CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (15)

Mielul Domnului (De la mit la amintire)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Din roşie ca flacăra, faţa abatelui a devenit neagră. Nemaiputându-se stăpâni, s-a îndreptat direct spre Al Nouăzeci şi cincilea cu intenţia clară de a-l pocni. Pe urmă, i-a venit mintea la cap şi s-a mulţumit să-i dea o palmă doar colegului fiului stăpânului.

– Asemenea acestui copac plin de scorburi veţi fi şi voi, dacă veţi continua să vă purtaţi în aşa un hal!

Ameninţarea a avut efect. Copiii – chiar şi Al Nouăzeci şi cincilea – au ţinut minte imaginea aceea din copilărie şi, mai târziu, atunci când sufereau un eşec, se vedeau asemenea arborelui pe jumătate putrezit. Şi lucrurile nu stăteau deloc bine: dacă bietul copac n-a avut, poate, nici şansa de a face bine şi nici şansa de a face rău, ei au avut acel privilegiu. Al Nouăzeci şi cincilea regreta că nu l-a întrebat pe abatele Luscher dacă Dumnezeu i-a dat şi regnului vegetal liber arbitru. Oare ce i-ar fi răspuns?

Şi n-a fost copacul găunos singura amintire grea din conştiinţa acelor copii. „Pe Leopoldsberg, în apropiere de Viena, se afla un schit în jurul căruia circulau numeroase legende. Băiatului de unsprezece ani, unele dintre acele legende i-au inspirat o spaimă cumplită, iar abatele Luscher părea să fie cu atât mai încântat cu cât povestirile sale stârneau mai multă groază” a anticipat neîndemânatecul scrib.

Schitul era locuit de un călugăr singuratec, pe care puţină lume putea spune că l-a văzut acolo. Sau altundeva. Şi nici cum arăta. Cei ce totuşi l-au întâlnit susţineau ba că era foarte înalt şi îngrozitor de slab – „Păi, din ce să se îngraşe acolo, în codru?” -, alţii ziceau, dimpotrivă, că monahul era scund, aproape un pitic. Însă toţi erau de acord că avea părul şi barba roşie, o barbă ce-i acoperea întreaga faţă, de parcă ar fi purtat mască. De aceea i se spunea „călugărul roşu”. (A mai existat un zvon cum că acea fiinţă nici măcar nu era bărbat, ci un animal învelit într-o rasă fără culoare, de murdară ce era. Însă acea spusă a fost demontată total de cei ce au reuşit să şi stea de vorbă cu monahul, care, chiar de nu emitea decât o voce cu un timbru ciudat, era cu certitudine om.)

Iar neîndemânatecul scrib a anticipat şi faptul că abatelui Luscher, „fiul stăpânului nu i-a fost prea drag de la începutul întâlnirii lor. Însă cum taică-său era cel ce-l plătea, trebuia să-şi ascundă antipatia. Uneori nu reuşea. Pe urmă îi părea rău.” Aşadar, abatele Luscher trebuia să-şi ascundă antipatia, ceea ce nu l-a împiedicat să-l pedepsească altfel pe Al Nouăzeci şi cincilea. În stilul său, stârnindu-i groaza.

Într-una dintre excursiile prin pădure, fiul stăpânului, nu întâmplător împreună cu anumiţi doi prieteni – desigur cei mai obraznici dintre copii! –, s-a rătăcit de grup. Şi, ca şi în întâmplarea cu veveriţa moartă din tufiş, şi de data asta Luscher s-a dovedit un regizor foarte îndemânatic: era din nou o zi înnourată de toamnă şi, aşa cum era de aşteptat, a pornit şi ploaia. Cei trei copii au nimerit în apropierea schitului „călugărului roşu” şi, cu inima bătându-le puternic, au pătruns în încăperea singuratecă. Unde nu se găsea nici un fel de mobilă, nici măcar un pat adevărat, ci doar un culcuş din crengi şi frunze acoperit parţial cu o zdreanţă întunecată, iar, într-un colţ, un blid. Atât! Dar măcar locul era bine acoperit şi cei trei au reuşit să nu se ude de ploaia ce cădea în rafale printre copaci. Inimile le băteau cu putere copiilor, însă ei erau mulţumiţi: spiritul de aventură al vârstei le era pe deplin satisfăcut. Până ce…

