Autopsia lui Mihai Eminescu (I)

În Arhivele Bibliotecii Academiei Române se află un manuscris de 16 pagini care poartă titlul „Mihail Eminescu“. Acest Raport medical este nesemnat. Dar scrisul raportului este al doctorului Alexandru Sutzu. Putem compara scrisul doctorului Sutzu din Dosarul 968/1883 iuliu, privind Interdicția Mihailu Eminescu. Iată în facsimil Certificatul medical semnat de doctorul Sutzu în ziua de 5 iuliu 1883:

Doctorul Sutzu scrie:

„Certificat medical

Subsemnatul, doctor în medicină, attest prin acesta că d. Eminescu, adus în căutarea institutului „Caritatea“ din București, la 28 iuniu 1883, de către On. Prefectura Capitalei, este atins de alienațiune mintală în formă de manie acută, stare care reclamă o căutare serioasă în un stabiliment special.“

Dr. Sutzu

București 5 iuliu 1883

Raportul medical al doctorului Sutzu îl vom numi Autopsia lui Mihai Eminescu.

Publicăm în facsimil color acest raport medical pe care îl numim Autopsia lui Mihai Eminescu, fiind mărturia cinstită a doctorului Alexandru Sutzu.

Iată transcrierea integrală a acestui raport medical:

„La 8 Iulie 1883, Mihail Eminescu a fost isbit într’un mod quasi subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi.

Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinând cu câteva zile mai înainte, el se armă în suszisa zi cu un revolver şi ameninţă, fără motiv pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici.

Cu multă difficultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la Institutul medical „Caritatea” din Bucureşti.

Acuitatea extremă a simptomelor nu permittea în primele momente un studiu amănunţit ali diferitelor funcţiuni şi facultăţi.

Aspectul maladiei era acella al unei manii acute caracterisată printr’un delir absolut incoherent, prin mişcări desordonate, prin illusiuni şi hallucinaţiuni sensoriale cari deveneau uneori terrifiante, în fine prin tendinţa a tot distruge prinprejurul său în paroxismul răului.

Excitaţiunea continuă a centrilor psyhomotori şi psyhosensoriali, era factorul unic al acelui delir, al acellei perturbaţiuni, ale facultăţilor intellectuale şi morale, cari se aflau libere de orice control al voluntării şi ca nişte instrumente passive ale unei cerebraţiuni neconştiente.

Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fisic.

În timp de două luni, abea de trei ori el avu câteva momente de luciditate. Restul îl petrecea într’o aiurare, căreia politica, ştiinţa, litteratura îi offereau elemente variate, combinându-se, amestecându-se, fără ca cugetările, frasele şi chiar cuvintele să fie câtuşi de puţin intelligibile, aşa de puţină legătură logică exista între ele.

În faţa unei atare stări patologice ce nu putea fi altfel denumită decât o manie acută, medicii ce’l curau aşteptau cu impacienţă evoluţiunea naturală a maladiei spre un sfârşit fericit, convinşi prin experienţă că această psihoză este o maladie care isbucneşte brusc, durează 2-3-5 luni şi apoi se vindecă, fără să lase de [cele] mai multe ori urmări definitive, defavorabile organismului mintal.

Într’adevăr, pe la începutul lunei a treia, Eminescu începu a avea ore liniştite şi lucide, îşi regăsi somnul, întreba de amicii săi, se preumbla în Institut şi afară din Institut fără pericol.

La sfârşitul lunei a 3-a, pe când se afla în convalescenţă, amicii săi în nerăbdarea lor de a-l vedea cu o oră mai nainte vindecat, se hotărâră a-l conduce afară din ţară şi a-l aşeza la o casă de sănătate din Viena.

Nu putem cunoaşte ultimile faze ale maladiei din 1883. Ştim însă că, convalescenţa sa a fost adesea întreruptă de accesse de agitaţiune maniacă şi că restabilirea fu anevoioasă şi niciodată completă.

După o şedere de câteva luni în casa din Viena, şi după o călătorie de câteva săptămâni în mai multe localităţi din Europa, Eminescu reveni în 1884 la locul său natal unde a încercat a reîncepe să lucreze. Însă el ducea o viaţă din care activitatea de odinioară era cu totul absentă.

