Capodopere ale maeştrilor artei româneşti, la licitaţie   

Joi, 2 noiembrie, la ora 19:30. Casa Artmark vă invită la Licitaţia de Toamnă – Top 100 Mari Maeștri ai Artei Româneşti. Artă de prestigiu şi o selecţie a celor mai bine cotaţi artişti români şi maghiari ale căror picturi au fost tranzacționate în licitaţiile publice din România din anii `90 până în prezent. Licitaţia aduce în lumina reflectoarelor primul eșalon al artiștilor de patrimoniu. Acestora li se adaugă cele mai importante nume ale artei contemporane, tot mai prezente în licitaţiile internaţionale.

Din cele peste 160 de lucrări propuse am ales numai câteva, a căror valoare ni s-a impus.

Margine de sat de Ioan Andreescu (1850 – 1882, Bucureşti)  este datat 1879-1881. Lucrarea, estimată la 15.000 – 25.000 de euro, provine din colecția istorică a familiei Bușulenga. Opera a aparținut inițial lui Cezar Bușulenga, unul dintre frații lui Apostol Bușulenga, soțul lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga. După 1977 opera intra în colecția lui Nicolae Bușulenga, al treilea frate Bușulenga.

La 29 de ani, în 1879, Ioan Andreescu ajungea în Paris, unde se înscria la binecunoscuta Academie Julian. Chiar dacă o va frecventa cu întreruperi până în 1881, anul reîntoarcerii în țară, Andreescu nu va resimți în urma contactului influențe ce au depășit granițele atelierelor de creație. Poate și lipsa unor nume mari din rândul culturii franceze a transformat vizitele pictorului doar în etape de studiu de laborator în care, dincolo de cercetare și exercițiu, a căutat să își desăvârșească unele procedee exclusiv coordonate de tehnică. După câteva luni petrecute la Paris, Andreescu pleacă la Barbizon, moment intuitiv în cariera artistului. Aici pictorul își va racorda stilul la un concept artistic atât de specific în istoria artei. Interioarele de pădure, peisajele de la marginile bălților, micuțul orășel sau priveliștile cu stânci, așa cum le găsim și la Grigorescu, abundă în creația andreesciană specifică perioadei în cauză. Partea interesantă în ceea ce privește creația andreesciană la Barbizon constă în maniera picturală abordată. „Porțiunile pânzei nu sunt pictate fiecare pe rând, metodic, cum o cerea disciplina academică, ci pe încercate: o tușă crește peste alta, efectul de pastă, de o picturală materialitate, se îmbină cu efectul de lumină, concurând la sugerarea spațiului și volumelor; structura este realizată prin echilibrul maselor și raporturilor fine de valori”, scria criticul Radu Bogdan.

Numele lui Nicolae Grigorescu (1838, Pitaru, Dâmboviţa – 1907, Câmpina) nu mai are nevoie de nicio prezentare. În această licitaţie sunt oferite câteva lucrări semnate de el.

Ţărăncuţă cu năframă este relevantă pentru impresia de autentic românesc pe care o dau portretele artistului, datorată practicii sale de lucru după model, care îi dădea ocazia de a observa atent particularităţile personajului şi de a nota detaliile sugestive. Totuşi, în ultimii ani, artistul a pictat deseori din memorie subiectele sale cele mai îndrăgite, fete cu furca, ciobăniţe cu oi, ciobănaşi cu câinele lângă ei, contactul cu modelul devenind mai rar. Figura individualizată a Ţărăncuţei cu năframă denotă faptul că artistul a lucrat în prezenţa unui model care îl atrăsese, iar tuşele largi, care îmbină armonios nuanţele pielii, arată mâna sigură a artistului. Folosind o rețetă cunoscută, în acest portret bust din semi-profil, Grigorescu reușește să puncteze cu ușurință trăsăturile. Portul tradițional este punctat în tușe libere, generoase, însă exact îndeajuns cât să ne prezinte trăsăturile veșmintelor.

