1 octombrie reprezintă ultima zi a dezbaterilor la cel mai înalt nivel din cea de a 73-a Adunare Generală a ONU, organ onusian, în care toate cele 193 de state membre sunt pe picior de egalitate, ce a programat această sesiune în perioada 25 septembrie -1 octombrie. Este cel mai important moment al Adunării Generale, el fiind aşteptat şi urmărit în mod firesc cu mare interes de cancelariile lumii, de reprezentanţii mass-media şi chiar de opinia publică din diverse locuri ale globului.
Prezenţa celor 134 de şefi de stat şi de premieri, a unor importante figuri ale politicii mondiale la zi – Trump, Macron, Rohani, Netanyahu, etc. – justifică pe deplin acest interes major faţă de evenimentul din New York la care au venit şi liderii unor guverne din Europa aduşi la putere de mişcări populiste şi naţionaliste, fapt ce l-a determinat pe un ambasador occidental să declare cu destulă tristeţe : „Vântul suflă contra noastră!”
Nu este mai puţin adevărat că, deşi au venit mai mulţi şefi de stat şi de guvern faţă de anul trecut ( când au fost 114 ), de data asta au lipsit Vladimir Putin (Rusia), Xi Jinping (China), Narendra Modi (premierul Indiei), adică „piese politice foarte grele”, ei fiind conducătorii unor ţări cu mare influenţă mondială.
Preşedintele României, Klaus Werner Iohannis, a fost prezent, ca şi la precedentele Adunări Generale, de când şi-a preluat mandatul.
Acum, după ce fiecare dintre liderii respectivi şi-a rostit alocuţiunea tradiţională, putem formula câteva concluzii şi opinii. Întâi de toate, se poate spune că a 73-a sesiune a Adunării Generale şi-a dovedit rolul central pe care-l are în mecanismul onusian, ea „permiţând să se reamintească, după cum observa ziarul „Le Monde”, că ONU există”. Ea este pe primul loc în rândul organelor principale ale ONU, aşa cum stipulează articolul 8 al textului fondator adoptat în 1945. Nu este mai puţin adevărat că, odată cu trecerea timpului, ea a fost tot mai des criticată, mulţi amintind afirmaţia preşedintelui francez Charles de Gaulle, din 1965, care denunţa „şedinţele tumultoase şi scandaloase, în care nu există miljloace de a organiza o dezbatere obiectivă.”
Într-un fel, lucrurile erau fireşti în acea perioadă de vârf a Războiului Rece, în care confruntarea dintre cele două blocuri găsea în tribuna ONU locul ideal de manifestare. În fine, în 2017, în prima sa intervenţie în Adunarea Generală ca preşedinte al SUA, Donald Trump califica ONU „un club pentru a trăncăni şi a-ţi petrece plăcut timpul.” Dincolo de atare critici, analiştii şi ziariştii au constatat că metoda diplomaţiei lui Trump, fondată pe relaţiile bilaterale şi raportul de forţe, este cea care fragilizează şi mai mult acest „templu al multilateralismului”, cum îl numeşte ziarul parizian „Le Figaro”.
Spre deosebire de mai mediatizatul Consiliu de Securitate, Adunarea Generală este organul onusian în care reprezentanţii statelor membre – 193 la ora actuală – se reunesc pentru a face bilanţul anului scurs şi a răspunde provocărilor viitoare, ei deliberând de la mijlocul lui sptembrie până la finele lunii decembrie. Cât priveşte rolul său, el constă în transmiterea de recomadări statelor membre în diverse probleme: cooperarea internaţională, menţinerea păcii, dezarmare, educaţie, social, chestiuni climatice, lansând şi iniţiative pentru a încuraja statele să meargă în direcţia pe care ea o doreşte. A fost cazul cu „Obiectivele mileniului pentru dezvolatare” adoptate în anul 2000, destinate luptei contra sărăciei extreme, sau al celor „17 obiective de dezvoltare durabilă”, din septembrie 2015.
Faţă de rezoluţiile Consiliului de Securitate, cele ale Adunării Generale nu sunt obligatorii. Şansa oferită deliberărilor este în centrul activităţii sale, iar aceasta are ca misiune buna funcţionare a ONU. De notat că, între altele, ea alege membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate ( subiect care, azi, interesează în mod special România, ce vizează ocuparea unui asemenea loc, subiect asupra căruia vom reveni) şi desemnează secretarul general al ONU, la recomadarea Consiliului.
