Bastonul contelui (53)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu era sesizabilă în ochii săi privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.

Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu era sesizabilă în ochii săi privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.

Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu era sesizabilă în ochii săi privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.

Copilul… “E limpede, îşi mai spunea Poolo, e limpede că sunt extrem de obosit”. Ritmul era acelaşi. “Cândva devenise clar că şi programul lui va trebui să se termine. Că firul se va rupe, aşa cum se spune”. Nici o satisfacţie umană în ochii lui… în ochii lui Silar junior? Silar senior?

Poolo încercă să se scoale în picioare, chiar reuşi s-o şi facă. Dansul reîncepu, şarpele se replia în ritmul avansării victimei, în ritmul băţului pe cutia de conserve, în ritmul pulsului lui Poolo.

După al treilea eşec, bărbatul, bazându-se pe studiile sale, care i-au dezvoltat atât de mult înţelepciunea, pe experienţa şi pe neobişnuita-i inteligenţă nativă, renunţă să se mai ridice în picioare. “Întotdeauna cel mai înţelept cedează”. “La fel ca şi cel ce nu mai poate”, trebui să facă un mic amendament Poolo la cugetarea străbună. Cei doi ţapi tematici luându-se în coarne pe o punte îngustă, amândoi dorind să treacă în acelaşi timp valea, sosiră şi ei din memoria prodigioasă a savantului, direct din cartea de citire de clasa a treia. Un manual destul de ponosit, însă încă atât de viu, încât Poolo reuşi să-l şi ia în mână din iarba în care se afunda el însuşi tot mai adânc.

Era aproape de amiază, acum ar trebui să înfulece din proviziile frumos orânduite pe cuvertură şi să soarbă din berea rece. Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu era sesizabilă în ochii săi privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.

Poolo îl vedea pe Silar, mai tânăr cu câţiva ani decât tatăl său atunci când au fost colegi de bancă. Ţine manualul atât de uzat în mână şi nu se miră cât e cartea de ruptă: în fond, ea a stat mulţi, mulţi ani în iarbă, sub cerul liber, în aerul atât de curat al naturii neîngrădite, aerul atât de curat, e atât de bine, atât de sănătos, la doar câţiva kilometri de smogul din oraş, de gândurile din oraş, e atât de bine, trebuia să vină mai de mult, ochii îl privesc fix, au dreptate. Poolo se lasă absorbit de ei. E linişte. E bine.

E linişte.

Silar strânge gospodăreşte cele risipite cu dărnicie pe pătură, pune totul în portbagajul maşinii şi revine în vâltoarea nesuferită a oraşului.

Pentru Poolo, un om atât de important, se organizează funerarii naţionale. Mii de oameni sosesc de pretutindeni să-şi ia rămas bun de la el. (Chiar şi de peste ocean!) În fond, şi ei au dreptul la o vacanţă. În fond, şi el are dreptul la o vacanţă.

AL NOUĂZECI ŞI DOILEA

– Ambrogio II –

(1668 – 1836)

Alte procese

Omul cu bastonul cu măciulie de aur în bătălia pentru Segrate

Cel de Al Nouăzeci şi doilea este primul dintre Cei O Sută care n-a continuat firul din tată în fiu, însă, aşa cum s-a văzut şi cum se va vedea şi mai departe, nu numai că provenea din acelaşi sânge cu cel al predecesorilor săi, dar a ştiut să şi ducă mai departe moştenirea fizică, psihică şi materială a străbunilor. Şi, chiar dacă n-a fost fiul Celui de Al Nouăzeci şi unulea, a fost nepotul său de soră, adică avându-l drept bunic pe Puiu, la fel cum acelaşi Puiu i-ar fi fost bunic şi unui copil Al Celui de Al Nouăzeci şi unulea, dacă acela ar mai fi apucat să facă prunci. (Nu aceasta este şi situaţia, unanim acceptată, când primul moştenitor moare prematur şi dinastia se continuă cu următorul supravieţuitor? Ambrogio II este în mod legitim Al Nouăzeci şi doilea.)¹

Fiul Mariei Anna-Magdalena a avut doar trei ani, atunci când şi-a pierdut, în acea noapte de 20/21 august 1771², întreaga familie şi e de mirare nu numai cum de a reuşit să-şi conserve averea,³ însă e uimitor până şi cum de a izbutit să supravieţuiască. Iniţial, a fost îngrijit, ca şi înainte, de domesticii casei, însă, după ce a dispărut şi fidelul Ţipor, administratorul domeniului, pruncul a ajuns practic al nimănui. În ceea ce priveşte moştenirea fizică, ştiind că-i fac o imensă plăcere Stăpânului, bătrânului Conte Ambrogio, armata de slujnice din palat accentua cu fiecare prilej că băiatul seamănă leit cu bunicul bunicului său, de pildă, bărbia adânc despicată fiind atât de elocventă. Desigur, moştenirea psihică nu s-a relevat decât mai târziu, însă – atât preocuparea pentru taina cum socoteşte Dumnezeu sorocul fiecăruia dintre muritori, cât, mai ales, îndemânarea şi norocul în afaceri – l-au făcut descendentul cel mai asemănător Contelui. Şi, în felul acesta, nu este deloc întâmplător nici că nepotul nepotului va purta acelaşi nume cu bunicul bunicului⁴…

