AUTIŞTII CĂRŢILOR (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Spre seară, după multe încercări, reuşi să-şi amintească numărul de telefon de acasă a lui di Luna. În timp ce auzea aparatul sunând la San Benedetto, realiză că-i tremură picioarele. Nu-şi putea imagina ce va simţi când îşi va auzi propria voce venind de la mii de kilometri şi ar fi fost cu atât mai dezamăgit dacă di Luna ar fi avut un glas diferit. Dar asta nu se poate, îşi spuse imediat. Numai că domnul di Luna nu-i acasă, îl readuse la realitate soţia; a venit acum o jumătate de oră şi a trebuit să plece iarăşi. A venit singur? Cum, vă rog? Nu, iertaţi-mă, nimic. V-aş ruga doar să-i transmiteţi domnului di Luna că l-am căutat, …că l-a căutat Bjorn Lundal din Norvegia. Desigur, cum se va întoarce, îi voi spune. Nu doriţi să-mi transmiteţi un număr de telefon unde să vă poată suna el? Nu, mulţumesc.

La început, Lundal fu dezamăgit că soţia nu l-a recunoscut şi că l-a luat drept un simplu asociat sau partener de-al lui di Luna. Pe urmă, o acuză că s-a căsătorit doar cu un nume şi nu cu un om. După o vreme, n-o mai învinovăţi de nimic. (Dar nu putea s-o uite. Cândva o iubise…) Aşteptă, apoi, toată seara ca di Luna să-l sune el. Însă nu-l căută nimeni.

– Poate, îşi spuse Lundal, doar eu am amintirile lor, a celor de dinaintea mea, ei neavând cum să posede memoria celor ce i-au urmat. Poate că trebuia să-i las totuşi numărul meu. Dar dacă m-ar fi sunat abia mâine?

(Într-adevăr, peste o săptămână, un di Luna îl căută pe un Bjorn Lundal, dar cel ce vorbise la telefon cu soţia acelui di Luna era de acum de mult cu totul altcineva…)

După câteva luni, omul care se trezea în fiecare dimineaţă în identitatea altcuiva avu un şoc pe una din străzile din Rio, când nişte bandiţi, retrăgându-se dintr-o bancă pe care au prădat-o, au început să tragă la întâmplare printre trecători.

– Dacă aş fi murit acolo, îşi spuse Gabriel Echeveria, ce s-ar fi întâmplat cu tot acel algoritm întrerupt? Ce s-ar fi întâmplat mai departe şi ce s-ar fi putut întâmpla chiar şi retroactiv? Până la infinit tot nu o să-mi meargă, îşi mai spuse el înfricoşat. Supravieţuirea este rezultatul unei sume de coincidenţe fericite, nici măcar calculul probabilităţilor nu-mi permite să am noroc la nesfârşit.

Când muri, un an mai târziu, într-o mină prăbuşită, la 2 iunie 1983 (sau, poate, la 2 iunie 2003? Sau la…?), mai apucă să-şi reproşeze că nu şi-a cheltuit toţi banii pe telefoane, că ar fi trebuit să fi vorbit mereu cu toţi CEILALŢI, să le fi spus…, să le fi repetat…, ăă…, să le fi zis orice, dar să fi vorbit cu ei şi pe urmă… pe urmă… În mina aceea, Peter O’Brian luă o decizie, prima, unica decizie cu adevărat hotărâtoare: dacă va rezista acolo până dimineaţa, în zori se va trezi cine ştie unde. Şi cine ştie cine va muri în locul său în acel fund al pământului. Dacă va admite să se petreacă acest lucru, mâine va putea să ucidă liniştit chiar sub ochii poliţiei, întrucât nici un tribunal nu l-ar condamna chiar în ziua în care ar săvârşi crima, iar el ar scăpa de orice pedeapsă. Şi va veni, desigur, o zi în care va dori să trăiască fără teama consecinţelor, care şi aşa nicicând nu l-ar putea ajunge. Ar fi suficient un singur gând ca acesta, o singură încercare pentru ca avalanşa să nu mai poată fi oprită… Şi atunci… atunci…ATUNCI…