Desigur, nu vom trece uşor peste marile probleme cu care se confruntă azi ONU şi, înainte de toate Adunarea Generală, fiindcă este ştiut că mulţi politicieni, analişti sau comentatori consideră că ea este o „veritabilă maşinărie de vorbe”, şi asta nu de ieri de azi.„Este adevărat că delegaţii iubesc să petreacă timpul la New York. Dar esenţialul se consemnează mai puţin pe culoarele ONU şi pe cele ce au loc în marile hoteluri, unde conducătorii se întâlnesc”, povesteşte fostul ambasador francez la ONU, Alain Dejammet, în volumul „L`incendie planetaire, que fait l`ONU?” La rândul său, Alain Pellet, prof. emerit de Drept Internaţional la Universitatea Paris-Nanterre, a spus : „Sunt cozerii, şi asta este destul, cu atât mai mult cu cât, alături de discursurile publice, atât de constrângătoare şi formale, există contactele bilaterale din culise”. Amintitul Dejammet apreciază că Adunărea Generală are un rol evident. Având la bază principiul „un stat, un vot”, „fie că este vorba despre China sau Barbados”, ea pune statele membre pe picior de egalitate, ceea ce reprezintă, evident, particularitatea sa.
Sigur, pornind de la cele de mai sus se pune întrebarea firească: ea este eficientă? Prof. Pellet, fost preşedinte al Comisiei de Drept Internaţional, spunea că „ea a fost adevăratul centru de gravitate al ONU până la începutul anilor 1980”, dar, după cum scria el în 2004 în revista „Pouvoirs”: „Odată cu sfârşitul Războiului Rece şi globalizarea liberală, ea a căzut într-o logoree mahmură, fără priză la realitate. Totuşi, azi ea nu este lipsită de atuuri, dar lipseşte voinţa politică”.
Cât priveşte rezoluţiile despre care vorbeam, de pildă, în 2016 s-au adoptat 329, cele mai multe dintre ele trec neobservate. Cu alte cuvinte, este vorba de o inflaţie de texte datorate unei maşini birocratice, despre care unii opinează că stă la baza criticilor formulate de Trump în 2017, care reclamă o reformă profundă a ONU, aşa cum o doreşte şi secretarul general al ONU, Antonio Guterres.„ (Cu Trump, dar şi cu Rusia şi China ) se asistă îndeosebi la revenirea suveranismului. Este clar că multilateralismul are plumb în aripi”, spunea Pellet.
La întrebarea dacă azi Adunarea Generală mai serveşte la ceva, Dominique Moisi, politolog şi geopolitician, răspunnde că „este o oglindă care reflectă starea lui. Azi este o oglindă atât de spartă, care reflectă fragmentarea şi fisurarea ordinii lumii, în particular datorită eforturilor negative ale lui Trump (….). Iar ţara care susţine cel mai mult ONU pe plan financiar , China, nu a fost reprezentată la cel mai înalt nivel de Xi Jinping.Cât o priveşte pe Rrusia, ţara de care depinde o soluţie militară şi politică în Siria, nu a fost nici ea reprezentată de liderul său, Putin.
Dincolo de tot şi toate, ONU reprezintă îm mod incontestabil simbolul dreptului. După Dominique Mosi, ea a fost în fapt una a reprezentanţilor naţiunilor dezunite. În timpul Războiului Rece, această dezuniune se traducea prin vetoul sovietic sau vetoul american, care, în Consiliul de Securitate puteau bloca totul. Sfârşitul Războiului Rece a adus speranţa unei lumi mai armonioase, mai unificată. Dar s-a întâmplat exact invers. S-a constatat o creştere a suveranismului, explozia naţionalismelor şi populismelor.
În atare condiţii, numărul şi numele celor care susţin şi promovează la tribuna ONU, cât şi în întâlnirile bilatelare cu omologi multilateralismul, moderaţia şi raţionalitatea a scăzut, iar efectele se văd atât în sânul ONU, cât şi în sfera relaţiilor internaţionale.
De aceea nu întâmplător, în unele intervenţii din plenul celei de a 73-a Adunări Generale au existat opinii tranşante împotriva „legii celui mai puternic”, principiu promovat de Trump, în legătură cu care preşedintele francez Emmanuel Macron dădea un avertisment serios, gest cu atât mai important cu cât şeful Casei Albe denunţase „globalismul”. Or, acum Trump face faţă unui front unit al Europei, Rusiei şi Chinei, gata să apere acordul privind dosarul nuclear iranian din 2015, pe care preşedintele SUA l-a denunţat unilateral. Totuşi, întrebarea care se pune este cum vor rezista Teheranul şi implicit Europa la presiunile maximale americane?