Doar în ceea ce priveşte moştenirea materială, lucrurile au fost mult mai disputate şi mai greu de urmărit. Mult mai greu! În general, istoria marilor familii începe cu un ctitor dur, gata să treacă şi peste cadavre pentru a-şi atinge scopurile. Scopuri, de obicei, extrem de pragmatice. În America, de pildă, doar cu puţină vreme după ce şi-a clădit Bătrânul Conte Ambrogio averea, din o sută de hoţi de cai, aproximativ şaizeci au fost prinşi şi spânzuraţi, treizeci au reuşit să fugă cu prada, şapte au dispărut în istorie, iar trei au fondat marile imperii financiare. Erau, în general, nişte dandi neisprăviţi, alţii nici măcar atât. Analfabeţi, nespălaţi, dar foarte buni mânuitori de pistoale, au dat naştere la copii şi mai ahtiaţi după bani, şi mai lipsiţi de scrupule, şi mai rapace. Pe urmă, în casele lor au început să fie folosite săpunuri şi parfumuri fine, nepoţii au fost trimişi la şcoli tot mai înalte, unde au apucat să cunoască muzica lui Bach, să se entuziasmeze de pictura adevărată, să aibă splin (spre deosebire de ctitorii care nu s-au plictisit niciodată…). Acei „tineri de familie bună” îşi aduceau cu emoţie aminte de bunicul cel bun, dar nu erau în stare nici să-i continue opera, nici măcar să i-o conserve. Şi, astfel, marea avere era în pericol să se piardă. Şansa era – dacă era… – să apară ruda îndepărtată, nepotul sărac de peste mări, care, învăţat să se lupte cu viaţa, preluând afacerile, le-a conferit sânge nou.

Da, însă în cazul Celui de Al Nouăzeci şi doilea, lucrurile n-au stat deloc aşa. Pe de o parte, copilul acela nu a fost ruda săracă apărută de te miri unde. Pe de altă parte, el, făcând parte din trunchiul principal al dinastiei, nu numai că n-a risipit avuţiile, dar a reuşit să le mai dea un nou imbold. În al treilea rând, nici însuşi Ambrogio n-a fost sălbaticul pragmatic, ci a îmbinat afacerile cu starea de contemplaţie. Însă ceea ce l-a făcut pe Al Nouăzeci şi doilea cel mai greu de încadrat în vreun model a fost faptul că a reuşit, de la trei ani, să supravieţuiască singur în mijlocul „haitei de hiene şi mulţimii de ulii care nu se mai satură şi vânează cadavre şi după veacuri întregi”, după cum i-a tot repetat scribului hangiul Gioachino Rossini din Segrate.

După cum bunul cititor poate îşi mai aduce aminte, imediat în urma înmormântării solemne a Contelui Ambrogio şi a aproape întregii sale familii, „hienele” şi „ulii” s-au şi arătat la orizont. Iar după ce nici administratorul Ţipor n-a vrut să colaboreze cu ei – fapt care i-a şi adus moartea – şi după ce s-a prăpădit şi notarul Stăpânului, procesele n-au mai contenit să macine în gol vreme de generaţii întregi. Astfel, au sosit la Segrate Gianluca Moreni, Arturo Panzaritti, prinţesa Olga Ivanova Dolgoruki, iar lista pretendenţilor se tot lungea. Bărbaţi şi femei, dintre care despre unii nimeni dintre obişnuiţii locului n-a avut habar până atunci, veneau însoţiţi de avocaţi şi propuneau tot felul de „aranjamente amiabile”, ameninţând că, dacă nu se va ajunge la o înţelegere, „vor fi nevoiţi să ceară adevăratele lor drepturi, drepturi incluzând mult mai mult decât ar binevoi ei să accepte în clipa aceea”. Acesta a fost adevăratul miracol: cum de a reuşit un puşti de o şchioapă să facă faţă unui asemenea atac? Mai ales că se spunea, fără a se fi dovedit vreodată, că şi între solicitanţi au avut loc dispute ce s-au lăsat chiar şi cu decese!

Pentru a-şi explica miracolul, scribul a trebuit să ştie cu cine s-au războit „ulii” şi „hienele” şi de cine era reprezentat minorul după moartea lui Ţipor. Lucru uşor de aflat, însă mai greu de înţeles! Din actele tribunalului reiese că interesele băiatului erau apărate de domnul Cristofor Alois (von?) Laufenberg, personaj cu totul necunoscut până atunci de către scrib⁵. Când l-a întrebat pe local-patriotul atoateştiutor Gio, stăpânul pensiunii de la Segrate, acesta l-a asigurat că „acel Laufenberg” n-a fost decât „un figurant fără importanţă în piesa noastră”. Iar întârziatul solicitant din răsărit s-a mulţumit pur şi simplu să dea din umeri, în semn că nu era interesat de „asemenea fleacuri”.

