AUTIŞTII CĂRŢILOR (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

(„Numai acum de ar mai scăpa” se rugau spectatorii. „Numai acum!”)

Şi abia când fură deja prea obosiţi chiar şi doar pentru a mai palpita de teama destinului vrăjitorului – devenit stăpânul destinului lor… -, acesta explodă brusc într-un milion de scântei ce au dispărut într-un nor de fum.

O clipă, un minut, o veşnicie. Degeaba mai priviră oamenii în toate direcţiile, vrăjitorul nu mai apăru nici pe turnul bisericii, nici pe balconul de unde-şi începuse demonstraţia. Şi nici altundeva. Şi, ca să nu fie nici un dubiu, pişicherul care umblase imprudent cu cablul micului reflector se pomeni şi el eliberat, iar becul se stinse.

Un carton atârnat – de cine ştie unde şi de cine ştie cine – vestea că demonstraţia a luat SFÂRŞIT.

*

* *

Dimineaţa se treziră cu toţii acasă, fiecare în patul său, în timp ce soarele pătrundea prin perdelele atât de familiare. Se treziră cu toţii în acelaşi timp şi săriră la ferestre să mai vadă ce mai e pe afară. Nu, nu mai era nimic deosebit de privit, aşa că se îmbrăcară toţi în grabă şi reveniră în piaţă.

Şi aici totul părea să fie ca de obicei, doar o neliniştitoare senzaţie de straniu învăluia locul, poate şi din cauză că – parcă – prăvălia măcelarului fusese înainte lipită de cea a postăvarului, iar acum… Dar nimeni nu mai risca să afirme ceva categoric, iar cele câteva inadvertenţe se dovediră insuficiente pentru a-i determina să le comenteze. Fiecăruia i se părea ceva-ceva…, însă cine e dispus să se facă de râs spunând cu voce tare nişte lucruri atât de absurde?

Atunci îşi amintiră de scamator. Îl căutară îndelung şi îl găsiră, în sfârşit, într-o cameră mizerabilă, pe care o închiriase cu ziua. Mai bine nu l-ar fi găsit, fiindcă el părea că atât aşteptase: începu să se lamenteze cu cea mai umilă voce posibilă că nu toată lumea care asistase la spectacol ar fi plătit măcar câţiva bănuţi şi că el, în felul acesta, abia de-şi putea achita întreţinerea şi chiria, nici de un blid de linte neajungându-i banii, mai ales că şi-a mai şi agăţat pantalonii de un burlan, atunci când s-a prăbuşit de pe turnul bisericii, trebuind să-i dea la un croitor să-i repare, că nu poate să apară la următoarea demonstraţie într-un costum cu petice, iar, după atâta osteneală şi lipsuri, ar merita şi el cel puţin o friptură ca să-şi refacă o parte din forţe, dar de unde atunci când oamenii nu-şi plătesc biletele şi când…

Dezgustător! Asta să i-o spună lu’ mutu’! Cine să-l creadă? Un om – ce om? un diavol – capabil să moară şi să învie de atâtea ori, cineva în stare să schimbe într-o clipă înfăţişarea pieţii după bunul său plac, un vrăjitor care se poate plimba prin văzduh ca pe strada mare şi care… ei, bine, cineva care poate să-şi impună voinţa asupra semenilor într-o asemenea măsură încât ei să fie obligaţi să accepte neputincioşi tot ce le porunceşte (chiar şi fără a le vorbi!), un asemenea… un asemenea drac să n-aibă ce mânca!? Să fim serioşi! Păi, unul ca el numai să vrea şi poate să aibă lăzi de aur şi de nestemate, mii de haine dintre cele mai scumpe, brodate cu fir, mese îmbelşugate cu orice i-ar trece prin cap. A arătat el că poate face lucruri mult mai năzdrăvane! Şi, atunci, să plângă după doi bănuţi şi după o biată friptură?!

– Unii indivizi, a spus măcelarul, cel ce în ziua aceea era mereu înşelat de vechile sale reflexe, având tendinţa de a intra în prăvălia de alături, de parcă dugheana sa ar fi alunecat cu vreo doi metri mai la dreapta, unii indivizi nu se satură niciodată şi, după ce că-şi pot permite orice moft, mai cer încă o para de pomană de la cei pe care i-au jumulit după pofta inimii.

– Deh! face şi farmacistul. Poate că ei au dreptate! Altfel, cum să devii bogat?

