Cărţile vacanţei

„Totul despre Pompei”

Pompei este cel mai cunoscut şi, probabil, cel mai important sit arheologic din lume. „Neobişnuită şi stranie această deconectare, cutreierând prin acest oraş străvechi al morţilor, hoinărind pe străzile complet pustii, unde, odinioară, mii şi mii de oameni făceau negoţ, se plimbau şi călăreau, iar locul acesta răsuna de larmă şi îmbulzeală şi bună dispoziţie”, scria Mark Twain în „Jurnal de călătorie” din 1868.

Aici s-a născut acum 250 de ani disciplina numită arheologie, iar proporţiile atinse de excavări şi descoperirile remarcabile fac peste două milioane şi jumătate de turişti să viziteze oraşul anual. Vizitatorii sunt surprinşi de mărimea oraşului de peste 60 de hectare, ceea ce înseamnă că aceia care revin vor descoperi alte lucruri noi, odată ce i-au trecut porţile.

În Antichitate, importanţa Pompeiului era mai puţin evidenţiată. Mic oraş de provincie în perioada sa de sfârşit, era unul dintre multe altele din umbra Vezuviului, pe întinsa regiune a Campaniei. Campania era cea vestită pe acele vremuri, şi nu oraşul Pompei. Era formată dintr-o câmpie roditoare, înconjurată de munţi şi mare şi străbătută de râul Volturno. Frumuseţea şi rodnicia regiunii erau renumite şi în stare să producă trei sau patru recolte pe an. Pantele Vezuviului erau invadate de măslini, de viţă-de-vie, cu soiuri faimoase în societatea romană, la fel cum era şi parfumul de trandafiri. Drept urmare, regiunea era masiv populată şi exploatată.

Pompei era situat în sudul Campaniei, între Napoli şi Sorrento şi în apropiere de mare. Vizitatorului îi va fi greu astăzi să vadă toate acestea, întrucât erupţia din anul 79 î.Ch. a distrus complet relieful zonei. Nu e nicio surpriză întemeierea unei aşezări în acest loc încă din secolul VI î.Ch. sau interesul arătat de anumite grupuri culturale – grecii, etruscii, samniţii şi romanii – faţă de dezvoltarea sa urbanistică de-a lungul secolelor până la distrugerea din 79. În momentul distrugerii, Pompeiul avea un set complet de instituţii publice, temple, băi, teatre, clădiri administrative şi amfiteatre, dar şi case, prăvălii şi ateliere. Această gamă vastă de clădiri şi aspecte ale vieţii pe care o repezintă au menţinut interesul manifestat de anticari, savanţi şi turişti de la descoperirea oraşului în 1748. Despre toate acestea veţi afla citind acest volum.

„Vezuviul a erupt azi. A fost cea mai extraordinară şi îngrozitoare imagine din câte mi-a fost dat să văd sau la care m-aş fi aşteptat. Fumul din interiorul craterului prindea încet formă, asemenea unui corp solid. Se ridica şi se extindea aşa de încet, încât nu era niciun semn de mişcare în norul format, care până la lăsarea serii se înălţase cu 40 de picioare şi măsura kilometri întregi de la un capăt la celălalt”, scria Norman Lewis în „Napoli 44”.

În anul 79 d.Ch., Vezuviul a erupt pentru prima oară în 700 de ani, cu un impact devastator, distrugând toate oraşele şi toate clădirile aflate la sud de vulcan. Erupţia a fost descrisă şi de Pliniu.

Volumul, deosebit de incitant, care vă va face să hoinăriţi în vremurile de glorie ale Pompeiului, dar şi după, care aminteşte de civilizaţia înfloritoare, este semnat de Joanne Berry, care readuce la viaţă oraşul pierdut.

Un capitol care cu siguranţă vă va trezi interesul este cel intitulat „Femeile din Pompei”, întrucât femeile au jucat un rol important în economie, religie şi chiar în politica acestui oraş. Iulia Felix avea o întreagă proprietate de închiriat, iar afacerile Faustillei implicau sume mici de bani. Existau femei care lucrau în taverne şi ca prostituate. Unele par să fi avut o influenţă în comunitate, altele, un extraordinar spirit întreprinzător, chiar şi într-o societate dominată de bărbaţi. Alături de acest capitol, altele interesante se numesc „Zei, temple şi culte”, „Religii misterice şi culte străine”, „Karl Weber (un inginer militar din garda regală) şi Vila Papirusurilor”.

