIV-lea când se comporta ca şi când PSD şi ţara erau el. Dacă reamintesc că, ajuns premier uselist, i-a recuperat rapid pe Gabriel Oprea, finul sau naşul său (nuanţa nu mai contează, rudă să fie!) şi pe ceilalţi avortoni din UNPR, ar fi destul. Dacă mai spun că, în timpul tot mai ciudatelor lui absenţe din Palatul Victoria şi al bântuielilor prin Turcia, îl lăsa la butoanele Guvernului României, şi nu la popota unei unităţi de pifani, pe generalul specialist în marmite şi conducător de doctorate à la Ferentari Gabriel Oprea, avem o altă faţetă a lui „Victor Ponta, contorsionistul politic“, sintagmă pe care a folosit-o acelaşi Le Figaro acum cinci ani.
Tot el, printr-o jonglerie stranie, dacă nu chiar odioasă, a pricopsit România cu proiectul celei mai mari moschei din Europa. Repet, nu-mi dau seama câtă istorie ştie el, dar de la un ins cu studii superioare umaniste şi cu doctorat mult trâmbiţat am pretenţia să cunoască faptul că, la nord de Dunăre, singura moschee a ridicat-o, în urmă cu vreo două secole, Osman Pazvantoğlu, rămas în folclorul românesc ca Pazvante Chioru’. Cu o biografie bogată, acesta a ajuns să creeze un „stat independent“ la Vidin, care avea chiar monedă proprie. Ulterior, sultanul l-a desemnat paşă de Vidin, calitate în care a făcut dese expediţii de jaf în Ţara Românească, dând foc localităţilor pe care le prăda. În anul 1800, trupele sale de pazvangii au ars o mare parte a Craiovei, când au rezistat incendiilor doar 300 din cele 7.000 de case. Câţiva ani mai târziu, mai exact, în 1809, vestitul haiduc oltean Iancu Jianu a lansat o campanie a haiducilor împotriva pazvangiilor, la sud de Dunăre, în urma căreia a incendiat Vidinul şi Plevna, paşa din primul oraş fiind ucis. Tot atunci, Iancu Jianu şi a lui ceată au distrus din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele, în care Pazvante Chioru’ construise şi o moschee, singura de la nord de Dunăre (pe atunci, Dobrogea avea alt statut).
Nu cred că Victor Ponta ştie toate aceste lucruri şi mai ales ce au făcut Iancu Jianu şi haiducii lui cu raiaua turcească de la Turnu Măgurele. Dar, după după tot ce a „realizat“ ca premier şi îndeosebi după ce a făcut acum, în zilele moţiunii de cenzură, dacă aş avea o anume putere, l-aş pune să scrie de o sută de ori lecţia primită de cel descris drept „diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, linguşitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, învăţat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambiţios, misogin, răzbunător“, care „întruchipează perfect figura dusă până la extrem a unui slujbaş de rangul doi din Balcanii“ de acum două secole. Adică nimeni altul decât Osman Pazvantoğlu, alias Pazvante Chioru’, iar lecţia i-a fost dată de Iancu Jianu.
În fine, moscheea de la Turnu Măgurele nu a mai fost reconstruită niciodată de turci.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.