Bastonul contelui (59)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

– Tata, spunea Max în cercuri restrânse, a evitat să se bazeze doar pe rubedenia directă cu nepotul său la sfaturile imbecile ale avocaţilor, care l-au prevenit că dacă ar face aşa ceva, adică dacă s-ar încăpăţâna să revendice tutela, ar avea drept asupra uriaşei averi doar până la majoratul verişorului meu. În schimb, dacă ar obţine partea dreaptă din moştenire, aceasta nu i-ar mai putea fi contestată niciodată şi de nimeni¹. Ce tâmpenie! Şi continua cu zăduf, păi, era vorba despre cincisprezece ani până la majoratul lui Ambrogio II. Cine nu este în stare să-şi însuşească bogăţia aceea nici în cincisprezece ani nici n-o merită. Dar o să plătească ticăloşii! O să plătească de n-o să mai ştie nici cum îi cheamă!

Deocamdată nu se plătea decât avocaţilor. De către părţile interesate. Iată, la întoarcere Celui de Al Nouăzeci şi doilea, se împlineau deja 25 ani de la noaptea aceea – un sfert de secol! – şi lucrurile, în loc să se finalizeze, deveneau tot mai încâlcite. Şi cum să nu devină tot mai încâlcite când în 1784 a fost judecat un proces prin care Ambrogio II a fost declarat mort – au depus în sensul acesta şi trei martori (desigur bine remuneraţi) -, iar acum – ca să vezi! – şi acea cauză trebuia luată de la început! Asta fiindcă, la un moment-dat, cineva a propus să i se conteste identitatea celui venit după atâta vreme la Segratte, aşa că a mai urmat şi un proces, în 1994, prin care Ambrogio II a trebuit să dovedească faptul:

1. că n-a murit

şi

2. că el este cel ce pretindea că este el.

Pe de altă parte, Ronaldo nu mai trebuia să facă referire la bărbia despicată a tânărului stăpân spre a-i dovedi descendenţa: Al Nouăzeci şi doilea semăna izbitor cu bunicul bunicului său. Şi fizic, şi ca prezenţă. Cei mai în vârstă chiar spuneau că aveau impresia că s-a întors bătrânul Conte.

Aşa cum scribul crede că a mai amintit, în istoria dreptului cauzele în legătură cu moştenirea lui Ambrogio I au devenit material didactic în folosul studenţilor şi un ilustru precedent oricând la îndemână pentru arta amânării la infinit a unei rezolvări definitive. Dar, în afara turnirului juridic – resimţit din pricina lungimii sale cu tot mai puţină emoţie chiar şi de către părţile interesate, rutina înfăţişărilor făcând de acum parte din scurgerea monotonă a vieţii -, în atât de lunga absenţă a Celui de Al Nouăzeci şi doilea s-au mai petrecut şi alte evenimente legate de Castel. În orice condiţii, viaţa merge mai departe…

Veştile sosite din lumea cea mare erau parcă mai alarmante decât oricând.

– De la venirea hunilor, cu atâtea veacuri în urmă, vieţile şi averile noastre, ale băştinaşilor adevărat creştini ai acestor locuri, n-au fost atât de primejduite, perora cu o mimică neagră părintele Umberto de la amvonul bisericii din Segrate. Aşa că, în fiecare duminică, acest popă, semănând izbitor cu desenele ce-l reprezentau pe Savonarola din pictura lui Fra Bartolomeo, a iniţiat o lungă rugăciune pentru salvarea civilizaţiei creştine din faţa atacurilor concentrate ale iudeo-masonilor şi ale reformaţilor, ale ateilor şi ale aşa-zişilor revoluţionari, ale negrilor şi ale tuturor luciferienilor.

– Tot ce se întâmplă acum nu este decât pătrunderea avangărzii armatelor nemiloase ale Antihristului. La fel ca şi cu atâtea veacuri în urmă, când Satana i-a trimis peste ţările adevărat creştine pe goţii de răsărit şi pe goţii de apus (atât de sălbatici încât n-au putut să-şi stăpânească furia nici unii împotriva altora), pe huni şi pe gepizi, pe avari şi pe toate popoarele acelea revărsate din deşerturile născătoare de fiare ucigaşe ale Asiei. (Aici de fiecare dată preotul scotea dintr-un buzunar o hârtie de pe care citea, răcnind, nenumărate nume de neamuri înfricoşătoare venite să pustiească totul în drumul lor, unele de care au auzit vag enoriaşii, altele de care aflau pentru întâia oară. Lista aceea a devenit tot mai întinsă cu fiecare săptămână ce trecea.) Atunci Satana n-a vrut decât să ne încerce şi să ne cunoască slăbiciunile. Acesta este rolul fiecărei avangărzi! Pe pace sau pe timpuri de război! (Era momentul când Umberto întrerupea predica spre a le aminti enoriaşilor că el a fost preot militar şi că a însoţit trupele legitime – trupele legitime!, mai repeta el de câteva ori – în războiul pentru succesiunea Austriei. Umberto era originar din Sardinia şi „nu va uita niciodată acest lucru!” răcnea el, aşa că „a însoţit şi a dat ultima împărtăşanie nenumăraţilor eroi ce s-au jertfit şi s-au stins întru onoarea drapelului lor”. Nici unul dintre creştinii aflaţi în biserică nu trebuia să aibă nici o îndoială – niciuna! – că el, părintele Umberto, nu ar şti cum stă treaba într-o campanie militară şi care este scopul unei avangărzi!)