Iar scamatorul îşi adună lucrurile (costumul de spectacol, cartoanele, sforile şi micul lui reflector), le bagă pe toate într-un geamantan de carton şi pleacă dezamăgit la gândul că nici măcar în târgul său natal n-a fost tratat mai bine ca aiurea. Ba, chiar mai rău, am putea spune. Noroc măcar că n-a murit nimeni de inimă în timpul demonstraţiei, în alte locuri l-au obligat să mai plătească şi daune… Şi câte alte mici şi mari mizerii n-a trebuit să mai îndure… aici a avut noroc pentru că… pentru că oamenii-s mai nesimţiţi.

Ducându-şi geamantanul şi mestecând un colţ de pâine, scamatorul, în drum spre poarta târgului, mai trecu o dată prin piaţă. Oamenii îl priveau şi unii îşi şopteau tot felul de vorbe, pe care el uşor le putea ghici. Dar se făcu orb şi surd şi nu observă nimic. Chiar îndrăzni că-i mai ceară primarului câteva parale, arătându-i cât îi sunt tălpile de rupte. Însă s-a ales tot cu nimic. Adică nu cu nimic, cu nişte sfaturi pline de bun simţ, cu înţelepciuni de trei bani şi cu rânjete.

(„Ce? El să aibă nevoie de bani?!”)

Aşa că plecă mai departe, convins în parte şi el că nu e decât vagabondul nespălat, cel care a părăsit cu ani în urmă lefter casa părintească şi care pleacă acum cam la fel şi a doua oară.

Doar o mică ciudă nu voia să-l părăsească şi, privind înapoi spre piaţa târgului, mută primăria în locul bisericii şi biserica în locul primăriei. Apoi se îndepărtă, înţepându-şi tălpile prin pingelele rupte, zgâriindu-se de pietrele drumului, în vreme ce orăşenii gravi se pomeneau încă luni de zile intrând în primărie, atunci când voiau să meargă la biserică.

Staţi şi vă miraţi şi voi de năzdrăvăniile la care aţi asistat. Parcă ghicindu-vă – din nou! – gândurile, ghidul vă întreabă ceva despre Scamator. Scamatorul de care parcă aţi uitat. Cum adică „parcă aţi uitat?”Păi, faptele lui primează.

Ca să vă organizaţi impresiile, ghidul vă sfătuieşte să poftiţi şi în anexa Celui de Al doilea turn.

Asemenea atâtor tăbliţe afişate pe uşile apartamentelor obişnuite de acasă, şi la „Anexă” este specificat locatarul. Locatarul?

„Bruno” scrie pe uşă.

BRUNO

Ce dezamăgire…

– Domnule Bruno, acum ar trebui să ne arăţi şi dumneata câteva şmecherii dintre cele pe care le ştii atât de bine!

– Lăsaţi, domnule consilier, acesta nu-i spectacolul meu.

Nunta era în toi, lumea dansa pe muzica unei orchestre sârguincioase ce se producea cu ajutorul unor amplificatoare necruţătoare, iar consilierul se plictisea de moarte şi dorea un divertisment. Fusese obligat să vină cu soţia, iar flirtul pe care-l începuse atât de promiţător cu o tânără în rochie verde se spulberase în cioburi mici, după ce nevastă-sa se pornise să-l acapareze, iar fata aceea – care ştia să râdă atât de frumos – se agăţase ostentativ de braţul unui individ slab şi grav. Era de parcă i-ar fi transmis că el, consilierul, nu valorează nici măcar cât gloaba aceea posacă. Ce dezamăgire… Aşa că se aplecă din nou spre Bruno:

– Ar trebui să le mai dăm răgaz tinerilor să se odihnească. Câteva scamatorii ar prinde acum foarte bine!

– Domnule, răspunse Bruno, în timp ce se lupta cu o bucată mare de tort, nu se cade să mă pun în mijlocul atenţiei. Se cuvine ca acest rol să şi-l păstreze, şi în continuare, mirii.

– O să vă stricaţi stomacul cu atâtea dulciuri, mai făcu şiret consilierul, ridicându-se de la masă.

– Îmi plac foarte mult, recunoscu Bruno, însă nu-l mai auzea nimeni.

Consilierul îşi croi drum printre dansatori spre microfon şi ceru o mică pauză. Apoi anunţă fericiţii miri şi pe onoraţii oaspeţi că vor avea plăcerea de a asista la o senzaţională demonstraţie de iluzionism a marelui Bruno. Aplauze potolite. Era momentul când perechile abia formate n-ar fi dorit să se despartă atât de repede. Dar consilierul continuă să vorbească la microfon, lăudând darurile şi priceperea fără pereche a artistului. Bruno însuşi, după ce a dat de câteva ori din mâini în semn că ar dori să fie lăsat în pace, văzând lipsa de entuziasm a invitaţiilor şi eforturile aproape inutile ale consilierului şi, mai ales, întinderea discursului vorbitorului, reveni la bucata sa vajnică de tort.