Valoare estimativă: 25.000 – 45.000 de euro

Pictată în 1903, Întoarcerea de la câmp, provine şi ea dintr-o colecţie istorică, Adolf Grünberg-Ruleta. Numele lui Adolf Grünberg-Ruleta este legat de colecționismul românesc din primele decenii ale secolului XX, regăsindu-se printre cei mai însemnați pasionați de artă din București. Activ încă din primii ani ai secolului, Ruleta se va apropia pentru început de gruparea de artiști din preajma societății Tinerimea Artistică, pentru ca, după Primul Război Mondial, să își lărgească considerent gustul. Către 1930 se regăseau în colecția sa numele cele mai importante ale artei românești: Theodor Aman, Ștefan Luchian, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Iosif Iser , Theodor Pallady, G.D. Mirea, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, Camil Ressu sau Jean Al. Steriadi. Chiar dacă în preajma celui de-al Doilea Război Mondial colecția s-a destrămat, ea rămâne în istoria artei românești un exemplu de colecționism și tezaurizare, fiind cunoscute tehnicile tranzacționale ale lui Ruleta.

Lucrarea de față, parte integrantă a ultimului deceniu de creație, nu face notă discordantă față de arta nuanțelor luminoase, în acest profund discurs de transfigu­rare a fenomenelor naturale. Motivul drumului îl atrage pe Grigorescu în special în perspectiva specificității inițiale a întregii activități. Fără să renunțe la dezideratele plein-airiste, toate sursele de vizual sunt integrate peisajului, sau mai mult, naturii, drept deținătoare a cadrului compozițional. Așadar, în dezvoltarea plastică, rămân primordiale culoarea și lumina, iar subiectul – celebru – este integrat unui discurs pictural pur.

Valoare estimativă: 25.000 – 45.000 de euro

Mioare

Dacă stăm și analizăm întreaga creație a pictorului și căutăm recurența motivului – oița – nu putem să ignorăm faptul că majoritatea compozițiilor ce cuprind acest motiv au un „statut” mai special. Clasicele uleiuri cu turme de oi, cu ciobănași sau cu țărăncuțe cu fuior ce par că se îngrijesc de mioare sunt cele ce alcătuiesc fondul profund al tablourilor ce marchează integrarea motivului în creația grigoresciană și se diferențiază și estetic de tipologia operei de față. Lucrat într-o paletă restrânsă de alburi și neutre, uleiul este o demonstraţie de virtuozitate ce atestă stilul inconfundabil, alert şi concentrat al artistului când pictează în plein air, capacitatea de a reda sintetic forma. Apariția animalului în pictura lui Grigorescu este evident influențată de perioada petrecută între realiștii din preajma pădurii Fontainebleau, și, chiar dacă era considerat un motiv minor, acesta își găsea rezonanță în contextul temei țăranului, atât de des întâlnită și la un Millet sau Courbet.

Valoare estimativă: 25.000 – 40.000 de euro

Ştefan Luchian (1868, Ştefăneşti – 1916, Bucureşti) este, alături de Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu, unul dintre întemeietorii şcolii româneşti de pictură.

Oferta acestei licitaţii este şi de această data însemnată.

Hortensii, acuarelă pe hârtie lipită pe carton, a aparţinut şi ea unor colecții istorice: Prier Periețeanu şi apoi a poetului acad. Mihai Beniuc.

Valoare estimativă: € 5.000 – 8.000

Hahamul din Moinești (1909), pastel pe hârtie, i-a aparţinut juristului și profesorului universitar Nicolae D. Ghimpa.

Anii 1908 şi 1909 marchează un apogeu în dimensiunea estetică a operei lui Luchian, lucrările realizate în lunile de vară în care a pictat la Brebu şi la Moineşti ilustrând în mod desăvârşit sentimentul frumuseţii absolute şi al eternităţii pe care Luchian l-a simţit în faţa naturii. La Moineşti, entuziasmul faţă de natură este nemărginit: „Am colindat ţinuturi şi la deal, şi la munte, şi la cîmp, dar ce să-ţi spun, nici pe departe nu se potrivesc cu maiestatea şi distincţiunea peisajelor de la Moineşti. Blagoslovit ţinut şi fericit cine va putea, cel puţin cât un grăunte, să aştearnă cu boiele pe o bucată de pînză un colţişor din acest colos superb”.