Până ce şi-a făcut apariţia monahul. Apariţia sa s-a petrecut fără ca oaspeţii schitului să-l fi simţit intrând: l-au văzut brusc, părea ireal, parcă născut direct din perdeaua de ploaie. Nici un zgomot, nici o adiere, nimic nu i-a anunţat sosirea. Din cele povestite de către cei ce spuneau că l-ar fi întâlnit, „călugărul roşu” nu s-a purtat niciodată agresiv. Doar că simpla lui apariţie era suficientă pentru a stârni groaza: faţa îi era acoperită în întregime de barba roşie, asemenea unei blăni, de nu i se vedeau nici pomeţii obrazului, nici măcar fruntea, ci i se întrezăreau doar ochii. Iar când a rostit şi primele cuvinte cu vocea lui stranie, cu numeroasele falseturi – probabil fiindcă nu era obişnuit să vorbească – băieţii s-au înghesuit unii în alţii.

„Ce animal o fi fost monahul în ipostaza precedentă, gândi Al Nouăzeci şi cincilea, încercând să găsească la repezeală un animal cât mai puţin feroce. Poate o vulpe, după culoarea părului”. Dar şi-a amintit imediat că tocmai în zilele acelea o vulpe turbată a dat iama în satul de lângă proprietatea tatălui său şi că, până să reuşească ţăranii s-o ucidă, a omorât ea mai multe animale, dar şi o femeie şi un copil¹. Arătarea nu era nici atât de înaltă cum li s-a părut unora şi nici atât de scundă pe cum li s-a părut altora, însă era într-adevăr aşa de subţire încât aveai impresia că în veşmântul murdar nu se ascunde nici un trup. „Călugărul roşu” parcă nici nu era tridimensional. Nici faţă de cei trei copii, fiinţa aceea nu a arătat semne de agresivitate. Şi, totuşi, simpla ei apariţie, adăugată la poveştile sătenilor, i-a înspăimântat suficient.

Câteodată se întâmplă ca momentele cele mai disperate să elibereze din noi energii nebănuite. În timp ce apariţia li se adresa cu vocea ei când înaltă, când joasă, iar băieţii nu erau în stare, probabil şi din pricina groazei, s-o înţeleagă, fiul stăpânului a apucat o ramură groasă de pe jos şi a ţipat:

– Dacă îţi închipui că poţi să ne faci vreun rău, te înşeli! Noi suntem trei, iar tu nu eşti decât unul singur! şi s-a aruncat înainte.

Călugărul, „subţire ca o foaie de hârtie”, trăind mult în sălbăticie, a învăţat să se apere. Dintr-o singură mişcare, a evitat atacul, iar Al Nouăzeci şi cincilea a căzut, lovindu-se cu capul de pământ. Apoi şi-a pierdut cunoştinţa.

S-a trezit în patul de acasă, după ce a aiurat vreme de două zile. În cea de a treia, abatele Luscher a venit în odaia sa şi i-a povestit ce s-a întâmplat: „călugărul roşu” nu a pricinuit niciodată vreun rău cuiva, iar tânărul elev n-a găsit ceva mai bun de făcut decât să-l ameninţe şi să-i adreseze vorbe pe care clericul nu-şi putea permite să le repete. (Al Nouăzeci şi cincilea nu-şi amintea acele invective, însă cei doi băieţi cu care a fost împreună în schit au conformat cuvânt cu cuvânt spusele abatelui. Poate că i-a pus Luscher să înveţe ce trebuiau să povestească, cine ştie? Păi, Luscher, după ce a părăsit catolicismul nici nu mai era abate, chiar dacă pretindea şi pe mai departe acea titulatură!) Multă lume n-ar fi suportat asemenea jigniri, continuă povestirea învăţătorul. Asemenea jigniri în prezenţa unor martori! Doar faptul că mentorul ştia de la început că nu este nici un pericol l-a făcut să nu-i fie frică pentru copiii pentru care răspundea.