Rezemat de blocul de stâncă, tocmai de acela care-l despărţea pentru totdeauna de lumină, după ce-şi tăie venele, Peter O’Brian – omul conştient că se trezea în fiecare dimineaţă drept altcineva – încercă să retrăiască destinul tuturor celor care a fost. Iar o duioşie cu totul şi cu totul lipsită de bărbăţie, imbecilă chiar, îl făcea să nu-i pese de viaţa ce i se scurgea clipă de clipă, picătură cu picătură din trup, ci de cea a tuturor celor pe care i-a iubit câte o zi.

Să nu juri că asta nu se poate întâmpla vreodată!” v-aţi amintit textul tradus de ghid de pe posterul de la intrarea în Cel de Al doilea turn. Parcă vă vine să râdeţi. Oricum, aşa ceva nu poate fi luat în serios.

Ajunşi la primul etaj, mai degrabă ca să nu uitaţi iarăşi, fugiţi la ferestrele cu care sunt prevăzute toate laturile zidurilor. De aici, zările nu diferă prea mult de la un geam la altul. Păi, observaţi, nici nu s-ar putea: spre deosebire de Primul turn, care era pătrat, acesta este rotund.

Asta face ca şi starea prin care treceţi şezând pe fotoliile comode, aparent identice cu cele din Primul turn, să fie alta: să fie de vină vertijul pereţilor curbaţi că nu simţiţi că vă relaxaţi aici cu adevărat, să fie pentru că vă aflaţi de acum de atâta vreme în mişcare, tot urcând şi coborând trepte? După ce veţi fi vizitat şi Al doilea turn, veţi avea posibilitatea să vă odihniţi nouăzeci de minute, v-a promis ghidul. Nouăzeci de minute? v-aţi revoltat, nouăzeci de minute luate din această excursie– vizită – investigare pentru care aţi făcut atâtea eforturi? Treptat, însă, pe cum se acumulează impresiile, se adună şi oboseala, încât consimţiţi că o pauză este mai mult decât binevenită. Însă, deocamdată, vă sculaţi pentru a urca la etajul doi al Celui de Al doilea turn.

Şi din nou urcaţi în grabă prin casa scărilor şi din nou nu sunteţi atenţi la pereţii pe lângă care treceţi. Şi ajungeţi la

Fereastra luminată

Dan Adam locuia deja de aproape un an în frumoasa vilă de pe Aleea Cairo, o clădire veche, însă foarte bine întreţinută, acoperită până sus de iederă şi înconjurată din trei părţi de o grădină cu flori şi gazon. Într-un an, Dan Adam reuşise s-o cunoască bine: se obişnuise cu încăperile, cu scârţâitul scării de lemn ce ducea la etaj, cu ţevăria care gemea în toată casa, atunci când cineva deschidea undeva un robinet. Se obişnuise cu această locuinţă atât de distinsă, de confortabilă şi de funcţională, apucă s-o iubească şi s-o considere un fragment din viaţa sa.

Clădirea era lipită de o altă construcţie în partea ei dreaptă, construcţie asemănătoare întru totul cu cea în care locuia domnul Adam, cu singura deosebire că vila cealaltă se păstrase – din cine ştie ce pricini – dezvelită de iederă, făcând în felul acesta notă discordantă cu casele de pe Aleea Cairo. Dan Adam nu-şi cunoştea vecinul din dreapta, un funcţionar superior de minister, deşi îl observase ieşind sau intrând în clădire, îi văzuse şi soţia şi pe cei doi copii stând pe terasă sau în grădina despărţită de a sa printr-un zid vechi de cărămidă, zid acoperit de asemenea cu iederă numai înspre partea care dădea spre locuinţa familiei Adam. Vila în care se stabilise acesta era o construcţie cu multe ieşinduri şi intrânduri, cu două terase, cu o aripă care făcea unghi drept cu restul clădirii şi chiar şi cu un turnuleţ ce pornea din pod înspre extremitatea estică a acestei „mici cetăţi”, cum obişnuia să-şi numească locatarul casa. Arhitectura ei complicată o făcea, de multe ori, pe soacra lui Dan Adam să se rătăcească prin odăi şi coridoare.