– De cateva dintre popoarele acelea groaznice am auzit cu toţii, îl mai întreba unul sau altul dintre credincioşii cei mai îndrăzneţi, când, după slujbă, părintele avea obiceiul să-i adune în jurul său pe enoriaşi şi, dacă era vreme bună, stăteau în grădină şi ascultându-l, lumea putea să-i pună şi întrebări. („Ce frumos! l-a lăudat episcopul pe protejatul său. În biserică, preotul nu poate fi întrerupt pentru lămuriri, încât multe lucruri rămân neclare în mintea unor creştini, altfel credincioşi. Părintele Umberto a introdus un exemplu ce ar trebui preluat în toate parohiile!” Episcopul a făcut şi un proiect în sensul acesta şi l-a trimis superiorului său direct. Şi episcopul a fost lăudat, la rândul său, pentru iniţiativă.) De pildă, n-am auzit de covarii sau de chirchizii pe care cuvioşia ta i-a amintit azi pentru întâia oară, cred, se interesa omul.

– Foarte bine că mă întrebi, fiule! Voi vă amintiţi doar de o parte dintre cei ce ne-au omorât pruncii, ne-au siluit femeile şi ne-au ars casele cu atâtea veacuri în urmă. Şi nici de aceia nu vă aduceţi aminte de toţi, pentru că Dumnezeu a vrut să vă scutească de memoria unor scene atât de înspăimântătoare. Nu-i ţineţi minte pe toţi, însă cu atât mai puţin vi-i puteţi imagina pe cei ce vor mai veni.

– În urma avangărzii, îl completă un băiat pistruiat.

– Cu avangarda sau în urma avangărzii! Bravo, fiule!

Şi, din păcate, părintele Umberto, bine informat de ceea ce se petrecea şi în afara Lombardiei, le putea relata, în fiecare duminică, noi şi noi grozăvii ce se petreceau în lume. Şi care, toate, afirma, nu făceau decât să confirme cele prevăzute de el!

– Cercul se strânge! Iată! Când a început să apună gloria Romei? Când evreul Cristofor Columb a vâslit spre apus, spre un pământ uriaş plin de necredincioşi! De oamenii satanei, care, se spune, aveau cu toţii pielea roşie ca el. De răi ce sunt, iată, acum au devenit chiar negri. Cum vă explicaţi acest lucru al dracului? Şi părintele Umberto – ca să se apere – îşi făcea trei cruci ample, iar enoriaşii se grăbeau să-l imite. Marea noastră a devenit mai puţin importantă, tot mai puţin importantă, dar nu atât de puţin importantă ca să nu-i mai atragă pe turci şi pe ceilalţi negrii, pe cei din Africa. Cum se face că pe toate apele mari apar tot mai mulţi necreştini? Apele reprezintă sângele lumii şi sângele acesta este tot mai plin de spurcăciune… Sângele lumii! Sângele Domnului Nostru Isus Cristos! Sângele nostru!

Ambrogio II a găsit un Segrate populat de o mulţime înfricoşată. Părintele le-a vorbit enoriaşilor şi despre „nebunia satanică” a francezilor – cărora nu le-a ajuns că şi-au omorât regele, şi-au omorât şi regina, şi pe cei mai nobili dintre nobili, iar acum s-au apucat să se omoare şi între ei.

– Cum nu-i place cuiva de tine, cum te pomeneşti cu capul în maşinăria infernală a doctorului diavolului² – bineînţeles francez – şi realizată de un constructor de piane³! – bineînţeles neamţ şi mai mult ca sigur protestant. Şi se mai şi laudă cu invenţia lor – care nici măcar nu este invenţia lor, de parcă diavolul doar cu ei a început istoria… Aceea nu este decât o mannaia, cum îi zicem noi italienii ori mai vechea Scottish Maiden, „fecioara scoţiană”, veche de un secol şi născută în minţile rătăcite ale englezilor. Ca să nu mai vorbim de „toporul din Halifax” (The Halifax Gibbe, cum îi spun trădătorii anglicani ai onoarei şi ai lui Isus, care pentru o târfă s-au lepădat de Sanctitatea Sa, Papa). Dar cel mai mult şi cel mai mult le-a plăcut franţuzilor să-i omoare pe slujitorii Sfintei Biserici, să-i „bărbierească de cap”, cum se pronunţă ticăloşii! Lumea a ajuns să fie condusă de călăi! Ştiţi cine l-a însărcinat pe perversul doctor Guillotin să facă instrumentul acela monstruos? N-o să vă vină să credeţi! Însuşi gâdele Parisului, un diavol numit Charles Henri Sanson!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.