Ai văzut Vrăjitorul din Oz? Așa mă întreabă Filofteia, venind pe furiș dinspre Arsenal. Vrăjitorul din Orz, fac eu mișto de ea. Ea mă trage de mânecă, îmi pune piedică, Filofteia, îi arde de șagă. Ne giugiulim un pic, așa, pe furiș. Hai că l-am văzut. Foarte ca lumea filmul, dragă Filofteia. Ai văzut ce leu, în film? Un leu adevărat are o inimă adevărată! Dar un leu care nu are o inimă adevărată e un leu neadevărat? Dragă Vrăjitorule din Oz, să ne răspunzi imediat. Sau te plictisești acolo, adus de tornadă? Plictisul? Ah, te poți plictisi într-un univers atât de vălurit în care omul de tinichea vrea să devină un luptător pe bune?!
Dar ce frumoasă poveste ai vrăjitorule din Oz! Ce carte frumoasă! Ce carte stranie! Ce carte vălurită și văluritoare! În toată povestea acestei cărți minunate este un Celălalt. Mereu un Celălalt, ambiguu, plin de ambiguitate dar care se caută pe sine, așa ca un virus, ca un extraterestru, ca un vampir, ca un superman, ca o vrăjitoare exmeraldă. E un Căutător, acest Celălalt! Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate. Asta descoperim în evoluţia schemei cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. Acum căutăm virusuri. Dar le sunt atât de nanomicronice că nu le poți vedea nicicum. Dar lasă, mergem la Carnavalul Măștilor Antivirus la Veneția, așa, cam miercurea viitoare. Tu ce mască o să ai, o întreb pe Filofteia? Îmi iau o mască de vârcolac. Aha, și tu, și eu, adică tu? Eu îmi iau o mască de vampir.
Aha, foarte mișto, vampir Adevărat, mascat. Ne prostim încercând să ne dăm seama cât de mic și de microscopic e un virus sau cât de mare și de macroscopic e un dinozaur. Depinde cum privești lucrurile. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, departe, în zare, oceanul vălurit, alene, Vălurirea se gândeşte pe sine şi caută printre propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune. De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri, de ce ne prostim, de ce nu găsim adevărul despre virusuri, despre dinozauri, despre cum s-a născut Universul?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, sau politicienii, sau chimiștii, sau partidele tembele și arogante, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate văluririi ca autoritate?!
Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi. Necunoscută. Rece. Aroganţa. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului ca ficțiune literară absolută e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe. Dar romanul ca ficțiune literară absolută rămâne cheia de boltă. Sunt prinşi în ea cu toţii, în această cheie, se automanipulează, ziced Filofteia. Participă cu nesaţ la vălurirea textului lumii, fie că e vorba de texte juridice, literare, politice, militare, poetice. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică. Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?! Din când în când, aparent zgâlţâind vălurirea în autoritatea ei, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţa un fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului.
Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului manipulator discret, subversiv, păcălitor. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general în timp ce lumea se destramă în valuri.
Stimate d-le Buffy,il reclam pe doctorul Streinu(de medicina) -Cercel ca nu umbla cu masca regulamentara,domnule!Sunt indignat!
Sustine sus si tare,chiar si de fata cu madam Firea, ca pe el il prinde doar masca lui Zorro!