Axa lumii (22)

Dar tot legenda este cea care descrie efectul misiunilor diplomatice ale Celui de Al Şaizecilea pe lângă Robert drept un lung şir de eşecuri.

Pentru atâta literatură postumă, despre Robert Diavolul istoria a reţinut puţine fapte certe: că a fost al doilea fiu al Lui Richard I al Normandiei, că şi-a otrăvit fratele mai mare pentru a accede el la succesiune, că l-a readus pe Balduin al IV-lea (cel izgonit de fiii săi) înapoi în Flandra, că l-a repus în drepturi pe regele Henry I al Franţei (aflat în conflict cu maică-sa, Constanţia) şi că l-a depus pe contele Odo din Champagne, că l-a obligat pe ducele Allain din Bretagne să îl recunoască suveran, că şi-a schimbat, brusc, modul de viaţă şi a plecat într-un pelerinaj spre Ţara Sfântă, de unde, la întoarcere, a murit la Nicaea, locul celebrului conciliu. Cu alte cuvinte, seniorului Normandiei nu s-ar fi erijat decât într-un arbitru al locului, mulţumindu-se în a dicta dreptatea, după morala şi interesele sale, pe numai câteva dintre firimiturile planiglobului desenat de al-Istakhri. Doar aventurile celuilalt Robert, Robert Guiscard, ducele Appuliei şi al Calabriei, de asemenea fără vocaţie succesorială – acesta fiind chiar al şaselea fiu al tatălui său, Tancred de Hauteville – acoperă un traseu mai larg. Acest celălalt Robert este recunoscut de papa Nicolae II, se bate cu bizantinii, cărora le cucereşte chiar şi Saloniki, ocupă, jefuieşte şi arde Roma, îl ia prizonier pe „protejatul său”, papa Grigore VII, distruge flota grecească şi moare în plină forţă. Faţă de Guiscard, Diavolul nu face ordine decât într-o parte restrânsă a lumii. (Scribul are din nou păreri, uitând că nu e decât un biet scrib. El crede că faima lui Robert Diavolul a fost atât de mare tocmai pentru că intrigile, diplomaţia, acţiunile şi cruzimea i s-au manifestat într-un teritoriu restrâns, unde şansele să cunoşti în mod direct diferiţii actori erau mari şi unde şi propria-ţi soartă putea fi oricând implicată. Asta, spre deosebire de politica lumii, o activitate abstractă pentru cei mulţi, al căror orizont nu era, de cele mai multe ori, mai mare decât perimetrul satelor imediat vecine. Alipirea unor fapte ale celuilalt Robert, Robert Guiscard – mort cu o jumătate de secol mai târziu – a fost în aceeaşi măsură întâmplătoare prin greşelile scribilor, cât şi necesară, spre a da mai mare amploare unui lider regional. Apoi, când o parte dintre faptele Diavolului, descrise pe larg de scribi, au fost prohibite până şi în amintire, n-a rămas decât aportul cronografilor de a arăta că păcătosul s-a trezit şi a făcut faimosul său pelerinaj l-a Mormântul Sfânt, păcătosul care a fost foarte păcătos şi care s-a izbăvit. Faţă de rolul atestat al lui Guiscard în marea politică a lumii, Diavolul n-a fost decât un figurant. Şi încă un lucru: Diavolul a fost ducele Normandiei, iar jefuitorii Romei conduşi de Guiscard au fost şi ei normanzi…Într-o altă ordine de idei, fenomenul de alipire până la simbioză a fost mai frecvent decât ne imaginăm. Oare nu, chiar atunci, două personaje succesive dintre Cei O Sută se contopesc în Juglans-Kal? )