Această perioadă avea să îi ofere lui Luchian încrederea în utilizarea pastelului, tehnică pe care o desăvârșește în acei ani. Nu se va limita doar la peisaje și va realiza și portrete, cele mai cunoscute fiind cele ale celor doi evrei pe care îi cunoaște în august 1909, la Moinești. Unul dintre cei doi, Hahamul, avea să fie preferatul lui Luchian, realizând trei variante, în cele trei tehnici preferate – ulei, pastel și desen. În pastelul din 1909 bătrânul haham cu barba albă, cu privirea plecată, cu umerii gârboviţi, pare cufundat în gânduri. Este un înţelept care a cunoscut din plin amarnicele încercări ale vieţii. Şi Luchian îl pictează cu acea căldură, care îi defineşte întreaga operă. Fruntea largă, senină, uşor luminată în partea de sus, întreruptă de câteva fire negre de păr ce-i ies de sub tichie, uşoara înclinare smerită a capului, pleoapele umflate ce-i acoperă ochii, barba albă, puternic luminată, subliniată de gulerul alb al cămăşii, umerii puţin aduşi şi strânşi – toate aceste elemente exprimă concentrarea lăuntrică a unui bătrân, care, în ciuda adversităţilor, nu şi-a pierdut demnitatea umană.

Valoare estimativă: 20.000 – 30.000 de euro

Drum de ţară (la Brebu), din 1908, un pastel pe hârtie

Tehnicii uleiului, Luchian îi alătură fineţea pastelului, în care a realizat numeroase peisaje şi naturi statice. Fluiditatea contururilor, delicateţea catifelată a naturii le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Motivul copacilor situaţi pe suprafaţa uşor înclinată a colinelor a fost abordat de multe ori de artist, atras de valorile sale decorative. Reinterpretat de mai multe ori în peisajul unduitor al Brebului, motivul copacilor emană o anumită simplitate, vizibilă mai ales în întrebuinţarea mijloacelor. Într-una din scrisorile către colecţionarul, criticul de artă şi prietenul Victor Cioflec, artistul spunea: „Subiect modest, redat cu atâta simplicitate, de te miri cum acele câteva tonuri pot să reverse atâta farmec. Poate pentru că e linişte, umbră, pace.”

Valoare estimativă: 12.000 – 18.000 de euro

Trei picturi de Nicolae Tonitza (1886, Bârlad – 1940, Bucureşti) atrag în mod special atenţia.

Prințesa, datată 1927-1928, provine din colecția istorică a familiei Bușulenga. Opera a aparținut inițial lui Cezar Bușulenga, unul dintre frații lui Apostol Bușulenga, soțul lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga. După 1977 opera intra în colecția lui Nicolae Bușulenga, al treilea frate Bușulenga.

„Copiii (…) ne apar cu fermecătoarea lor inexperienţă, cu armonioasa lor dezordine, cu întraripata lor nedisciplină, cu spaima lor pentru tot ce le este impus prin tradiţie şi autoritate şi cu pasiunea lor pentru tot ce este lumină, pentru tot ce este mişcare slobodă, graţie şi joc, pentru tot ce este bucurie a vieţii, pentru tot ce este dezinteresată înfrăţire, cu semenii planetari sub egal milostiva sărutare a unui soare, pe care foarte mulţi dintre ei, curând poate, nu-l vor mai vedea…

În nenumăratele şi atent îndelungatele mele incursiuni pe care le-am făcut ca pictor în minunata lume a copiilor, mi-a fost dat să întâlnesc copii în zdrenţe şi flămânzi, copii suferinzi trupeşte, dar al căror suflet proaspăt şi limpede răsfrângea, ca un transparent şi pur izvor de munte, înalta frumuseţe a cerului.

Am cunoscut copii în straie scumpe, copii hrăniţi cu îmbelşugare şi rafinament, copii încurajaţi de permanente atenţii şi dezmierdări, copii perfect sănătoşi, dar în sufletul cărora, prematur cătrănit, dospeau dureri inăbuşite şi creşteau spăimântătoare agonii”, mărturisea Tonitza în 1931

Valoare estimativă: 60.000 – 90.000 de euro

Coasta Dobrogeană, din 1924-1926, este evaluată la 25.000 – 35.000 de euro. Studiul și spiritul de cercetare aveau să îl conducă pe Nicolae Tonitza în locuri din țară cât mai relevante pentru creația sa. După cei trei ani petrecuți la Vălenii de Munte, între 1921-1924 și înainte de itinerarul în Țara Făgărașului din 1925, Tonitza ajungea pe malurile Mării Negre. Mangalia, coastele dobrogene, vedutele cu plaja, cafenelele și oamenii locului vor reveni constant în imaginarul pictorului până la „descoperirea” Balcicului (1933), etapa fiind definitorie creației acestuia, în special pentru deceniul trei al secolului trecut. Efectul senzorial este filtrat inițial de pornirea sufletească, apoi este racordat la un set de principii cromatice recognoscibile peisajului sud-dobrogean. Tern, într-un lacustru pitoresc, motivul central își capătă relevanța doar prin postura evidentă în planul cel mai apropiat, disonanța dintre cele două registre fiind intuită. Atmosfera este liniștită, destul de tipică pentru majoritatea peisajor realizate de Tonitza, în special cele din Dobrogea.