Amicii săi ne pot spune care a fost adevărata sa stare mintală; prin ce producţiuni litterare sau politice s’a manifestat în acea perioadă a vieţii salle, acea genială intelligenţă care fu capabilă a îmbrăţişa în sânul ei universalitatea cunoştinţelor omeneşti. Amicii săi ne pot spune dacă lucra după prima sa maladie şi cum lucra şi dacă lucrările salle au putut vreodată attinge înălţimea cellor dinainte; dacă în fine exista o concordanţă sau o continuitate logică între debutul acelei strălucite carriere şi mersul ei ulterior.

Lăsăm, deci amicilor şi criticilor din litteratură să răspundă la aceste întrebări. Ne este teamă însă, că Eminescu semăna cu acel turist care pleacă plin de inimă şi entusiasm, dar care se opreşte în drum şi în loc să ajungă la vârful muntelui unde plecase, se scoboară obosit, incapabil chiar de a se menţine în regiunea ce o attinsese.

După maladia de la 1883, Eminescu scade şi scade mereu, steaua se întunecă, cu tot focul ce încercă a i’insuffla amicii şi admiratorii săi.

Într’una din ultimile zille ale anului 1888, locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi că alipit ca redactor al unui ziar politic important are să ofere publicului noui opere şi noui lucrări. Dar vai! Foarte repede ne coprinse decepţiunea căci se şoptea în unele cercuri că viaţa ce o ducea în Bucureşti, dela întoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil şi util, deveni leneşă, vagabondă şi aproape necuviincioasă. Tendinţe diverse la care voinţa sa debilă nu putea să reziste attrăgeau activitatea sa şi o purtare incorectă şi quasi-vicioasă ocupa orele salle.

Amicii săi observară la el o apatie morală, de desechilibrare mintală, o adevărată decadenţă intellectuală, ce de sigur erau începutul unei grave cerebropatii care era menită a-l conduce fatalmente la neant.

La 3 Februarie 1888, Eminescu fu adus prin ordinul Poliţiei Capitalei la Institutul „Caritatea” unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical; şi motivele care au occazionat izolarea sa, au fost de un ordin cu totul moral.

Falsul lui Maiorescu privitor la diagnosticul de sifilis al lui Eminescu (I)

Caracterul său blând şi destul de liniştit deveni sub acţiunea unor libaţiuni recente, violent şi irritabil, provocând certuri şi scandaluri în public; onest şi moderat în pornirile sale Eminescu deveni vicios, intra în localuri publice cerând a bea, apoi pleca fără a-şi plăti consumaţiunea; altă dată intra în birjă, se plimba fără a-şi plăti cursa; atâtea fapte cari provocară măsuri administrative.

La intrarea sa în Institut, Eminescu se presintă ca un om gânditor şi absorbit de grave cugetări; însă răspunsurile sale la întrebările ce i se fac, aruncă repede pe observatorul într’o tristă decepţiune. El vorbeşte clar, fără hesitaţiune, fără difficultate în limbagiu; dar el cere mâncare şi băutură, căci nu mâncase, zicea el, nici nu băuse de 2 zille.

Abea îşi dă cont de noua fază a stării sale: nici nu întreabă pentru ce a fost adus aci, nici nu discernă calitatea bolnavilor între care s’a găsit. Totuşi el păstrează memoria locului şi recunoaşte după un interval de 6 ani multe persoane din personalul institutului. Memoria sa subsistă încă, însă raţionamentul, acea facultate prin care comparăm faptele şi ideile între elle şi deducem noi idei şi conclusiuni este cu totul abolit, ar zice cineva că stratul ideogen al cereberului său este atrofiat sau isbit de degenerescenţă.

O nouă dovadă a acestei desechilibrări intellectuale sunt şi citaţiunile ce le face mereu fie din operile autorilor greci şi latini, fie din acelle ale sanscriţilor, fie din propriile sale producţiuni de altă dată, fără şir, fără logică între elle.

