A fost, probabil, una dintre cele mai mari actriţe pe care le-a avut Hollywood-ul. Şi totuşi, la început, viaţa lui Audrey Hepburn n-a fost un fluviu liniştit. Bolnavă de tuse convulsivă era gata să moară la numai 3 săptămâni după naştere. La 15 ani, cu o sănătate fragilă, s-a confruntat cu ororile războiului în oraşul Arnhem din Olanda. “Iarna foamei” din acel an, când embargoul stabilit de Hitler a îngenuncheat Olanda, a marcat-o profund pe aristocratica Edda van Heemstra Hepburn-Ruston (numele real al actriţei), născută în 4 mai 1929 la Ixelles, în Belgia. Familia avută – tatăl bancher, mama baroană – nu s-a putut salva de furia nazistă. Viitoarea stea de Hollywood, care visa să devină balerina, a suferit degerături la mâini şi la picioare care au făcut visul ei improbabil.
După eliberarea oraşului în 1945, a studiat dansul la Amsterdam, apoi s-a transferat la Londra, unde s-a dedicat teatrului şi apoi cinema-ului.
Hollywood-ul a fost încântat de apariţia ei suplă, atât de diferită de cea a divelor americane, de cea a frumuseţilor morbide care provocau visele publicului.
A avut o viaţă frământată, dar cinema-ul i-a oferit roluri de creatură fabuloasă, principesă, fiinţă visătoare, iar ea le-a interpretat pe toate cu măiestrie, fără a rămâne sclava niciunuia dintre ele.
În 1951, Audrey Hepburn apărea pentru prima data pe ecran în două filme britanice: Râsete în Paradis, apoi în Secret People. Tânăra actriţă a depăşit ecranul, atrăgând toate privirile. După 3 ani, la vârsta de 25 de ani, a jucat rolul prinţesei Anna în primul său film american, Vacanţă la Roma, în regia lui William Wyler, în care a interpretat rolul unei prinţese visătoare care se îndrăgosteşte de Gregory Peck, pentru care a fost recompensată cu importante premii Oscar, Globul de Aur şi BAFTA pentru cea mai bună actriţă. Un film care le-a inspirat pe tinerele zvăpăiate să-şi tundă părul à la garçonne.
Odată cu debutul pe marele ecran şi-a făcut apariţia stilul Audrey. Regizorul filmului, Billy Wilder, povestea că era pentru prima data când pe ecrane era lansată o vedetă adevărată, cu stil şi personalitate.
“Actriţa a devenit un simbol pentru şic şi eleganţă”, spunea Alain Delon
De atunci şi-a impus stilul: o siluetă fină, o figură vioaie, irezistibili ochi de căprioară. Toţi bărbaţii s-au îndrăgostit de ea. De la Bogart, în Sabrina, la Gary Cooper în Ariane, fără a-l uita pe Mel Ferrer (cu care se căsătorise cu doi ani înainte), în Război şi pace.
În primii ani al deceniului cinci, graţia ei în rolul Gigi, în spectacolul inspirat de romanul scriitoarei franceze Colette, la Teatrul Fulton din New York i-a adus premiul Theatre World Award. Tot pe Broaway a mai jucat în spectacolul Ondine, câştigând Premiul Tony.
A lucrat cu William Wyler, Billy Wilder, George Cukor, Blake Edwards, dar şi cu o seamă de staruri ca Gregory Peck, Humphrey Bogart, Gary Cooper, Cary Grant, Rex Harrison, William Holden, Peter O’Toole şi Sean Connery.
În 1964, după mai multe apariţii în drame, cum ar fi Povestea unei călugăriţe din Monza (1959), şi westernuri, Audrey Hepburn a realizat unul dintre cele mai importante roluri ale sale, întrupând-o pe Eliza Doolittle, o fiică a străzii metamorfozată în femeie din înalta societate, din My Fair Lady de George Cukor.