Şi în documentele de arhivă, informaţiile despre „acel Laufenberg” sunt discrete. Scribul n-a reuşit să afle decât că era vorba despre un bărbat de vreo 40 de ani la data morţii Contelui Ambrogio şi că se legitima drept cetăţean austriac cu domiciliul stabil în portul liber Trieste. Singurul amănunt în plus găsit de scrib a fost că Laufenberg, în anul 1768, a jucat un rol în procesul lui Francesco Arcangeli, ucigaşul savantului german Johann Joachim Winckelmann, un eveniment care a stârnit multă agitaţie nu numai la Trieste, ci în întreaga Europă. Cel socotit a fi fost fondatorul arheologiei ştiinţifice, mai ales a cercetărilor despre monumentele antichităţii, girat de recunoaşterea unor oameni de mare notorietate, a fost ucis în mod bestial în camera sa de hotel de asasinul cu antecedente penale, Francesco Arcangeli Un geniu omorât doar pentru a fi jefuit de portofel! Interesant pentru povestea Celor O Sută… Chiar dacă n-a izbutit să descopere rolul jucat de Cristofor Alois Laufenberg în procesul terminat cu condamnarea la moarte a criminalului, scribul a putut măcar trage concluzia că personajul se mişca în branşa juriştilor sau că se ocupa, într-un fel sau altul, cu probleme ce ţineau de tribunal. Cam puţin pentru a putea face vreo legătură între omul din Trieste şi problemele de la Segrate… Întrucât, chiar dacă „acel Laufenberg” ar fi fost, să spunem, unul dintre numeroşii reprezentanţi în teritoriu ai afacerilor Contelui, cum a ajuns să-l reprezinte tocmai el pe Al Nouăzeci şi doilea, cine l-a autorizat s-o facă, cum de a fost atât de eficient în rolul asumat?

Deşi poate părea ciudat, răspunsul la ultima întrebare a fost cel mai uşor de relevat. Bunul cititor îşi aduce aminte că, odată cu dispariţia lui Ţipor şi a notarului Contelui, s-au făcut nevăzute şi registrele contabile şi, practic, nu s-a reuşit să se mai întocmească un inventar al averii – aşa că judecătorii n-au putut să stabilească decât procentele partajelor. Procente din ce? Şi, mai ales, din cât? Aşa că Laufenberg nici n-a avut o sarcină prea dificilă, iar revolta magistratului Valerio Andreotti în privinţa faptului că se cheltuiau cantităţi parcă nesfârşite de timp şi bani pentru a se continua nişte cauze ce nu aveau un suport material concret era îndreptăţită. Nici încercările de a reconstitui registrele, adunând ceea ce pretindea că a primit fiecare dintre cei incluşi în testament, n-au avut efect, întrucât aceia îşi apărau cu supra-măsură drepturile câştigate, profitând şi de anumite ambiguităţi intenţionate din actul notarial, ambiguităţi ce nu puteau fi desluşite decât de către oamenii casei. Aşa că procesele se târau alene mai departe şi când, în sfârşit, se ajungea la o soluţie, se împiedicau în identificarea conţinutului concret al părţilor atribuite. Marile merite ale lui Laufenberg au fost altele: fidelitatea, în pofida oricăror tentaţii, faţă de Ambrogio II şi modul incredibil în care a împiedicat ca acea stână ajunsă fără paznici să nu fie jefuită de „ulii şi de hienele care au continuat să dea târcoale şi după sute de ani”. Şi în privinţa aceasta există o explicaţie simplă: tocmai „hienele” şi „ulii” au devenit cei mai eficienţi paznici, ajungând să se spioneze pe faţă spre a împiedica pe oricare dintre ei să smulgă o halcă din pradă – de pildă, obiecte de valoare din Castel – şi să fugă cu cele furate între dinţi. (Au existat şi procese de această natură, când părţile au fost acuzate – pe drept sau pe nedrept – de rapt sau pur şi simplu de hoţie.) Şi, chiar dacă s-ar fi scos din castel câteva piese de valoare – şi este imposibil să nu se fi întâmplat şi aşa ceva într-un loc ce semăna mai degrabă cu un muzeu -, când a preluat Ambrogio II efectiv moştenirea, i-a rămas mult mai mult decât destul. (După cum vom vedea, Al Nouăzeci şi doilea n-a avut nevoie de nici o decizie judecătorească pentru a-şi intra în drepturi, celelalte procese înfundându-se necontenit. Statu-quo-ul a învins demersurile juridice.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.