Este aproape imposibil de ştiut cum şi cât a fost implicat Nivalis în intrigile mai mult sau mai puţin locale ale lui Robert al Normandiei. Ştim că Al Şaizecilea s-a aflat în Flandra, cărând femeia şi cei trei copii mici după el. (La un moment-dat, se înconjoară cu o gloată întreagă de copii ai nimănui şi este recunoscut şi după acel alai.) Din drumurile sale nu lipsesc nici Parisul şi nici campania de propovăduire a umilinţei în ţinuturile Bretagniei. Să se fi suprapus călătoria în Flandra cu reinvestirea lui Balduin IV? Dar cea de la Paris cu repunerea în drepturi a lui Henry I al Franţei? Să fi fost doar o coincidenţă umilul pelerinaj prin Bretagne înainte ca ducele acestui ţinut să se recunoască vasalul lui Robert? Pe de altă parte, să fi fost însărcinat Nivalis de către acelaşi Robert să trateze şi cu apropiaţii împăratului, iar vizita din 1029 a fiului lui Kal la Roma să fi fost o solie către Ioan al XIX-lea? (Ioan al XIX-lea a fost fratele laic al lui Benedict al VIII-lea şi a mai apucat momentul de glorie al familiei de Tuscolo. Doar că el n-a continuat politica fratelui său şi a împăratului Henrik al II-lea pentru o „pace universală”. Dimpotrivă, el ar fi fost chiar dispus să vândă primatul pontifical patriarhului din Constantinopol, Eustatios – şi doar opoziţia unită a apusului l-a împiedicat s-o facă. Drept urmare, numele papilor n-a mai apărut în diptice, iar marea schismă s-a apropiat.) Despre activitatea diplomatică a lui Nivalis nu ni s-a transmis decât că „a reputat un şir neîntrerupt de eşecuri”. Scribul se îndoieşte de veridicitatea acestor aprecieri, de altfel foarte sumare: pe de o parte, dacă ar fi fost aşa, Robert nu era omul care să-l fi folosit în continuare, mai ales că locurile unde a fost trimis Cel de Al Şaizecilea se dovedeau ideale pentru conspiraţii şi pentru ruperea a tot felul de jurăminte. Pe de altă parte, „un diplomat bun este bun atunci când rămâne cu cea mai mare umilinţă în umbră”, spune la un moment-dat, în treacăt, Nivalis. („Semeţia, dând satisfacţie în sine, nu poate sluji şi satisfacţia proprie a succesului” este un precept des întâlnit la Cel de Al Şaizecilea.) Să fi fost eşecul încercarea nereuşită de a-l convinge pe Ioan XIX să vândă primatul Romei Constantinopolului? Nivalis provenea cu adevărat din Bizanţ, dar îşi pierduse orice semn distinctiv al romeilor şi o astfel de implicare este foarte greu de atribuit intereselor unui Robert Diavolul, activ doar în menţinerea superiorităţii sale în zonă. Pentru acelaşi motiv, soliile la stăpânii lumii mari par să nu facă parte din piesa cu acest erou principal. Iar rezultatele avute de Diavol, dacă a contribuit şi Nivalis la ele, rămân succese şi nu eşecuri.

Robert Diavolul a fost într-adevăr un stăpân absolut al uneia dintre firimiturile din extrema stângă de pe harta lui al-Istakhri. Stăpânire pe care şi-o apăra cu toate mijloacele posibile. Dar Robert Diavolul şi-a câştigat notorietatea prin cruzimea cu care aplica aceste mijloace. Parcurgem o perioadă a cărei moştenire este bogată în mari inadvertenţe, în care personajele se confundă între ele prin nume şi prin fapte. Cărţile blestemate şi distruse ale lui Kal şi ale Sarazinului au fost socotite, multă vreme, inspirate din realitatea instaurată în Normandia lui Robert. Amintirea lor a fost şi ea interzisă, dar nu şi pomenirea ducelui care le-ar fi pus la cale. „Moartea elegantă”, în care erau umiliţi şi ucişi în special oameni tineri, în ceremonii îndelungate pentru deliciul unor invitaţi de seamă şi, uneori, şi al plebei ar fi fost invenţia imaginaţiei lui Robert. Spectacolele pregătite cu multă grijă erau savurate în egală măsură de seniori şi de popor. Ele constau în umilirea şi uciderea unor persoane, de obicei de rang, în aşa fel