Acum, în Adunarea General s-au auzit poziţiile fiecărei părţi, recte SUA şi Iran, dar, din păcate, nu şi iniţiative de conciliere, cum s-a întâmplat în cazul Coreei de Nord, despre care tot la ONU, anul trecut, Trump declara că o „va distruge în totalitate”, pentru ca, între timp, să aibă o întâlnnire cu liderul de la Phenian, Kim, iar zilele trecute să declare că-l preţuieşte foarte mult!. Acestea ar putea veni, ca de obicei, din culise, de unde şi rolul acestora, evocat cu orice ocazie. Luaţi cu vorba, să nu uităm un lucru esnţial: atâta vreme cât, în SUA, „trumpismul” excelează, iar britanicii sunt în plin Brexit, la ONU nu se pot lansa adevărate iniţiative în niciun dosar sensibil fără acest „P3” (SUA, Franţa, Regatul Unit), cum este numit în jargonul diplomatic, cel ce a pus în mişcare sistemul internaţional creat după 1945.
La ONU, „dezunirea” despre care vorbea prof. Moisi se constată în primul rând între „cei mari”. Nu vorbesc de dezacordurile vechi dintre SUA, pe de o parte, şi Rusia ori China, de cealaltă, ci dintre ţări din Vest. Am amintit de diferendul Trump – Macron şi trebuie să-l adăugăm pe cel dintre şeful Casei Albe şi cancelara Germaniei, Angela Merkel. Duminică, ea l-a avertizat pe Trump în legătură cu tentaţia lui de „a distruge” multilateralismul şi îndeosebi Naţiunile Unite. „ONU a fost creată pe ruinele celui de Al Doilea Război Mondial şi, evident, este departe de a fi perfectă. Dar a distruge ceva fără a crea un alt lucru nou este extrem de periculos şi poate distruge mai repede decât credem noi ordinea actuală, care garantează pacea”.
Cancelara a susţinut cu fermitate ideea că multilateralisnmul este calea ce trebuie urmată. Dar, „spre deosebire de mine, actualul preşedinte american spune că multilateralismul nu este răspunsul la probleme şi crede că nu există situaţii decât cu un singur câştigător”, a mai spus Merkel. „Aceasta pune sub semnul întrebării sistemele multilaterale (…), capacitatea ONU de a funcţiona”, a adugat ea. Polemica a apărut după ce, marţi, de la tribuna Adunării Generale, Trump a făcut elogiul „suveranităţii” şi a denunţat cu tărie „ideologia mondialismului”.
Nu spun nimic nou afirmând că, în Adunarea Generală se exprimă un mozaic de voci, unele mai răspicate, altele mai nuanţate, iar altele, cum a fost cea a lui Klaus Iohannis, inodore, insipide, incolore. Dar aş începe cu titlul alocuţiunii sale, al cărei stil gongoric, flamboiant, aminteşte de vremurile gongorice ale cultului personalităţii ceauşiste, ba chiar îi face invidioşi pe articlerii acelor vremuri. Vă rog să citiţi cu voce tare sau în gând şi să spuneţi cum sună: „Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a susținut miercuri, 26 septembrie a.c., la New York, o intervenție națională în cadrul dezbaterilor generale ale celei de-a 73-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite”.
Da, aţi citit bine, este vorba de o “intervenţie naţională” şi nu de poziţia României în ce priveşte marile problem ale ONU sau ale lumii! Cum am avut răbdarea să citesc, recitesc şi răscitesc textul ei pot spune că este acelaşi stil cu care ne-au obişnuit consilierii săi: înşiruire de vorbe specifice limbajului de lemn, nimic de reţinut dintr-un eventual angajament concret şi eficient al României pe plan internaţional sub egida ONU. Nu mă miră că nici măcar “hanaliştii” ce slujesc asiduu Cotroceniul şi tot ce emană de acolo, nu l-au băgat în seamă.
Să fiu corect, totuşi, Am găsit o interesantă poziţionare în disputa foarte evidentă de la ONU dintre susţinătorii multilateralismului, în principal Franţa şi Germania, şi poziţia lui Trump de a-l combate vehement : “Trebuie să implicăm și tinerele generații, reprezentanții societății civile, jurnaliștii, oamenii de afaceri. Avem nevoie de toți aceștia pentru a promova cauza multilateralismului și a leadership-ului global”, spunea Iohannis în alocuţiunea sa. Este o delimitare de “marele licurici” şi partener strategic sau o scăpare, pur şi simplu? În fine aş vrea nişte detalii legate de această afirmaţie: “Este convingerea mea fermă că un viitor mai sigur și mai prosper pentru poporul român nu poate exista decât alături de societăți pașnice și durabile din întreaga lume.” Mai concret, ce înţelege el prin “societăţi paşnice şi durabile” ?
Reveninsd la stilul şi conţinutul comunicatelor de presă pe care le dau publicităţii Administraţia Prezidenţială şi Biroul său de presă, aş mai semnala totala necunoaştere a protocolului de către semnatari textelor cu pricina: un preşedinte, recte Iohannis, SE ÎNTÂLNEŞTE cu un omolog strain, iar cu un premier sau cu un ministru de externe NU ARE ÎNTREVEDERE, ci ÎL PRIMEŞTE pe respectivul. Cât priveşte, formula “ÎNTREVEDERE BILATERALĂ”, ea este de tot hazul, dacă nu ar fi de plâns: păi, cu un interlocutor străin poţi avea întrevedere multilaterală ? Da, se pot aborda probleme bilaterale şi multilaterale, dar asta este altceva.