Stradelă la Mangalia, provenind din colecţia istorică a filozofului Lucian Blaga, aparţine aceleiaşi perioade în care Dobrogea a exercitat asupra sa o adevărată fascinaţie. Nu doar în Balcic, ci şi la Mangalia şi în alte localităţi dobrogene, Tonitza a luat contact cu populaţiile de turci şi tătari, oameni printre care se simţea bine, cu care discuta îndelung şi ai căror copii îi erau foarte dragi. Pe unii dintre aceştia, Tonitza îi învăţa desenul, organizând chiar un concurs de desen şi alcătuind pentru ei un alfabet desenat. Primul contact cu această lume îl luase în timpul prizonieratului său, când fusese inspirat să scrie, în revista lagărului, poveşti orientale. Mangalia, așezare cu rădăcini antice, dar și cu o devoltare urbană importantă, a reprezentat, alături de Balcic, una dintre direcțiile preferate și de Nicolae Tonitza, care, în cursul anului 1925 – anul unor importante campanii de lucru, Mangalia fiind străbătută alături de Țara Făgărașului și Techirghiol – ajungea pe malurile Mării Negre, revenind ani la rând, până în 1933 (descoperirea Balcicului).

Apropiindu-ne cumva de zilele noastre, reîntâlnim în licitaţie câteva lucrări de Corneliu Baba (1906, Craiova – 1997, Bucureşti) din diferite etape de creaţie.

Maternitate (1982)

Scena de gen se transformă într-o compoziție intrigantă și socială (vezi scenele cu țărani pe câmp, ulterior Spaimele), natura statică este misterioasă și simbolistă (naturile statice cu cărți de joc) iar compozițiile clasice cu personaje intră într-un regim tematic unic. Acesta este și cazul Maternității, subiect pe care Baba îl abordează încă din prima parte a carierei (1935-1950). Maternitățile lui Baba devoalează individul și universul intim, abordat aproape exclusiv din punctul de vedere al subiectului feminin. Mama, călcătoreasa sau „olandezele” à la Vermeer, toate creează tipologii ușor recognoscibile prin care Baba le universalizează.

Valoare estimativă: 15.000 – 25.000 de euro

Enescu concertând (1960). Alături de autoportret și de portretul de grup, portretul intră sub dominația de neevitat, obsesivă, a artistului. Una dintre aceste „obsesii” a fost George Enescu, lucru relevat de cele aproape patru decenii în care recurența motivului este evidentă. Apariția muzicianului în imaginarul lui Baba are ca primă sursă predilecția pictorului pentru muzică, în special pentru vioară. În memoriile sale, pictorul a redat prima întâlnire cu Enescu, în adolescență, când îl ascultă și este vrăjit de impozanța violonistului român.

În 1955, cu câteva luni înainte de moartea lui Enescu, Baba începea să picteze un portret pe care îl dorise multă vreme, neștiind că și în anii 90 se va regăsi încă în modelarea acestuia.

Valoare estimativă: 8.000 – 12.000 de euro

Să adăugăm şi Vedere din Timișoara, datând din 1931-1933, evaluată la 4.000 – 5.500 de euro, şi Autoportret (la 26 de ani), pictat în 1932. De-a lungul întregii sale cariere, Corneliu Baba a avut o permanentă fascinaţie a portretului, un interes obsesiv pentru fizionomie şi chip interior. Nu întâmplător, cele mai timpuri lucrări ale artistului sunt şase portrete, primul datând din 1919. Autoportretul de față este fără îndoială unul dintre primele, până în momentul de față mai fiind cunoscut unul singur, de la vârsta de 16 ani.

Valoare estimativă: 5.000 – 7.000 de euro

Nu putem omite nici Studiu de nud (1979), estimat la 4.000 – 6.000 de euro

Sunt propuse şi câteva importante creaţii aparţinând unor reprezentanţi ai avangardei româneşti.

Printre munți, pictat în 1930 de Marcel Iancu (1895, Bucureşti – 1984, Tel Aviv), provine din colecția istorică M. Cantuniari.