Să amintim câteva dintre filmele care au cucerit publicul şi critica acelor ani: Charade (1963), cu Cary Grant un film în care comedia şi suspansul se îmbină, Cum să furi un million (1966), o comedie romantic, plină de suspans şi momente amuzante. A interpretat rolul unei oarbe în thrillerul Wait Until Dark, un film de acţiune în care suspansul creşte cu fiecare minut, a fost partenera lui Albert Finney în acel love story on the road numit Two for the Road (1967). A jucat în Funny Face, primul musical în care apare alături de Fred Astaire.
Pe culmile gloriei, la puţin timp după Wait Until Dark, actriţa şi-a încetat cariera. Dorea să se consacre acţiunilor umanitare şi şi-a înmulţit călătoriile în Africa sub sigla UNICEF-ului, a cărui ambasadoare a devenit în 1988, implicându-se în activităţi în cele mai sărace localităţi din Africa, America de Sud şi Asia. De aceea, preşedintele american George Bush i-a acordat distincţia Medalia Libertăţii.
A acceptat să aibă o ultimă apariţie pe ecran în Always de Steven Spielberg în 1990. Apoi a devenit foarte discretă. După trei ani, în 1993, una dintre cele mai mari legende ale Hollywood-ului, starul din Micul dejun la Tiffany, a fost răpită de un cancer de colon.
Rolul adorabilei Holly a transformat-o într-un model al eleganţei. Rochia neagră pe care a purtat-o în film, creată de Givenchy, a fost scoasă la licitaţie în 2006 la Christie’s şi adjudecată cu 700.000 de euro. Şi era numai o copie păstrată de Givenchy, rochia îmbrăcată de Hepburn găsindu-se la Muzeul Costumului din Madrid.
Dacă ar fi trăit, ar fi avut acum 89 de ani.
“Eleganţa este singura frumuseţe care nu se ofileşte niciodată”, spunea Audrey Hepburn, cea care le încarna pe amândouă. “Se zice că nu haina îl face pe călugăr. Dar, după părerea mea, moda a conferit întotdeauna siguranţă celor care au avut nevoie de ea. Personal, depind de Givenchy, aşa cum femeile americane depind de psihiatru”.
Frumuseţea ei modernă a cucerit revistele de modă. Balerinii încălţaţi de ea erau mai seducători decât tocurile ascuţite.
“O aşteptaţi pe Katherine Hepburn, eu sunt Audrey Hepburn. Doriţi să mă vedeţi?” Aşa a început prima întâlnire dintre diva cea mai admirată şi Hubert de Givenchy, stilistul care îi va crea ţinutele de-a lungul întregii vieţi. O frază care conţine esenţa actriţei, atât de puţin star şi atât de mult umană.
Creatorul de modă s-a îndrăgostit de figura subtilă, eterică, care dădea un aer special rochiilor chemisier şi fustelor tubulare, acelor little black dress care pe altcineva nu aveau acelaşi efect.
Icoană a stilului, actriţa şi-a legat numele de domnişoara Holly Golightly din Micul dejun la Tiffany şi a rămas pentru totdeauna Sabrina. Starul de Oscar, mama şi ambasoarea UNICEF considera că “Dacă toţi oamenii ar fi frumoşi şi inteligenţi, s-a numi femei”. Era convinsă că “totul începe cu gentileţea. Pentru a avea ochi frumoşi, căutaţi bunătatea din alţii. Pentru a avea buze atrăgătoare pronunţaţi cuvinte blânde. Iar pentru ţinută, mergeţi cu conştiinţa că nu sunteţi singură”.
Ambasadoarea UNICEF şi modelul a mii de actriţe, era rebelă ca Anna din Vacanţă la Roma, elegantă ca Sabrina, romantică precum Holly, dar, mai ales, era liberă şi pasionată.
Într-un interviu din revista Europeo, actriţa afirma: “Da, poţi fi foarte nefericită la 30 de ani, fericită la 50, din nou nefericiă la 60. În realitate, vârsta nu contează. Poţi avea 20 de ani sau 50, important este să fii fericii. Şi să-i accepţi pe ceilalţi aşa cum sunt. Nu voi fi niciodată o cinică sau una dintre acele fiinţe egoiste şi încăpăţânate, incapabile să-şi creeze relaţii normale cu oamenii”.