Drama distrugerii sale ne-a fost transmisă de către scriitorii latini, picturile şi mozaicurile uimind şi astăzi. Până acum însă, cititorul nu beneficia de o prezentare modernă, competentă şi cuprinzătoare despre ascensiunea, declinul şi splendoare Pompeiului. Volumul cuprinde 318 ilustraţii, reprezentând monumente de arhitectură, picturi murale şi mozaicuri, despre o civilizaţie care te face să te minunezi înainte ca noaptea distrugerii să vină.

„Genul nostru de trădător”

O tulburătoare cronică, semnată de John le Carré, cu un dialog viu şi cu personaje extraordinar de bine imaginate.

Marea Britanie este cufundată într-o recesiune profundă. Un tânăr profesor de la Oxford şi prietena lui, o sclipitoare avocată în ascensiune, de o frumuseţe uimitoare, pleacă într-o vacanţă în Caraibe, pe insula Antigua. „Pentru doi oameni trecuţi de prima tinereţe, dar încă aflaţi în floarea vârstei, Perry şi Gail alcătuiau o pereche surprinzător de atrăgătoare. Natura o înzestrase pe Gail cu picioare şi braţe lungi şi frumos dăltuite, sâni mici şi fermi, un trup suplu, piele de englezoaică, părul blond şi fin şi un zâmbet capabil să lumineze şi cele mai sumbre unghere ale vieţii. Perry se prezenta ca un alt soi de englez. Mersul îi era stângaci, lăsând impresia că e gata în orice clipă să cadă în nas, şi avea urechile depărtate de cap. La şcoala la care învăţase, i se acordase porecla de Girafa, asta până când celor de ajuns de imprudenţi ca s-o folosească li se dăduse câte o lecţie. Odată cu maturizarea însă, el dobândise fără să-şi dea seama o graţie precară, dar imposibil de tăgăduit. Avea un smoc de bucle castanii, fruntea lată, plină de pistrui şi ochii mari care, din spatele ochelarilor, îi confereau un aer de uimire angelică”.

Ce trebuia Terry să facă din viaţa lui şi cum să pornească pe un drum împreună? Amândoi conveniseră să facă o vacanţă ieşită din comun, să plece undeva la soare unde să joace tenis. Trebuia ca Gail să renunţe la avocatură şi să păşească orbeşte pe tărâmul de dincolo de azur cu el sau să-şi continue carirera meteorică la Londra.

Prin ceea ce pare o simplă întâmplare, cei doi fac cunoştinţă cu Dima, un milionar rus, proprietarul unei peninsule, un bărbat cu ochi căprui, chel, musculos şi cu spatele ţeapăn, care se descrie pe sine drept „numărul 1 în spălările de bani din lume”. Profituri uriaşe, provenite din extorcări, trafic de droguri şi de carne vie, false tranzacţii imobiliare, crimă, şantaj sunt reciclate prin „inginerii” bine puse la punct, deseori cu complicitatea unor guverne care, confruntate cu dificultăţi economice, închid ochii la astfel de escrocherii de proporţii.

Ceea ce însă doreşte Dima îi face pe cei doi tineri să pornească într-o chinuitoare călătorie prin Paris, spre o casă conspirativă din Alpii elveţieni, spre cele mai întunecate locuri din Londra şi la o alianţă sinistră cu eşaloanele serviciilor de spionaj britanice. Profesorul şi avocata reuşesc să ia legătura cu personaje importante din spionajul Majestăţii Sale, cărora le transmit câteva documente încredinţate de către „afaceristul” rus pentru a dovedi că este o fabuloasă mină de informaţii.

„Ca şi în alte scrieri ale sale, John le Carré dezvăluie ce ştiinţă trebuie să posede anchetatorii pentru a discerne ce e adevăr şi ce e minciună în confesiunile pe care le ascultă. La sfârşitul mai multor şedinţe desfăşurate în secret, într-o casă conspirativă, se decide că lui Dima merită să-i fie satisfăcute cerinţele. Ca urmare, este pusă la cale o operaţiune de anvergură, de „extragere” a lui. Va avea ea sorţi de izbândă, în condiţiile în care Marea Britanie se confrunta cu o gravă recesiune, iar mafioţii doresc să înfiinţeze la Londra o bancă având un capital de pornire de 6 miliarde de dolari? Îl las pe cititor să descopere singur răspunsul, parcurgând cartea lui John le Carré”.