Într-o seară, ba, era de acum noapte, Dan Adam, după ce se terminase emisiunea preferată de la televizor şi-şi culcase întreaga familie, se retrase în camera sa de lucru, pregătit pentru o noapte albă şi, aprinzându-şi o ţigară, se aşeză, cu proiectele în faţă, la imensul său birou orientat spre fereastră. Uitându-se afară, văzu că la unul dintre geamurile atât de familiare era lumină. „Nu s-or fi culcat încă” gândi Dan Adam, adâncindu-se în calcule. Peste vreo oră, ridicându-şi privirea, văzu fereastra din faţă tot luminată. După câteva minute faptul acesta începu să-l sâcâie şi hotărî să vadă ce s-a întâmplat. „Dar, de fapt…” Dădu din umeri, îşi mai aprinse o ţigară, încercă să-şi continue lucrul, însă ochii i-au rămas, în continuare, agăţaţi de fereastra luminată. Se uită la ceas: era foarte târziu. Ieşi în vârful picioarelor, ferindu-se să facă duşumeaua să scârţâie şi deschise uşa la camera copiilor. Era întuneric, iar ei dormeau duşi. În încăperea alăturată, soţia i se trezise pentru câteva clipe, când deschisese el uşa – care, cu toate precauţiunile, bineînţeles, scârţâise îngrozitor -, dar o văzu întorcându-se pe partea cealaltă şi adormind imediat la loc.

Reîntors în camera sa de lucru, Dan Adam găsi geamul din faţă luminat în continuare. Soacră-sa dormea la parter şi, din pricina picioarelor ei bolnave, nu urca la etaj decât foarte rar. În nici un caz n-ar fi făcut-o în toiul nopţii. Şi ce să caute acolo? Acolo? De fapt, unde „acolo”? Abia atunci îşi dădu seama Dan Adam că se obişnuise atât de mult cu fereastra pe care o tot vedea de la biroul său, încât i se părea firesc s-o afle acolo, aşa că nu-şi pusese niciodată întrebarea ce cameră se află îndărătul ei. Încercă să distingă ceva în spatele geamului luminat, însă, pe de o parte, lumina aceea era destul de slabă, de parcă ar fi venit de la o veioză, pe de altă parte, fereastra era pieziş situată faţă de cea prin care privea el, aşa că nu reuşi să zărească mai nimic. Însă într-o încăpere ardea lumina.

Aşa că se strădui să refacă din memorie schiţa locuinţei, mai precis a etajului. Nu era un lucru prea greu. Totuşi, fereastra luminată din faţa sa nu încăpea nicicum în această schiţă. Dan Adam oftă, se sculă de pe scaun şi intră în toate odăile de la etaj, înjurând cumplit ori de câte ori scârţâia duşumeaua ori vreo uşă. Peste tot era întuneric. Reîntors în faţa biroului său, socoti că existau doar două posibilităţi: fie cineva, cel mai probabil unul dintre cei doi puşti, se strecura în camera cu fereastra luminată şi, auzindu-l că iese el pe coridor, stingea lumina şi se furişa înapoi în pat, fie că fereastra dă într-una dintre încăperile vecinului. La prima ipoteză trebui să renunţe repede: ieşind din camera sa de lucru, putea vedea de pe coridor atât uşa ce dădea spre odaia copiilor săi, cât şi cea în care-i dormea soţia. Mai rămânea cea de a doua eventualitate. Domnul Adam îşi luă haina şi coborî spre ieşire. Scara de lemn scârţâi cu mai multă furie ca oricând. Nevastă-sa se trezi şi ieşi în uşa coridorului:

„Ai să scoli toată casa! Ce-i cu tine azi?”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.