A doua perioadă de creaţie (1922-1940) a lui Marcel Iancu este în primă fază strâns legată de relaţia apropiată a artistului cu revistele de avangardă româneşti, în mod special cu „Contimporanul” şi „Punct”, cărora el însuşi le imprimă o orientare estetică bazată pe ideile cubismului, futurismului, expresionismului şi constructivismului, pentru ca ulterior, după 1927, creaţia artistului să se centreze mai mult pe expresivitate prin punerea în evidenţă a elementelor vizuale ce rezultă din puterea de impact a liniei şi din energia culorilor. De acum datează peisaje, interioare, naturi statice, compoziţii cu mai multe personaje, scene din viaţa rurală, al căror limbaj plastic le apropie expresionismului. Noutăţi se pot observa şi în limbajul cromatic preferat de artist în cel de-al patrulea deceniu.

Valoare estimativă: 3.000 – 5.000 de euro

Amintirile soldatului de Jules Perahim (1914, Bucureşti – 2008, Paris) a fost expusă în 1971 la expoziţia personală a artistului de la Galeria Mony Calatchi, Saint Germain, Paris.

Fondul imaginar pe care îl concepe Perahim încă din tinerețe, pornind de la influența brauniană, va acumula și finalmente se va concretiza în câmpul pictural tipic suprarealist. Influențat în diverse epoci de existența istorică și socială, pornind de la afinitățile politice de stânga din perioada interbelică și până la influența africană din ultimele decenii ale secolului XX, Perahim a accentuat în fiecare pas evolutiv importanța umanului, fie prin dizolvarea lumii, fie prin reinterpretarea figurativului în căutarea unei esențe genuine. Unul din câmpurile preferate suprarealistului Perahim s-a conturat în jurul conceptului metafizic, probabil cea mai eligibilă componentă a filosofiei în discursul plastic al tuturor suprarealiștilor. Revenirea la suprarealism, după perioada realist-socialistă (1945-1969) avea să deschidă un univers imaginar excepțional. Uneltele picturale revin: cadrul oniric, renunțarea la recognoscibil și uman, descoperirea unui alt limbaj figurativ, toate aveau să definească creația lui Perahim de după 1969, acea ultimă etapă a carierei sale zbuciumate.

Valoare estimativă: 5.000 – 7.000 de euro

Trei prietene este o pictură a lui Max Herman Maxy (1895, Brăila – 1971, Bucureşti) din 1943.

Locul pe care îl ocupă Max Herman Maxy în cultura românească este cu adevărat privilegiat. Pictor, grafician, profesor, creator de artă decorativă, inițiator al unui curent modernist și muzeograf, Maxy a fost prezent timp de 50 de ani pe scena vieții artistice, transformând-o fie prin calitatea și inovația artei sale, fie prin rigoarea și spiritul organizatoric.

În cariera artistică Maxy se va detașa din rândurile „Artei Române” începând cu 1922, când, conștient de necesitatea schimbării, pleacă către Berlin drept un artist format, inițiat în tendințele moderniste. Maxy ajunge la Berlin având deja în palmares trei expoziţii personale în ţară, în cadrul cărora putuse fi constatată o tendinţă constructivistă. În Germania îl întâlneşte pe unul dintre membri mişcării De Stijl, îi cunoaşte pe Moholy-Nagy, I. Peri, Erich Buchholz, ia contact cu teatrul modern şi vizitează Bauhaus-ul, în perioada în care acolo se năşteau ideile revoluţionare ce aveau să-şi pună amprenta asupra artei moderne. Vizitează expoziţia de artă modernă a artiştilor ruşi, printre care Malevich, Chagall, Rodcenko, în 1922, şi în acelaşi an, deschide o personală la Galeria Der STURM, după ce îi propune personal proiectul proprietarului galeriei, poetul Herwarth Walden. Anul petrecut în preajma școlii lui Arthur Segal, dar și în casa-cenaclu a maestrului ieșean, vizita la Bauhaus-ul din Weimar și colaborarea cu revista și galeria Der Sturm vor transforma anul petrecut în Germania drept un prag decisiv către esențializarea conceptului general avangardist. Între 1923 și 1925, anul în care ia ființă revista și mișcarea „Integral”, Maxy va începe și va aprofunda colaborarea cu prima publicație românească de avangardă, „Contimporanul”, apărută în 1922 sub conducerea lui Ion Vinea și Marcel Iancu. Tot în această perioadă de început, când artistul își împroprietărea cu adevărat toate pornirile avangardiste, Maxy avea să organizeze prima expoziție constructivistă din România, în noiembrie 1923. Reacția nefavorabilă din partea criticii românești și faptul că nu a vândut vreun tablou nu au făcut decât să întărească crezurile artistice ale pictorului, care va continua și mai fervent în căutările sale. Expoziția Internațională Contimporanul din 1924, înființarea Școlii particulare de arte decorative, ce mai târziu se va transforma în Academia Artelor Decorative, dar mai ales înființarea revistei „Integral” în martie 1925 vor dovedi faptul că drumul ales de Maxy era cel corect. Sub acest având avangardist va crea Maxy pentru circa două decenii, perioada celui de-al Doilea Război Mondial punctând modificările survenite nu doar în manieră, cât mai ales în abordarea și plasarea sa față de creația universală.