Să fi fost vorba de sex? De droguri? De arme? Cum nu existau probe nu putea fi vorba de niciuna dintre aceste variante. S-a luat în calcul şi posibilitatea unui atac terorist, dar ideea a fost respinsă imediat. Acţiunea nu a fost revendicată de nicio grupare.

„The Bone Season”

„Curtea Veche Publishing” va publica la începutul lunii septembrie romanul “The Bone Season” de Samantha Shannon, carte considerată de criticii din întreaga lume viitorul fenomen fantasy internaţional şi aşteptată de mii de fani. Autoarea, o studentă la Oxford în vârstă de 21 de ani, este supranumită de presa internaţională “noua J.K. Rowling”, iar pentru cumpărarea drepturilor de ecranizare a cărţii s-a dus o adevărată luptă între case de producţie importante. La invitaţia „Curtea Veche Publishing”, Samantha Shannon se va afla în România pe 27 septembrie.

Primul volum din seria de şapte romane anunţate de Samantha Shannon, “The Bone Season” este povestea unei „călătoare prin vis“, o clarvăzătoare de 19 ani numită Paige Mahoney, care cutreieră străzile Londrei anului 2059 până când poliţia secretă o închide în Oxford, un oraş ţinut secret timp de două sute de ani şi controlat de Refaimi, o rasă puternică, de pe altă lume. Este o epopee fantastică, deosebit de complexă, înţesată cu rase supranaturale, grupări sociale şi mai multe niveluri de clarviziune, precum şi nenumărate dialecte şi cuvinte noi.

Cartea va fi lansată oficial pentru prima dată în lume pe 20 august 2013 la Bloomsbury, celebra editură engleză care a publicat şi seria “Harry Potter”, iar autoarea, Samantha Shannon, e susţinută de agentul literar care a făcut-o celebră pe J.K. Rowling, prestigiosul David Godwin. Cartea este deja în atenţia presei internaţionale şi a cititorilor de fantasy din întreaga lume, anticipându-se că va fi cel mai mare debut global al anului, depăşind ca succes serii fantasy precum “Hunger Games“ (“Jocurile Foamei”) sau ”Twilight” (“Saga Amurg”). Aşa cum scrie şi „Harper’s Bazaar”, “o nouă generaţie de scriitoare revendică genul fantasy. În fruntea lor se află Samantha Shannon”.

Povestea tinerei scriitoare este uimitoare: cu acest prim volum a reuşit să obţină imediat un avans de şase cifre pentru primele trei cărţi ale seriei, atrăgând un interes fără precedent până în acest moment pentru un scriitor debutat. “M-am îndrăgostit pe loc de carte. (…) Imaginaţia ei este extraordinară! Îmi aminteşte de surorile Brontë – lumea pe care a creat-o este absolut reală”, declară redactorul-şef de la Bloomsbury pentru „New York Times”.

Drepturile de publicare pentru primul volum s-au vândut până acum în 21 de ţări, iar drepturile de ecranizare au fost achiziţionate de „The Imaginarium Studios”, casa de producţie deţinută de actorul Andy Serkis (“Stăpânul Inelelor”) şi producătorul Jonathan Cavendish („Jurnalul lui Bridget Jones”).

“Îmi place să-mi închipui că la început eram mai mulţi. Nu prea mulţi, bănuiesc, dar oricum mai mulţi decât acum. Noi suntem minoritatea, cei respinşi din lume. Nu din cauza fanteziei, deşi chiar şi aceasta e pe lista neagră. Arătăm ca oamenii obişnuiţi şi, câteodată, ne şi purtăm ca ei. Din multe puncte de vedere, chiar suntem ca ei. Suntem peste tot, pe oricare stradă. Trăim o viaţă pe care ai putea-o considera normală, dacă nu ai cerceta prea adânc. Nu toţi ştim ce suntem. Unii dintre noi mor fără să afle vreodată. Unii dintre noi ştiu, şi nu sunt prinşi niciodată. Dar existăm. Crede-mă”.