Puterea productivă îi lipseşte cu totul, spiritul său este isbit de inerţie. C’are hârtie şi condei, se pune a lucra; dar ceea ce aşează pe hârtie sunt nişte passagiuri trunchiate reamintite de ici de colo, nişte idei incoherente ce le dă ca producţiuni de valoare şi cu totul noi.

Demenţa dar era din primele zille observată şi stabilită complicându-se cu un sentiment de satisfacţiune care cu timpul şi cu progressul malatiei avea să se transforme într’un delir de grandoare şi abnormitate.

La acea epocă a malatiei, simptomele somatice sunt încă rău desemnate şi nu permit încă diagnosa varietăţii de demenţă de care era isbit.

De constituţie forte, de temperament sanguin, el are o musculatură bine desvoltată. pe corp nu se observă semne acquiste sau hereditare. Pe ambele gambe numai, se văd cicatrice urme unor ulceraţiuni cronice. Craniul pare la prima vedere mai voluminos ca în stare normală. Fruntea sa este mare, iar pe basele parietale nu se observă inegalităţi sau proeminenţe. Circumferinţa craniului este de 540 millimetri, iar diametrul biparietal de 220 millimetri. Figura’i este simetrică cu puţină expresiune; lobulul urechei lipseşte; dentura este puţin neregulată şi nici strabism ocular, nici inegalitatea pupillară nu se observă.

În rezumat nici craniul, nici figura nu presintă stigmate pronunţate de vreo degenerescenţă hereditară sau congenitală.

Examenul apparatului motor şi sensitiv nu ne permite să constatăm la prima vedere, turburări speciale.

Articulaţiunea cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici assonare acelle zică-se^* deffectuozităţi aşa de comune în malatiile celebrale nu s’au putut observa până în ultimele zille ale vieţei sale.

În celle lalte teritorii ale activităţii musculare se observă oarecari desordini. Tremurătura atavică a extremităţilor superioare a buzelor, ondulaţiunea limbei şi diminuţiunea simpţului muscular erau manifeste şi cu timpul se pronunţă din ce în ce mai bine. Reflexii tendinoşi sunt exageraţi.

Din partea simpţibilităţii amintim diminuţiunea simpţibilităţii tactile la temperatură şi la durere, iar din partea simpţurilor superioare scăderea şi perversiunea mirosului şi a gustului.

Deşi lipsesc unele din principalele simptome ale paralisiei generale, adică afasia, delirul caracteristic de grandoare, inegalitatea pupilelor, totuşi presinţa demenţei şi a unor semne motore şi sensitive impunea observatorului diagnosa unei periencefalite diffuse cronice, diagnosa în mersul ulterior al maladiei şi autopsia au venit pe deplin să confirme.

Falsul lui Maiorescu privitor la diagnosticul de sifilis al lui Eminescu (II)

Neconştiinţa şi confusiunea ideaţiunii, slăbirea crescândă a memoriei şi delirul inobil^*, contradictoriu şi nerod, mai târziu simptome somatice ca paralisia sfincterului şi turburările trofice se pronunţau din zi în zi mai clar şi anunţau intrarea pacientului în a 3-a perioadă a malatiei salle.

El ajunsese în ultimele săptămâni a fi o fiinţă automatică fără iniţiativă, fără voinţă, dispărându-i totdeodată şi instinctele superioare.

El umbla toată ziua în curtea institutului umplând buzunarele cu hârtii, pietre şi differite obiecte ce le considera că aveau mare valoare; el citea mereu şi mecaniceşte un petec de ziar fără să i se nască în spirit vre-o idee; el cerea să mănânce cu o bulimie ce nimica nu mulţămea; el nu mai avea nici o îngrijire de persoana sa, deveni murdar căpătând până la finit, tendinţa de a tot distruge scaune, vestminte şi aşternut.

Această starea [a] lui Eminescu d’a pururea incurabilă se complică în ultimele săptămâni şi de sincope care au fost considerate ca resultate ale unei circulaţiuni cardiace neregulate, ca nişte manifestaţiuni ale unei malatii a cordului, ce simptomele locale nu permiteau a o determina cu precisiune.

