Pe zi ce trece, regimul Băsescu îşi arată cârpelile. De idei, de personal, de organizare şi de gândire. Mai răs-alaltăieri, Emil Boc zicea că nu ştie de un acord semnat de guvernul său.

O demonstraţie pentru apărarea Roşiei Montane organizată la Bucureşti a avut şi o replică în localitatea din Apuseni. Ca de obicei! Nu există discuţie despre controversata investiţie fără ca producţia de material propagandistic a celor de la Gold Corporation să nu contreze afirmaţiile adversarilor sau să nu susţină pledoariile autorităţilor.

Chiar pe sfârşitul discursului, când a răspuns la întrebarea despre referendumul privitor la sprijinul de care se mai bucură sau nu, Traian Băsescu a rămas fără benzină.

Toată perioada protestelor am auzit o întrebare. Cine este omul în care să avem încredere? Şi mulţi răspundeau singuri, de parcă erau profeţii zilelor de aşteptare.

Cine îşi imaginează că protestele din Piaţa Universităţii şi din celelalte oraşe din ţară sunt doar o simplă răbufnire de mânie şi nemulţumire şi că dincolo de asta se ascunde doar o pornire oarbă împotriva unor măsuri de austeritate se înşală amarnic.

O zi în ţara lui Urmuz şi Eugen Ionescu nu putea să înceapă decât aşa. Dimineaţa preşedintele vorbeşte despre criza din Europa şi revoluţia arabă şi nu zice nici pâs despre ţara lui, în care zeci de mii de oameni se strâng ca să se descotorosească de puterea lui arbitrară şi abuzivă.

Începe să fie extrem de clar. Nu e vorba nici de apărarea lui Raed Arafat, nici de proiectul de lege a sănătăţii, nici chiar de o greşeală sau de o neînţelegere.

Speriat de moarte de protestele populaţiei şi de perspectiva prăbuşirii regimului, Traian Băsescu a făcut un mare pas înapoi. A anunţat printre dinţi propunerea sa de retragere a legii sănătăţii. Adică un „hai sictir” adresat românilor.

Aş putea acuza o anume intoxicare de televiziune. Chiar am urmărit în exces tot soiul de programe româneşti şi străine. Prima chestiune. N-am văzut atâta bulevard în programele de ştiri în toată Europa.

Nu mai putem avea nici o îndoială. Ne merge extrem de prost. Nu doar pentru că lumea, mai ales Europa, traversează o criză economico-financiară. Ne merge prost din nenumărate alte motive care ţin de noi înşine. Adică de societatea românească.

Hăituiala a început încă din ianuarie 1990. Primul şoc: cineva de la secretariatul lui Ion Iliescu s-a interesat de ce am acuzat CPUN-ul de organizarea defectuoasă a distribuirii ajutoarelor strânse la Pavilionul Expoziţiilor. A doua copită politică am primit-o în martie.

Colindatul meu nu seamănă câtuşi de puţin cu cel din programele de televiziune. Acesta nu-i decât spectacol, comerţ şi rating, un soi de reproducere chicioasă, de bâlci, a unor secvenţe de ritual din trecutul nostru de popor pădureţ.

Insistenţa cu care bravii regimului Băsescu dau fuga la televizor pentru a mai picta niţel aberaţia guvernării mă distrează, dar mă şi sperie. Mă distrează pentru că discursul lor curge ca apa pe aripile gâştei.

De îndată ce decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost anunţată, Adrian Năstase a pornit într-un ocol al televiziunilor. Fostul premier a socotit că, în sfârşit, s-a întors roata şi poate începe campania de imagine, clamându-şi nevinovăţia.

Mă enervez ca un copil căruia i se neagă o chestiune evidentă. Toată ziua aud la radio şi la tele cum se vorbeşte despre trucarea alegerilor.

A mai trecut un an din istoria confuză a tranziției românești! Parcă niciodată n-a fost atât de bezmetică, de scrâșnită, de contraperformantă. Economic, am ratat mai toate așteptările. Politic, ne-am umplut și mai tare de acest sânge al neîncrederii.

Întrebat de Alison Mutler (Associated Press) în legătură cu închisorile secrete ale CIA din România, Traian Băsescu a trântit un răspuns năucitor:

– Întrebaţi-l pe domnul Nistorescu că vă spune, cel care vă dă instrucțiunile cum să scrieți pe agenții.

Traian Băsescu are destule probleme cu logica, cu limbile străine, cu văzul, dar, de auzit, aude perfect.

O parte din curtea vilei în care a locuit Nicolae Ceauşescu a fost împrejmuită. La stradă, o pancartă avertizează „Proprietate a statului Kuwait”. Curtea Vilei 10 în care a locuit acelaşi Nicolae Ceauşescu la Snagov a fost şi aceea recuperată şi vândută.

Cu multe decenii în urmă, George Enescu îi scria unui prieten din Bucureşti că se va întoarce în ţară pentru câteva treburi importante, dar şi pentru a-şi face două perechi de botine, Bucureştii fiind locul în care se manufacturau cele mai fine încălţări din Europa. După trei sferturi de secol, spre cine să se mai îndrepte picioarele unui mare compozitor român?

Ziua Naţională n-a făcut decât să ne confime deruta. Parcă am orbecăi prin burta unei vaci nebune. Zeci de jurnalişti şi politicieni care au ţinut să mimeze un patriotism greţos, de micul ecran. Vorbe goale şi nimic altceva.

Zilele trecute m-am trezit în mijlocul unei dispute. Un prieten încerca să mă convingă cât de mare a fost succesul copilului de la Iaşi, cel care a câştigat nu ştiu ce concurs de televiziune în Italia. El încerca să-mi prezinte victoria copilului de 11 ani ca o mare ispravă românească, extrem de utilă imaginii României. […]

Chiar cu prea multă discreție, duminică seara, la Ateneul Român, s-a desfășurat un concert ce depășește cu mult importanța unui eveniment muzical. Elisabeth Leonskaja, celebră pianistă georgiană, stabilită la Viena, a cântat pro bono pentru restaurarea Vilei cu clopoței și a celor două muzee Minovici. Casa cu clopoței rămâne una dintre cele mai spectaculoase lucrări […]

Joi după-amiază, Comisia pentru petiţii a Parlamentului European organizează o serie de întâlniri la Bucureşti. După ce am cumpănit îndelung, am ajuns la concluzia că sunt obligat să mă prezint în faţa acestei comisii pentru a vorbi despre câteva lucruri care privesc funcţionarea statului de drept, calitatea democraţiei în România precum şi despre situaţia libertăţii de exprimare în ţara noastră.

De când a început campania disperată şi deşănţată a celor de la Roşia Montană Gold Corporation am fost invitat la câteva întâlniri. Am mers şi am ascultat cu atenţie în speranţa că voi înţelege proiectul, iar explicaţiile mele vor cântări câtuşi de puţin în ochii celor care conduc.