După 1944 Maxy devine un reprezentant de seamă al realismului-socialist, devenind totodată și unul dintre coordonatorii artelor românești de după instaurarea regimului comunist. Se va află în rândul artiştilor militanţi, care sprijineau propagandistic regimul „democrat-popular”, crezând în puterea picturii sale de a exprima idealurile şi a sluji intereselor celor mulţi. Noua artă cerea prin programul său o orientare realistă, pentru adoptarea căreia Maxy se îndepărtează de la viziunea şi modul în care pictase până atunci.

Primii ani ai deceniului cinci al secolului trecut marchează ultima perioadă în care Maxy experimentează vizual, etapă în care subiectele încă erau libere de constrângerile politice post 1944. Anii 40 punctează și perioada în care Maxy a colaborat cu Teatrul Barașeum, concentrându-se pe cariera scenografică, realizând decoruri și costume pentru câțiva ani. În 1943 avea să își organizeze ultima expoziție îniante de 1944, în propria locuință, parțial și din cauza constrângerilor survenite în urma legislațiilor antisemite.

Valoare estimativă: 25.000 – 35.000 de euro

Port din Insula Bonholm de Arthur Segal (1875, Iaşi – 1944, Londra) este datat 1911.

Arthur Segal este fără îndoială unul dintre înaintașii picturii moderne europene, fiind contemporan și participant activ în marile schimbări artistice ale începutului de secol XX. Lumea artistică berlineză avea să devină pentru Segal principalul motor de inovație încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În cel ce avea să devină fondator al unor mișcări de orientare avangardistă și unul dintre motoarele dezvoltării avangardei românești din anii „20, întâlnim, la începutul carierei, un artist cantonat în experimente postimpresioniste și neoimpresioniste. Exemplul cel mai puternic în conturarea stilului specific lui Segal în prima etapă de creație îl constituie apropierea de opera pictorului elvețian Giovanni Segantini, cu care intra în contact din anul 1896, an în care începe studiul la Academia de Arta din München. La nivel tehnic, preia de la acesta maniera pointilistă, transpusă într-un stil mai temperat, spre deosebire de marele ei teoretician, Georges Seurat. Aceasta persistă în compozițiile lui Segal în perioada 1902 – 1914. Apropierea de expresioniștii germani, în special după reîntoarcerea în Berlin (1904), avea să îl introducă atât în sânul grupării Der Sturm, cât mai ales în rândul celor care organizau Noua Secesiune (Die Neue Secession) – Pechstein, Ernst Ludwig Kirchner sau Tappert – devenind el însuși membru fondator.

Adept al fovismului, pictând în tehnică pointilistă, folosind elemente ale expresionismului (atât în ulei cât și în gravură), Segal era la 1911 (anul pictării tabloului de față) un membru ilustru al modernismului german. Subiectul de față se regăsește în planșa de imagini tipice pentru neoimpreioniști, subiectul marin (al portului) fiind des întâlnit la Seurat sau Signac sau Van Gogh.

Valoare estimativă: 15.000 – 25.000 de euro

Pictată în acelaşi an, 1911, În grădina din Beaucaire de Samuel Mützner (1884, Bucureşti – 1959, Bucureşti) a făcut parte din expoziția retrospective de la Ateneul Român, 1912, moment în care artistul expunea opere ale ultimilor ani din Franța și nordul Africii.