– Eu răspund cu capul pentru integritatea voastră, iar voi vă purtaţi mereu ca nişte nerecunoscători! Şi nu altfel te-ai purtat şi tu cu acel om nevinovat. Aproape un sfânt! După ce l-ai insultat în cel mai josnic hal, el ţi-a arătat şi ţie şi tovarăşilor tăi că ar fi putut să facă orice ar fi vrut cu voi, dar, în loc de aceasta, v-a adus pe toţi la mine, care eram cu ceilalţi copii în imediata voastră apropiere. Că prea mult nu poţi lăsa singuri nişte pezevenchi asemenea vouă! Iar pe tine, cât eşti de greu, mi te-a adus chiar în braţe, că erai leşinat de frică.

Şi ceilalţi doi băieţi au povestit în mod asemănător scena, însă au mai adăugat că, atunci când „călugărul roşu”, cel „subţire ca o foaie de hârtie”, l-a ridicat pe Al Nouăzeci şi cincilea de jos, l-a ridicat mai înainte sus, deasupra capului şi l-a ţinut aşa vreme de mai multe clipe – de parcă ar fi avut în mâini un fulg. Copiii, martori neputincioşi, au fost convinşi că monahul va izbi de ţărână cu prietenul lor şi că-l va face una cu pământul. Şi în mod sigur că ar fi putut, dacă ar fi vrut, au mai afirmat ei fără ezitare. Iar, după ce Al Nouăzeci şi cincilea l-a atacat aşa cum l-a atacat, nici nu s-au aşteptat la altceva! Dar cu ei ce s-ar fi putut întâmpla? Deşi ar fi avut tot dreptul să-l facă una cu pământul pe băiatul acela atât de obraznic şi neprevăzător, „călugărul roşu” l-a luat în braţe şi l-a adus cu multă grijă exact la abatele Luscher, aflat cu ceilalţi copii în imediata apropiere a schitului.

Învăţătorul era încredinţat că deviza sa, după care „nimeni n-a putut fi vreodată convins să facă bine, dacă n-a fost speriat cu o posibilă pedeapsă!”, va opera educaţional şi în acel caz. Într-adevăr, ca şi „pedeapsa copacului găunos” şi schitul „călugărului roşu şi subţire ca o foaie de hârtie” nu i-a ieşit niciodată din minte Celui de Al Nouăzeci şi cincilea. Numai că scenele atât de bine regizate de abatele Luscher le-a aplicat-o cu totul diferit de intenţiile mentorului. Cu totul diferit…

Şi mai târziu, şi mult mai târziu, Al Nouăzeci şi cincilea a dat mai multe pilde din ceea ce a înţeles el din întâmplarea aceea. Când a citit şi poemul „Mănuşa” al poetului şi dramaturgului Friedrich von Schiller, cele două personaje, „călugărul roşu” şi mândrul cavaler din poezie, s-au unit într-un singur model, cu care a încercat să epateze de mai multe ori: fiul generalului Simon a înscenat situaţii în care să-şi arate în aceeaşi măsură mărinimia şi dispreţul faţă de rivalii săi. Şi poezia lui Schiller a interpretat-o în felul lui…

La vârsta de douăzeci şi trei ani, bărbat căsătorit, revenit pentru puţin timp la Viena la biroul său de la bancă, s-a îndrăgostit de o tânără logodită cu un locotenent din subordinea tatălui său. Văzând că-i face avansuri inutile domnişoarei, a răpit-o în stilul romanelor la modă, a dus-o cu forţa într-unul dintre multele chioşcuri bine ascunse în întinsa grădină a domeniului de pe Leopoldsberg, i-a smuls hainele de pe ea, după care… fără s-o atingă, a aşteptat ca ea să se îmbrace, i-a spus cum poate să ajungă la portiţa din spate, unde o aştepta o birjă. Vizitiul a primit ordin s-o ducă înapoi la Viena şi să-i dea şi o bijuterie destul de scumpă. De incidentul acela n-a aflat nimeni, femeia a refuzat cadoul, iar Al Nouăzeci şi cincilea s-a simţit satisfăcut că a putut să arate că e capabil de orice, dar că este prea nobil pentru a face un lucru urât. (Iar fosta domnişoară i-a povestit mult mai târziu doar celei mai bune prietene scena aceea de demult, ce spaimă cumplită a tras, dar şi regretul că nebunul tânăr nu şi-a dus până la capăt acţiunea. Nebunul tânăr pe care nu l-a uitat niciodată.)