S’a bănuit, zicem, o degenerescenţă cardiacă, poate chiar şi o endocardită vegetantă. Ori cum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi imminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare.

Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea.

Iată în ce a constat acel accident. Într’o zi pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară.

Aceasta i-a produs o plagă de câţiva millimetri care inferassa numai pielea şi care s’ar fi cicatrisat repede, dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n’ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu differite substanţe murdare.

Cicatricea totuşi era aproape terminată când o erisipelă isbucni ocupând întâi pielea capului, apoi faţa şi în fine toracele până la apofisă şi ifoidă.

După un tratament apropriat şi graţie măsurilor hygenice şi erysipela cedă şi dispăru. Însă debilitatea generală a organismului apăru însoţită de sincope repetate şi într’o zi o nouă şi mai puternică sincopă îl lăsă mort.

Autopsia făcută 24 ore după moarte la amfiteatrul spitalului Brâncoveanu, de domnii profesorii Alexianu şi Sutzu şi în faţa primului procuror [al] Trib. Ilfov, d-lui Inspector al Poliţiei, d-lui Secretar general al Ministerului Instrucţiunii publice, mai multor amici, ziarişti, doctori şi studenţi a venit să confirme diagnosa făcută în timpul vieţii, punând sub ochii asistenţilor toate lesiunile anatomo-patologice ale periencefalitei difuse cronice.

Nu vom da în detaliu acelle lesiuni bine cunoscute; vom attrage numai attenţiunea asupra unor puncte speciale.

Greutatea encefalului a fost de 1.490 gramme adică superioară celei din starea normală şi egală, după un doctor care asistă la autopsie, cu aceea a encefalului celebrului poet german Schiller.

Comparându-se între elle celle două hemisfere, s’a găsit o greutate mai mare de 25 gramme în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetărei şi al acţiunei.

Circumvoluţiunile fruntale occupau elle singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicând, până la punct, desvoltarea anormală a regiunilor psychice în defavoarea cellor sensoriale, motoare şi vegetative.

Lesiunea anatomo-patologică caracteristică malatiei, acea simfisă meningo-cerebrală, acelle aderenţe speciale între membrana pia-mater şi substanţa corticală ocupau două regiuni oppuse: partea interioară a circumvoluţiunilor fruntale şi extremitatea posterioară a circumvoluţiunilor occipitale, pe când celle două ascendenţe, celle parietale şi celle temporo-sfenoidale, erau cu totul indemne; fapt ce explică unele fenomene clinice din viaţă, adică delirul şi debilitatea facultăţilor intellectuale, precum şi perversiunea facultăţilor instinctive, pe de altă parte lipsa turburărilor grave ale motilităţii (contracturi, convulsiuni epileptiforme şi monoplagii) şi lispa turburărilor sensoriale (illusiuni şi halucinaţiuni sensoriale).

Din partea cordului s’a constatat o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi galbeni şi fribili şi presinţa unor plăci întinse şi proeminente atât la basa valvulelor aortice, cât şi faţa internă a aortei ascendente.

În fine din partea hepatului şi a rinichilor s’a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grăsoasă considerabilă.

Ar fi interessant a cunoaşte causele malatiei care a venit să isbească pe unul dintre ci mai mari poeţi români.

Ştim că paralisia generală este o tristă acqisiţiune a secolului nostru şi se datoreşte parte alcoolismului cronic, parte sifilis[ul]ui şi în mare parte vieţii turburate şi supraobosite la care ne împing necessităţile moderne.

Viciurile de desfrânare, dorul exagerat de a se înavuţi, luptele politice, dubiul sufletului ce şi-l infiltra pe zi ce trece, spectacolul lumei acesteia cu neîncetata ei nedreptate şi cu neîncetatele ei passiuni sunt apanagiul civilisiţiunei moderne şi întreţin într’o perpetuă excitaţiune şi consecutiv într’o congestiune quasi cronică înaltele regiuni ale cerebrului, acelle în care sentimentele, imaginaţiunea şi raţionamentul şi[-au] ales de cuib şi de sediu.