Portretul cel mai inedit al actriţei l-a oferit însă fiul ei, Luca Dotti în cartea Audrey mia madre, în care aminteşte plăcerea ei de a ronţăi câte ceva în faţa televizorului, de a privi emisiunea de varietăţi Canzonissima când trăia în Italia, dar şi dragostea ei pentru Raffaella Carrà şi preferinţa pentru jeans sau balerini în locul hainelor de gală.
În afară de Premiul Oscar, are în palmares trei Golden Globes, un Emmy, un Grammy, patru BAFTA, două Tomy şi trei David di Donatello.
La 25 de ai de la dispariţia ei, mitul nedezminţit al lui Holly din Micul dejun la Tiffany a rămas nealterat. Astăzi încă, ea este un model de referinţă al stilului, al frumuseţii şi fascinează artişti, stilişti, designeri.
Actriţa britanică Audrey Hepburn a fost aleasă cea mai frumoasă femeie din ultimii 50 de ani, într-un top al celebrităţilor.
Impresionanta cariera acestei minunate actrite. Multumesc pentru articol!
Audrey Hepburn e unica. Absolut unica.
1. „My Fair Lady” (1964) rămîne un film „de referinţă” – cu, sau fără Audrey Hepburn ca protagonistă. Prestaţia actriţei, deşi memorabilă, nu mi s-a părut „ieşită din comun”; adică de natură să justifice primirea unui Academy Award. Altfel spus, nu a fost pe potriva interpretării lui Rex Harrison.
Care altă actriţă ar fi putut interpreta „mai bine” rolul năbădăioasei Eliza Doolittle, rămîne o întrebare deschisă. După părerea mea, Rex Harrison nu prea s-a simţit „stimulat” de prezenţa partenerei lui de scenă. Nu prea a jucat în largul lui. Explicaţia? Audrey Hepburn provenea dintr-o familie de nobili. Deci nu avea cum să se transpună, convingător, în rolul unei fete de la periferia Londrei, fată simplă, vulgară, needucată, neîngrijită, cu apucături ignobile. A fost în permanenţă nevoită „să simuleze” ceva ce nu-i era propriu… Profesorul Henry Higgins a cîştigat pariul cu colonelul Hugh Pickering. Rămîne de văzut dacă dragostea pentru „creaţia” lui va dăinui veşnic. Deci dacă transformarea Elizei este una statornică: dacă procesul de „transmutaţie” va fi ireversibil.
2. Dacă eram în locul lui Higgins, nu-mi dăruiam inima Elizei. Operaţiunea „de înnobilare”, o dată încheiată, treceam la o altă candidată. Acceptam o nouă provocare… Iubirea nu are ce căuta în „ecuaţie”. Plăcerea da, dragostea ba. Soarta Elizei este întrucîtva tragică. Deoarece, după „reeducare” nu-şi va mai găsi nicăieri locul în lumea din care provine. Iar de adoptat, „cu acte în regulă”, de către cei din „înalta societate”, nu are şanse. Higgins practică un hobby periculos.; distrugător. Da, „operaţia”, în sine, a reuşit. Însă „pacienta” va muri. Iar Higgins va fi, şi pe mai departe, Medicul. Elizele, trec, Profesorul rămîne. Va trăi indefinit; dar cu sufletul uscat şi bătrîn… Asta da dramă!
Musicalul „My Fair Lady” constituie (încă) o dovadă a faptului că o peliculă cinematografică de succes se realizează, întotdeauna, după o operă literară valoroasă – în cazul de faţă, piesa de teatru „Pygmalion”, de George Bernard Shaw.-
@Rusu Radu : My Fair Lady : se discutase ca Julia Andrews, care-si-mprumuta vocea, în film, si-o-ncarnase pe Eliza pe Broadway, s-o interpreteze si pe ecran . Prestanta vizuala, însa, i-ar fi fost incomparabila celei a lui Audrey Hepburn, femeie fastuoasa ca prezenta si care avea si-un fel anume si vizibil de-a se bucura. Educatie riguroasa, disciplinata, de balerina. Fiindca asta-i era formatia.