„William Samuraiul. Aventurierul care a deschis porţile Japoniei”

Adevărata poveste a lui William Adams, primul englez care a pus piciorul în Japonia şi care a inspirat bestsellerul lui James Clavell, „Shogun”, este subiectul volumului semnat de Giles Milton.

„În 1600, în zorii lumii moderne, când călătoriile peste mări şi ţări erau măsurate în luni şi chiar ani, William Adams (1564–1620), marinar englez cu origini modeste, ajunge pe ţărmul Japoniei alături de câţiva dintre tovarăşii săi. Printr-o combinaţie de îndemânare, isteţime nativă, viclenie şi noroc, Adams devine confidentul lui Tokugawa Ieyasu, puternicul shogun care a întemeiat Japonia modernă. Milton îl plasează pe Adams în centrul exuberantei istorii populare a primelor contacte europene cu societatea japoneză, în multe privinţe mai rafinată şi mai civilizată decât Europa”, scrie „Library Journal”. Iar „Sunday Business Post” notează: „O relatare foarte curgătoare a primelor expediţii comerciale în Japonia. Giles Milton reuşeşte să ofere o lecţie complexă de istorie sub forma unei naraţiuni captivante”.

„Băieţii şi alte povestiri”

„Şefii”, primul dintre cele două volume cuprinse în „Băieţii şi alte povestiri”, a fost publicat pentru întâia oară în urmă cu 50 de ani, marcând debutul oficial ca prozator al lui Mario Vargas Llosa. Realismul lucid al acestor şase povestiri, lipsit de inflexiuni mitologice, anunţă o perspectivă aparte în contextul literaturii sud-americane, identificată adesea cu realismul de tip magic. Povestirea „Băieţii”, scrisă un deceniu mai târziu, e un punct de cotitură: violenţa e aici mai insidioasă şi nu mai ţine atât de un tacit „cod” al onoarei şi al machismului, ca în povestirile şi romanele de până în 1967, cât, mai degrabă, de însăşi regula jocului.

„«Şefii» este prima mea carte şi în ea apar câteva din multele povestiri scrise când eram adolescent şi student. Era un concurs de povestiri la Barcelona, «Leopoldo Alas», cu un premiu destul de modest, şi, cum îmi doream să public, am participat, fără prea mari speranţe, însă am fost premiat. Zece ani mai târziu am scris «Băieţii». Subiectul îmi dădea târcoale de când citisem, într-un ziar, că un câine a emasculat un nou-născut, într-un sătuc din Anzi. Îmi doream să scriu despre această rană stranie care, spre deosebire de altele, nu se închide, ci, odată cu trecerea timpului, se deschide din ce in ce mai mult”, mărturisea Mario Vargas Llosa.

„Buddha din podul casei”

„O capodoperă extrem de subtilă, care se desfăşoară cu o mare putere emoţională… menită să dăinuie”, aprecia „San Francisco Chronicle”.

O carte neobişnuit de frumoasă în dramatismul ei, „Buddha din podul casei”, de Julie Otsuka, a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom. Actual”.

La doar un an de la publicare, „The Buddha in the Attic” („Buddha din podul casei), de Julie Otsuka, a fost recompensat în 2012 în Statele Unite cu „PEN/Faulkner Award” şi în Europa, cu „Prix Femina Étranger”. Romanul s-a aflat, de asemenea, pe lista de bestselleruri a publicaţiilor „San Francisco Chronicle” şi „New York Times”.

Subiectul neobişnuit al romanului este importul masiv de femei japoneze în San Francisco în anii ’20. Tratate ca o marfă, femeile erau comandate prin poştă, în urma unor căsătorii aranjate prin corespondenţă şi bazate doar pe un schimb de fotografii – o afacere prosperă pentru mijlocitorii acestor aranjamente.

Julie Otsuka alege o formă de naraţiune inedită, poetică, pentru a spune povestea tinerelor japoneze ajunse pe pământ american. Concentrarea istoriilor personale în fraze scurte, de mare impact, cu un ritm interior captivant, conferă forţă şi farmec naraţiunii ce a fost asemănată de critici cu vocea colectivă a corului antic grecesc.