În fine, cum sugeram, la ONU contează enorm culisele, în care se discută multe, şi nu mărunte, au loc întrevederi care, în alte condiţii, sunt greu de realizat din varii motive: calendar, ordine de zi, loc de întâlnire, etc. Pe scurt, participarea la o sesiune a Adunării Generale este o mană cerească. Din atare perspctivă ce întâlniri a avut, acum, la New York, preşedintele României ? Le transcriu integral, potrivit Administraţiei Prezidenţiale: joi, 27 septembrie, l-a primit pe prim-ministrul Georgiei, Mamuka Bakhtadze; pe 27 septembrie a.c., l-a primit pe prim-ministrul Republicii Moldova, Pavel Filip; pe 26 septembrie, a avut o întrevedere cu Înaltul Comisar ONU pentru Refugiați, Filippo Grandi; pe 25 septembrie, a avut o întrevedere cu regele Regatului Hașemit al Iordaniei, Abdullah al II-lea; pe 26 septembrie a participat la recepţia oferită de UE în onoarea șefilor de delegații prezenţi la Adunarea Generală, iar pe 24 septembrie a participat la recepţia tradiţională oferită la hotelul Latte New York Palace de preşedintele SUA, Donald Trump, şi Prima Doamnă a SUA în onoarea șefilor de delegaţii prezenţi la ONU.
Pentru comparaţie am ales la întâmplare programul întrevederilor lui Jovenal Moise, preşedintele statului Haiti (27.750 kmp), prezent şi el la ONU : întâlnire cu secretarul de Stat adjunct al SUA, John D. Sullivan; întrevedere cu Christine Lagarde, directoarea FMI; întrevedere cu Luis Alberto Moreno, preşedintele Băncii Interamericane de Dezvoltare; întrevedere cu Antonio Guterres, secretarul general al ONU.
O scriu cu părere imensă de rău, fiind vorba de preşedintele României şi de noua sa participare la o sesiune a Adunării Generale a ONU: aceaşi prestaţie ultramodestă,o prezenţă aproape nulă la capitolul contacte internaţionale benefice pentru popor şi ţară, un şef de stat european ignorat total de omologii săi europeni, ca şi de cei de pe alte continente.
Pornind de la cele de mai sus, ca şi de la alte semnale, mă întreb ce şanse are ţara noastră să devină membru neparmanent al Consiliului de Securitate, România care, în 1967, în plin Război Rece, a dat un preşedinte al Adunării Generale? Pe urmă, după ce, între 2-4 august 1990, Irakul a ocupat Kuweitul, iar gravul eveniment a fost dezbătut în Consiliu, acesta era prezidat de proaspătul ambasador român la ONU, Aurel Dragoş Munteanu, dat fiind că la acea oră ţara noastră era membru nepermanent al Consiliului de Securitate, în care fusese desemnată înainte de 1990, adică în vremea dictaturii ceauşiste. Numai că, pe atunci, România avea diplomaţie şi diplomaţi valoroşi, eficienţi şi pragmatici.
De aceea, cred că avem şanse minime să ocupăm locul de membru nepermanent din Consiliul de Securitate, diplomaţia noastră de azi, domeniu de care se ocupoă preşedintele şi care şi-a numit tot soiul de “cădelniţari” ambasadori în locuri cheie, e cvasiinexistentă; iar cu alte ţări, precum Rusia, cultivă o strategie a confruntării, total greşită.
La ONU, Iohannis a dovedit că nu stăpâneşte politica diplomaţiei şi a culiselor, nu a avut nicio întrevedere cu vreun reprezentant al unui stat membru permanent al Consilului de Securitate, cu un conducător al vreunei ţări importante din Asia, America Latină sau Africa, sau cu cineva din vârful organizaţiei.
Pe scurt, avem parte de ceea ce am semănat .
Adunarea generala ONU a devenit frectie la un picior de lemn.In vremurile trecute de care unii chiar isi mai amintesc venea Hrusciov cu toata coharta de lideri ai tarilor satelite Moscovei si batea cu pantoful in pupitrul podiumului atunci cand a luat cuvantul si ifiera imperialismul mondial.Acum ce sa faca si Iohannis decat o mica plimbare intre altele doua in muntii Romaniei.
Da, dar si-a luat si lazurca. Sa vada si ea lumea..
Pai ce sa spuna decat marele lui of , adica M…PSD ! Doar a spus ca este o opinie , n-asa ? Ce , n-ajunge ?