O componentă interesantă pentru discursul pictural al perioadei 1908-1911 este aceea că Mützner pictează în rezonanță cu lecțiile preluate de la Claude Monet – prin tehnica specifică a facturii, în formă de puncte juxtapuse și reliefate, cu o gamă restrânsă de culori, mai mereu calde, dar și cu o solidă construcție a formelor și volumelor – însă produsul final se apropie de postimpresionism. Acest fapt este cu atât mai clar după 1910, moment în care părăsește atelierul lui Monet și își îmbogățește paleta și prin influxul de vizual nou – călătorește pentru o perioadă la Beaucaire, dar și mai important în Algeria. Anul 1911 aduce cu sine atât aceste spații noi de lucru, dar și o ameliorare a stilului pictural, în special datorită experimentelor compoziționale. Încep să apară personajele în pictura lui Mützner, moment în care peisajul nu dispare, însă trebuie reconsiderat în contextul în care subiectul principal nu mai este natura. Răspunsul în plan pictural avea să fie lărgirea spectrului cromatic, dar și o reconsiderare a pensulației, care începe să fie mult mai liberă, mai puțin gândită față de anii precedenți, în care experimentele de lumină subjugau instanța vizuală.

Valoare estimativă: 9.000 – 16.000 de euro

Femeie în interior de Theodor Pallady (1871, Iaşi – 1956, Bucureşti) provine din colecția Ninette Schapira și Gheorghe Răut.

Sursă primordială și muză a creației lui Theodor Pallady, femeia a fost tratată de pictorul nostru, indiferent de epocă și stil (ce a fost susceptibil diverselor interpretări în special în prima perioadă 1900-1910) într-o manieră atipică, în special dacă ne referim la nud sau la portret. Chiar dacă primele nuduri feminine pe care le modelează sunt vădit influențate de stilurile post – 1900, din care simbolismul și liricul par să coodoneze apariția feerică a modelului în peisaj, Pallady nu a căzut pradă unei maniere facile de interpretare, în special datorită realismului care l-a coordonat pe parcursul întregi vieți. Critica a identificat mereu spiritualitatea cu care temele preferate (personajul feminin) de Pallady sunt abordate și încărcate de un lirism tipic, aristocrat. Femeia ce se odihnește pe canapea (lângă fereastră), iminența figurativului, prin amintirea interiorului celebru, poziția gânditoare a personajului, dar mai ales maniera atât de tipică de interpretare a formei oferă operei de față o încărcătură de depășește simpla apariție naturală a modelului ce stă la pozat. Pânza vine să întregească un ciclu omogen conceput de Pallady în anii 30′, momente în care pictorul încă lucra în Paris.

Valoare estimativă: 12.000 – 18.000 de euro

Din aproximativ aceeaşi perioadă, remarcăm Franțuzoaică cu evantai, evaluat la 9.000 – 15.000 de euro

Licitaţia actuală propune nu mai puţin de cinci lucrări de Gheorghe Petraşcu (1872, Tecuci, Galați – 1949, Bucureşti).

Canal la Chioggia, din 1934, a participat la expoziția personală Gheorghe Petrașcu, 18 martie – 14 aprilie 1936, de la Sala Dalles, din București.

Petrașcu a pictat la Veneția între 1902 și 1939, timp în care se pare că a efectuat aproximativ 10 călătorii. Printre cele mai importante itinerarii le regăsim pe cele materializate în 1924, 1928 și 1934, ani în care pictorul a stăruit și a realizat o seamă de opere reprezentative. Unul dintre motivele care l-au atras în mod special s-a coagulat în jurul majestoaselor palate înșiruite pe Canale Grande. Venețiile lui Petrașcu impresionează prin materialitatea suprafeței picturale, apa, cerul sau clădirile ce mărginesc canalele lăsând o amprentă puternică. Materia dură folosită de Petraşcu, dar şi tehnica aşezării şi crestării culorii pe carton sau pe pânză elimină fluiditatea şi conferă senzaţia de încremenire a imaginii în peisajul redat de artist. Pictorul exprimă accidentalul şi tranzitoriul, amintind acea unicitate a lucrului văzut într-o fracțiune de secundă, prin picturalitate accentuată, îngrădind motivul în liniaritatea dură a tabloului. Obiectele redate par a fi răscolite în culoare pentru a fi regăsite în linie fermă, în structuralitatea dezarmantă a compoziției.