Totuşi, până la urmă începură şi naşii – mai ales din politeţe faţă de domnul consilier, desigur – să-l roage să le arate ceva, o năzdrăvănie cum mai făcuse el şi altădată la alte nunţi şi la alte petreceri şi chiar şi la circ, pe vremea când domnul Bruno fusese angajat acolo şi îi amintiră cu o oarecare doză de linguşeală că până şi însuşi domnul prefect s-a entuziasmat la ultima sa vizită de şmecheria cu care răţuşca aceea pe care tot Bruno o făcuse să apară când din buzunarul notarului – a domnului notar! -, când de sub pălăria profesorului de matematici şi fizică. Aşa că, mai aruncând o ultimă privire bucăţii de tort neterminate, Bruno trebui să se scoale de pe locul său şi să vină la microfon, unde, stând stânjenit lângă consilier, fu obligat să mai asculte câteva minute parcă interminabila vorbărie protectoare a acestuia, lucru ce i se părea cât se poate de neplăcut, mai ales că, pe lângă toate celelalte, domnul consilier era cu un cap mai înalt decât el şi, fiind şi impecabil îmbrăcat, îşi ţinea neglijent o mână pe umărul cam lăsat al scamatorului.

Apoi mai spuse şi domnul comandant al pompierilor câteva cuvinte de suflet şi Bruno zău nu înţelegea de ce trebuie el să suporte palma grea a consilierului, apăsându-i umărul (în vremea în care el ar fi putut să-şi termine felia de tort, iar tinerii să danseze).

După care îl lăsară singuri pe ringul de dans. Cât vorbise consilierul, cei de la primele mese se mai prefăcură cât de cât că ascultă, la comandantul pompierilor nu se mai obosi nimeni să fie atent, iar acum oamenii mâncau, beau sau ieşeau pur şi simplu la aer.

O boare uşoară, plăcută, venea dinspre dealuri.

– Doamnelor şi domnilor…, începu Bruno, însă se afla prea departe de microfon şi în sală nu se auzi mai nimic.

– Mai aproape, îl încurajă un muzicant şi coborî braţul microfonului la nivelul gurii scamatorului.

– Doamnelor şi domnilor…, reîncepu acesta şi din modul în care vorbea era evident că nu e mai interesat decât auditoriul de spectacolul pe care urma să-l dea, lucru neplăcut şi el, dar şi molipsitor deoarece, rând pe rând, şi ultimii curioşi îşi găsiră alte preocupări.

Bruno scoase din buzunar o monedă, rugă un voluntar să vină lângă microfon, însă nu-l auzi nimeni. Până la urmă, îţi făcu apariţia unul dintre muzicanţi. Bruno îi dădu banul să-l cerceteze, după care îl rugă să-l ascundă în pumn. Când îşi desfăcu muzicantul palma, găsi în ea mărunţiş în valoarea monedei iniţiale.

– Bravo!

Câţiva aplaudară.

Mai mult datorită glasului melodios al instrumentistului, în vreme ce număra mărunţişul la microfon, lumea mai ridică privirea spre scamator şi chiar şi câţiva dintre cei ce se pregăteau să părăsească adunarea pentru a ieşi să se răcorească, chiar şi câţiva dintre aceştia reveniră la spectacol.

Apoi, Bruno făcu un clarinet să cânte singur, însă după prima surpriză a instrumentului mişcându-se de la sine, nuntaşii nu prea savurară numărul, mai ales că melodia era cam anostă şi nici interpretarea nu era mai puţin plictisitoare. Urmă un alt truc, ceva mai reuşit, când Bruno îl făcu pe antipaticul contabil al băncii să-şi scoată din ureche un castron întreg de macaroane. De astă dată, lumea aplaudă prelung şi scamatorul mai prelungi puţin scena, lăsându-l pe contabilul băncii să se enerveze tot mai tare, în vreme de avalanşa macaroanelor din ureche nu i se mai termina. Între timp, Bruno mai spunea tot felul de vorbe la microfon, de pildă, că rudele miresei n-ar fi trebuit să mai prepare deloc macaroane cu atâta trudă, când e absolut evident că domnul contabil posedă cantităţi atât de însemnate, pe care este bucuros să le facă dar nuntaşilor. Şi multe altele asemănătoare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.