încât nu se vărsa sânge şi osânditul nu era mutilat. În schimb, printr-un contract solemn, el trebuia să se angajeze nu numai să se supună, dar şi să colaboreze la propria sa umilire – umilire a sufletului şi a trupului, în aceeaşi măsură. Se apela mai ales la tinere femei, cărora, în afara garantării că nu vor fi schingiuite (şi se preciza în contract de ce grozăvii bestiale erau iertate) li se promiteau avantaje pentru copiii ori pentru rudele lor apropiate. (La nevoie, uneori erau ademenite să facă un copil şi abia apoi incriminate. Robert era convins că dispune de vreme şi premedita din timp spectacolele următoare.) După ce erau convinse să semneze solemn contractul, erau folosiţi cei mai buni croitori, cei mai iscusiţi coafori şi specialişti în întreţinerea tenului, aduşi din Orient. „Spectacolul” era anunţat prin târguri şi sate şi erau lansate invitaţii nominale unor oaspeţi de seamă. Uneori moartea elegantă dura o zi întreagă, altădată mai multe zile, câteodată şi o săptămână. Depindea de cât de tare reuşea victima să-i excite pe privitori şi cât de mult era în stare să se conserve. Berta, fiica lui Gerald, urmaşul ducelui Adrian, şi al lui Adelheid, „nepoata cu două chipuri”, va organiza asemenea întâmplări macabre şi în Italia, în castelul tatălui ei. (Succesul o va face să îmbine utilul cu plăcutul şi să scape astfel de câteva rivale, chiar şi de o verişoară primară. Berta, „cea cu ochii păcătoşi”, fiindcă „a fost născută din incest”, va cădea ea însăşi, până la urmă, victimă morţii elegante în „regia” lui Robert, după ce a fost alungată de părinţii ei. Spectacolul execuţiei Bertei, fiicei nelegitime şi incestuoase a lui Gerald, urmaşul ducelui Adrian, şi a lui Adelheid, va constitui subiectul uneia dintre cărţile lui Kal şi ale Sarazinului, dar ea a obţinut în contract să nu fie pedepsită în Peninsulă, în faţa cunoştinţelor ei şi să fie ea însăşi, în prealabil, călău într-o execuţie similară a uneia dintre surorile ei vitrege, răpită şi adusă în Normandia. Robert a acceptat, mai ales pentru a folosi imaginaţia ei perversă în spectacolul unde avea ea să devină protagonistă. De unde reiese că acele execuţii se negociau şi că erau pregătite cu multă răbdare, constituind o preocupare în care erau atrase, în diferite roluri, numeroase personaje.) Moartea elegantă a devenit un joc lugubru, prinzând, mai mult decât ne-am aştepta, la diferitele clase sociale, şi s-a întins repede în întreaga Europă, drept una dintre reprezentaţiile de lux oferite plebei de către seniori, aşa cum, cu veacuri în urmă, poporul primea cadou priveliştea nemijlocită a luptelor de gladiatori, iar, mai târziu, se va înghesui la autodafeurile Sfântului Oficiu.

Nivalis încuraja moartea elegantă. El era convins că reprezentaţia oricât de crudă a umilirii supreme, a unei umiliri atât de cumplite încât victima să moară din această pricină şi nu din agresiunea strict fizică, reprezintă un remediu pentru privitori, care, în felul acela, renunţă mai uşor la semeţia considerată de el a fi cauza tuturor relelor dintre şi din oameni. Cum spectacolul în care erau implicate femei tinere s-a dovedit a avea cel mai mare răsunet atât la spectatori, cât şi la spectatoare, Cel de Al Şaizecilea se implica şi îşi ţinea predicile de pe eşafod, arătând către osândită şi susţinând că o umilinţă îndelung consimţită te izbăveşte, iar semeţia te duce tot la a fi umilit, dar într-o măsură infinit mai cumplită.

