În timp ce fierbeam apa pentru ceai îl cercetam cu coada ochiului, mă gândeam, va trăi o mie de ani. Cu pumnul în masă. Roşu de furie. Să nu mai auzi, aşa, dintr-odată, sunetele acestei lumi. Îmi face semn. Mă apropii în paşi de vals. Scoate cureaua lată. Mă ameninţă. Nu aude. Îmi face semn.
Îi strig din răsputeri la ureche, ce fel de poezie e asta /aceea, tu care ştii să te joci cu cuvintele te vei teme într-o bună zi, poate vei dispreţui cuvintele, le vei substitui obiectului, zic bunicule, bea ceaiul, ceaiul, copile, vei tânji după continuitate. Să investeşti în cuvinte, surâd, aşa de-a valma, unele lângă altele, tensiunea dintre real şi imaginar, să-l întreb, să-i scriu pe o coală albă de hârtie. Unde-i caietul?! Ca o furtună, izbind uşile, ameninţându-mă, rugându-mă, aproape plângând, să recupereze, să-şi poată aduce aminte, da, da, nu ştii, e ca o naştere încercarea asta, adoarme. Ceaşca de ceai, ibricul, patul, covorul, fereastra basca aragazul ghetele fotografiile legătura de chei opaiţul sifonul linguriţa de argint mişcarea domoală a pieptului. Îl trag de mânecă. E seară. Aburul urcă în văzduh pe deasupra pădurii. Pădurea e galben-ruginie. Zboară o pasăre. Îl trag de mânecă. Îşi freacă ochii. Cască. Mă mângâie pe creştet. Somnul, această dulce / înşelătoare discontinuitate! Băiete, zice bunicul meu, arabii sunt aici, la noi de mii de ani, și turcii, și rușii, ăștia s-au bătut între ei, băiete, în 1989, nici nu erai născut, eu eram sub arme, să știi, am împușcat vreo câțiva, acolo, în București, națiile astea se cotonogesc de ani de zile pe meleagurile noastre, așa, fără să știm, na, că ți-am zis, o să mă duc mâine să mă predau la poliție, dar, te întreb, în ce limbă să le zic, în rusă, în turcă, în arabă, ai idee?!
Zi-le, mai, in americana, ca sa inteleaga si romglezii, si puii de deveselu.