S’a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei malatii sifilitice ce l’ar fi isbit acum 10-12 ani. Erroare. Eminescu n’a fost sifilitic. Idea aceasta s’a născut din doctrina erronată ce professa o şcoală germană că paralisia generală este totdauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică.

Alţii au zis că el se alcoolisa. Şi această idee este ca cea dântâiu o suppoziţiune cu totul gratuită.

Dacă Eminescu a abuzat de beuturi alcoolice, aceasta a făcut-o când deja malatia începuse.

Fost’a oare hereditatea adevărata cauză a malatiei? Sunt oarecari indicii în favoarea acestei asserţiuni; apoi mersul maladiei, fasele neregulate ale periencefalitei de care a fost isbit, oare cari particularităţi clinice indică o formă specială care se observă la acei care predispuşi prin hereditate la o malatie nervoasă capătă o periencefalită.

Adevărata causă a malatiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intellectuale.

Graţia constituţiunei native a spiritului său care l-a împins de timpuriu la o activitate mintală exagerată, în care imaginaţiunea a avut rolul preponderent, graţia tendinţelor sale la producţiuni geniale în care appare o conştiinţă turburată, graţia educaţiunei spiritului său adăpat la nişte doctrine a căror fond este scepticismul, elev, în fine, lui Schopenhauer şi lui Hartman[n], ce el cita în elucubraţiunile sale delirante, cerebrul său debil în unele din elementele sale, nu putu mai mult timp să reziste laborei excesive, şi fatalmente, geniul său a trebuit să sucombe şi într’aceasta, Eminescu n’a differit de multe geniuri contimporane, care după ce au surprins şi au uimit lumea prin înaltele şi admirabilele lor producţiuni, s’au stins într’o malatie mintală ce nimic nu făcea să se prevadă.

Mulţi antropologişti, considerând incoherenţa şi multiplicitatea de idei şi de cugetări ce le-a agitat spiritul lui Eminescu, considerând sfârşitul său nenorocit, considerând în fine predisposiţiunea hereditară la malatii nervoase, ar zice poate că Eminescu a fost un om degenerat şi pentru aceasta imaginaţiunea sa fertilă au împins spiritul său afară din făgaşul obicinuit şi commun generalităţii omeneşti.

Poate că acei savanţi vor avea dreptate. Totuşi noi, desbrăcându-ne un moment de acelle idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvântul lui Hristos: „Să judecăm arborele după fructele salle”. Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiunea mintală, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.”

Conștiința și onoarea de medic l-au obligat pe doctorul Sutzu să lase posterității acest raport medical amănunțit, în care se află două informații și mărturisiri capitale pentru viața, boala și moartea lui Eminescu.

Prima mărturisire este aceasta: „S’a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei malatii sifilitice ce l’ar fi isbit acum 10-12 ani. Erroare. Eminescu n’a fost sifilitic. Idea aceasta s’a născut din doctrina erronată ce professa o şcoală germană că paralisia generală este totdauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică.“

Cealaltă mărturisire importantă privește diagnosticul pe care îl putea pune doctorul Sutzu în epoca sa. Doctorul Sutzu vorbește de o periencefalită diffusă cronică și crede că „Adevărata causă a malatiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intellectuale.“

Așadar, va trebui să încrustăm în memoria culturii române aceste două mărturisiri medicale ale doctorului Sutzu:

1. „Eroare. Eminescu nu a fost sifilitic“

2. Eminescu a suferit de o „periencefalită diffusă cronică“, cauzată de „surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intellectuale.“

Acest document medical, în mărturisirea doctorului Sutzu, se completează cu o altă mărturisire a doctorului Al. Tălășescu (publicată în ziarul Adevărul din Arad, în anul 1912), intitulată „Creerii lui Eminescu“. Acest doctor Tălășescu a avut în grijă și păstrare, la Institutul Babeș, „într-un vas o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime“.

Doctorul mărturisește că „O mână profană, brutală şi poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidenţă partea acoperită de sânge, de răni provocate de aşchiile țestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viaţă, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte.“

Să fie moartea lui Eminescu cea mai cumplită crimă din istoria României?

Va urma

Constantin Barbu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.