Valoare estimativă: 15.000 – 22.000 de euro

Pod la Veneția este un peisajul oarecum paradoxal: deși prin excelenţă acvatic, acesta redă senzaţia de teluric şi temeinic, ceea ce oferă valoare incontestabilă compoziţiei şi o transformă în operă petrasciană prin excelenţă. Ceea ce rămâne palpabil este spiritul artistului, niciunde mai pregnant decât în Veneţiile sale, omniprezent, omniscient, precum această vedută veritabilă, unică în redarea actualităţii – a locului, a timpului pictorului, precum şi a celei proprii privitorului. Valenţele redate în materie de frumos sunt plane şi fac apel la timpul prezent, actual şi imediat; totodată, subiectul redat creează impresia unui farmec etern, atemporal. Privitorul nu este invitat la a gândi sau a reflecta în spiralări de perspectivă ale intelectului, ci este antrenat la a simţi şi a trăi acum, o dată cu artistul, instanţa redată monumental.

Valoare estimativă: 15.000 – 25.000 de euro

Să amintim şi  Lagună la Veneția, estimată la 12.000 – 18.000 de euro, Mere și flori (6.000 – 9.000 de euro) şi frumosul peisaj Casă boierească la Târgovişte (8.000 – 12.000 de euro)

Nud pe divan de Camil Ressu (1880, Galaţi – 1962, Bucureşti) este estimat la 15.000 – 25.000 de euro. În conceperea nudurilor sale, Camil Ressu rămâne întotdeauna fidel arhitecturii corpului uman redat atât conform realităţii, cât şi canoanelor clasice de inspiraţie renascentistă. Din configurarea nudurilor sale reiese simţul măsurii şi al proporţiilor, idealul de frumuseţe transpus exprimând vivacitate simplă şi naturaleţea cărnalităţii dezavuate, totuşi, de senzualitate.

Ressu nu numai că individualizează personajele sale feminine, dar le oferă indentitate, dovedindu-se un mare maestru în arta redării detaliilor adresate palpabilului. Chiar dacă este econom în folosirea culorii, artistul se foloseşte de nuanţe, umbre şi penumbre moi pentru a reda detaliile corpului omenesc. Tactilul este vizat prin capacitatea pictorului de a surprinde textura părului sau catifelarea pielii, alături de zâmbete subtile sau sclipiri aparent ascunse ale modelului; acestea devin adevărate valori plastice în tablourile artistului. Înrudit prin viziune cu robusteţea formelor umane specifice lui Michelangelo şi a Renaşterii în general, precum şi cu voluptuoasa carnalitate rubensiană, Ressu aplică nudurilor sale o frumuseţe mai aproape de natură, aproape eroică. Lucrat didactic, după model, cu schițe pregătitoare, nudul lui Ressu prinde vitalitatea prin paleta vie, puternică și vibrantă ce amintește de pasiunea pentru tonurile crude ale fauvilor.

Şi tot de Camil Ressu, un evocator peisaj, intitulat Sat ardelenesc (1921], estimate la 8.000 – 12.000 de euro.

Tătăroaică la Balcic de Francisc Şirato (1877, Craiova – 1953, Bucureşti) este o pictură de la mijlocul anilor ’30. Tuzla, Techirghiol, Mangalia și Balcic, în ordine cronologică, aveau să devină surse ale imaginarului, traduse de cele mai multe ori în peisaje, chiar dacă și personajele, atât de insolite, vor reprezenta țintele picturale ale lui Șirato. Peisajul descoperit la Balcic va exercita o fascinație aparte, pe care nu o întâlnim în niciun alt ciclu peisagist, iar calitățile coordonatoare ale mediului abordat străbat vizualul atât în forma finită, a uleiului, dar și în variantele mai rapide, în acuarelele, guașele și desenele lui Șirato.

Valoare estimativă: 12.000 – 18.000 de euro.

În lumea “celor mari” intră şi artistul strict contemporan cu noi, Adrian Ghenie, a cărui lucrare Gură de foc (Cazemate) este evaluată la 8.000 – 12.000 de euro. Artistul are deja la activ un număr semnificativ de expoziţii în străinătate – New York, Paris, Pavilionul României, de la Veneţia, Belfast, Los Angeles, Malaga, Londra, Berlin, Anvers, Denver, Ghent, Zurich – iar cotaţiile lui la marile Case de licitaţie internaţionale sunt unice pentru pictura românească.

Nu putem trece cu vederea un artist preţuit mai puţin decât ar merita arta lui, Adam Bălţatu (1899, Huşi, Vaslui – 1982, Bucureşti), prezent în licitaţie cu Interior țărănesc (1.800 – 2.500 de euro) şi Margine de sat (1.500 – 2.500 de euro)

Şi lista este mult, mult mai lungă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.