Realitatea care le aşteapta pe tinerele japoneze pe tărâmul făgăduinţei este una neaşteptată, de multe ori crudă, şi multe din ele nu-şi vor reveni niciodată. Însă în urma acestui fenomen a rezultat o întreagă generaţie de origine niponă, care a început să trăiască într-o nouă patrie, iar ulterior a căzut victimă vânătorii de vrăjitoare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

„«Buddha din podul casei» îşi desfăşoară firul sub forma unor poveşti întreţesute, unele nu mai lungi de un paragraf. Deşi această concentrare narativă pare să le impună personajelor o distanţă emoţională, ea insuflă de fapt romanului o puternică încărcătura afectivă. Stilul incantatoriu al lui Otsuka face ca proza ei să se apropie de poezie”, aprecia „The New York Times Book Review”

Julie Otsuka s-a născut în 1962 la Palo Alto, în California, din părinţi de origine japoneză, emigranţi la prima şi a doua generaţie. A urmat cursurile faimoasei Yale University, apoi a absolvit un masterat în Arte Frumoase la Columbia University. Romanul ei de debut, „When the Emperor Was Divine”, apărut în 2002, are ca temă deportarea japonezilor americani în lagăre de concentrare, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Volumul a fost tradus în şase limbi, a fost recompensat cu „Asian American Literary Award” şi s-a bucurat de un imens succes la public.

„Otsuka elaborează în culori scânteietoare, care pâlpâie, se amestecă şi irizează într-un joc de lumini şi umbre, un portret colectiv al japonezelor venite în America în chip de mirese prin corespondenţă”, scria „Library Journal”, iar „Kirkus Reviews”, nota: „Un splendid poem în proză, care ofera o lecţie amară de istorie”.

„Mituri despre sinucidere”

Editura „Trei” semnalează apariţia unui nou titlu pe o temă controversată: „Mituri despre sinucidere”, de Thomas Joiner, directorul Laboratorului pentru Studierea Psihologiei şi Neurobiologiei Tulburărilor de Dispoziţie şi Suicid.

În lume, peste un milion de oameni se sinucid anual. Însă cei mai mulţi dintre noi ştim puţine lucruri despre o tragedie care îi poate lovi pe cei dragi – iar multe dintre lucrurile pe care credem că le ştim sunt greşite. Cartea desfiinţează mit după mit şi ne permite astfel o înţelegere exactă şi plină de compasiune a motivaţiilor care stau în spatele comportamentului suicidar. Cartea demonteaza numeroasele modalităţi în care sinuciderea este stigmatizată de ignoranţă, dezgust, dispreţ şi cruzime. Autorul atacă miturile din mai multe perspective, bazându-se pe materiale existente încă din vremurile biblice, studii de cercetare ştiinţifică şi studii clinice, literatură, cultură populară şi film. Eliberându-ne de aceste mituri şi prejudecăţi, vom putea să îi înţelegem şi să îi ajutăm pe cei aflaţi pe marginea prăpastiei.

Cei mai mulţi oameni presupun că sinuciderea are legătură cu dispoziţia deprimată şi, într-adevăr, depresia este un factor-cheie de risc pentru comportamentul suicidar. Însă fluctuaţiile temporale – cele care ţin de anotimp, ziua săptămânii şi chiar faza menstruală – probabil nu se manifestă din cauza unei dispoziţii deprimate, ci, mai degrabă, din cauza opusului său, întrucâtva – supraactivarea, care include stări precum agitaţia, neliniştea, insomnia şi ceea ce unii ar putea numi „energie nervoasă”. Pentru sinucidere este nevoie de hotărâre, curaj şi un fel de energie, şi, dat fiind că toate aceste lucruri sunt într-o oarecare măsură ciclice, la fel este şi sinuciderea.

Majoritatea sinuciderilor nu au un caracter agresiv în ceea ce priveşte metoda şi locul alese, iar un motiv principal – poate chiar motivul principal – pentru moartea prin sinucidere este calculul mental că moartea persoanei va avea pentru ceilalţi o valoare mai mare decât viaţa ei.

Thomas Joiner este autorul cărţii „Why People Die by Suicide” şi redactor-şef al revistei „Suicide and Life Threatening Behavior”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.