Se pare că dintr-o implicare de acest soi într-o moarte elegantă i s-a tras şi izgonirea de lângă Robert. În cartea lui Kal, execuţia pusă la cale şi regizată de Berta asupra surorii ei vitrege a fost întreruptă de un episod în care soldaţi excitaţi au jefuit, ucis şi violat oraşul gazdă. Drept urmare, a fost prima oară când asemenea evenimente au fost interzise a se mai desfăşura în public, dar nu şi în interiorul castelelor, pentru un număr controlat de invitaţi. Interdicţia n-a fost respectată, ea avea să fie efectivă abia peste opt ani, când o bulă papală care nu avea să fie răspândită în scris, ci doar prin crainici¹, va ameninţa cu excomunicarea şi cu pedepse fizice exemplare pe cei ce organizează, pe cei ce colaborează (chiar şi victimele), pe cei ce privesc şi pe cei ce povestesc sau doar amintesc despre moartea elegantă. (În virtutea acelei reglementări, aveau să fie arse şi cărţile scrise de Kal împreună cu Sarazinul.) Nici în memoriile lui Nivalis, descrierile morţii elegante nu mai sunt de găsit, probabil că numeroasele pagini smulse conţineau tocmai acele episoade prohibite. O singură referire s-a păstrat: atunci când părăseşte anturajul lui Robert şi pleacă împreună cu familia sa la Efes, apucă să mai vadă din căruţa modestă cu care se deplasa împreună cu soţia şi liota de copii, drumul spre eşafod al Bertei. (Încă o dovadă că interdicţia pomenită nu a fost imediat respectată.) Silit să se oprească până la trecerea „cumplitului şi veselului²” cortegiu, el mai zăreşte cum osândita, înveşmântată „într-o nerușinat de decoltată rochie strălucitoare şi cu cuvenita diademă afurisită (?) în părul savant coafat, parcurge drumul târându-se în genunchi, zornăind din lanţurile lungi de argint cu care era mai degrabă împodobită decât legată de gât, mâini şi picioare, în vreme ce patru paji îi duceau trena excesiv de lungă”. În fața cortegiului, mai mulți servitori măturau drumul pentru ca osândita să nu-și murdărească „toaleta impertinentă”. „Atent fardată, profund păcătoasa, ațâța și în genunchi masculii și femelele, remarcă indignat Nivalis”. Și: „Târfa nu a înțeles umilirea nici pe ultimul ei drum: Berta a avut grijă și a izbutit să impună să poarte cele mai nerușinat de bogate straie și giuvaieruri și, chiar obligată se se târască pe jos, se purta zâmbind semeț, de parcă ar fi fost o regină deplasându-se spre încoronare”. Cortegiul se mişca foarte încet, „aşa cum se cuvine”, precedat de cântăreţi de flaut şi de crainici care repetau pe larg crimele săvârşite de „desfrânata mireasă criminală a diavolului”, apelativul pe care-l primeau condamnatele. Când crainicul îşi termina anunţul, cei doi călăi, având grijă să nu-i deranjeze ţinuta, îi suceau braţele şi o trăgeau de păr „cu multă măiestrie”, până ce nenorocita ţipa după îndurare. „Dar Berta nici atunci nu accepta pedepsa decât ca o mare și mândră martiră”. Și: „Această desfrânată mireasă criminală a diavolului chiar și când urla de durere sub lucrarea zbirilor, părea chiar să savureze pedeapsa, dar nici atunci cu umilință, ci tot cu îngâmfare”. (Nivalis mai precizează că, de obicei, unul dintre călăi era femeie, rol foarte râvnit şi îndelung negociat chiar şi de reprezentante ale unor familii de cea mai mare vază.) Apoi cortegiul mai avansa câţiva zeci de metri. Fiul lui Kal descrie, în primul rând, reacţia mulţimii înghesuită de-a lungul traseului şi însoţind alaiul pe întregul său drum: oamenii participau cu întreaga lor fiinţă şi-şi exteriorizau plăcerea prin îndemnuri şi chiuituri. Sensul multor dintre aceste îndemnuri nu mai sunt de înţeles de către scrib. Este o privelişte pe care Cel de Al Şaizecilea n-a putut s-o urmărească decât cel mult câteva minute, cât s-a derulat prin faţa căruţei sale oprite la o intersecţie, însă ea este descrisă cu atâta lux de amănunte, încât e de crezut că lipsesc foarte multe pagini din memoriile sale, dacă nu cumva şi cărţi întregi descriind pe larg grozăviile la care a asistat. Și la care a contribuit cel puțin prin îndemurile sale.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.