Patru ani mai târziu, eram deja prin 1864, în ciuda bunelor relaţii păstrate de familia sa vreme de generaţii cu descendenţii omului lor de încredere, Ţipor, a avut loc o ceartă cumplită cu unul dintre fiii administratorului. Omul, devenit independent, a reuşit să pună bazele unei bănci importante la Graz. (Relaţiile cu Simon au rămas excelente, generalul folosindu-se şi de afacerea „acelui Ţipor”, iar „acel Ţipor” s-a folosit, la rândul său, de sprijinul puternicului general. La un moment-dat, legăturile acestea au ajuns în presă, insinuându-se că Simon utiliza legendarul capital evreiesc pentru a-şi permite orice cheltuială, atunci când interesele i-o cereau. Bineînţeles, după două zile, ziarele au îngropat subiectul, care păruse iniţial atât de gras.) Fără să ţină cont de relaţia specială dintre cele două familii, Al Nouăzeci şi cincilea îl presa pe fiul lui Ţipor să-i garanteze un împrumut foarte mare şi cel puţin hazardat. Bancherul l-a refuzat – după ce l-a informat, în prealabil, pe Simon. Profund ofensat, după ultima întrevedere şi ultimul refuz, într-o seară, Al Nouăzeci şi cincilea a adus un grup de studenţi radicali care l-au atacat pe evreu la ieşirea din sediul băncii, l-au luat pe sus şi s-au îndreptat cu el spre cetăţuie, cu intenţia evidentă de a-l spânzura. Motivul: evreii sunt cei care, adunând în buzunarele lor încăpătoare şi jegoase banii şi averile oamenilor – ei nefiind oameni, ci unelte ale diavolului –, folosesc acele bogăţii pentru a supune întreaga lume. „Cum se poate ca ei să o ducă bine chiar şi atunci când tot poporul o duce prost? Uitaţi-vă doar la inelul acesta uriaş de pe mâna sa! Din preţul acestei bijuterii ostentative s-ar putea hrăni, fără probleme, chiar şi vreme de un an, o întreagă familie de buni creştini!”. Trecătorii asistau curioşi, dar fără să intervină. Nici poliţiştii aflaţi în trafic n-au intervenit. A intervenit Al Nouăzeci şi cincilea, care, coborând dintr-un echipaj, l-a extras pe Ţipor dintre cei ce-l duceau să-l spânzure. (Aceia au lăsat surprinzător de uşor să le scape prada…) După ce l-a dus într-un loc sigur, l-a dat jos din caleaşcă şi i-a spus: „Nu vreau să te mai văd!”. (Pe urmă, când bancherul i-a propus un aranjament mai rezonabil pentru împrumutul cerut, distinsul domn² i-a trimis un bilet cu acelaşi conţinut: „Ţi-am spus că nu vreau să te mai văd!”. Ţipor a văzut că şi-a făcut un duşman foarte de luat în seamă, chiar dacă – deocamdată! – se simţea protejat de general. Aşa că s-a oferit să-i trimită bani Celui de Al Nouăzeci şi cincilea din propriul buzunar. Răspunsul a fost acelaşi, „Nu vreau să te mai văd!”. Cu ceilalţi membrii ai familie Ţipor, fiul generalului a păstrat aceleaşi bune relaţii.)

Şi, după cum vom putea constata, au mai fost şi nenumărate alte întâmplări în viaţa Celui de Al Nouăzeci şi cincilea ce n-ar putea fi explicate fără a aminti de „copacul găunos” (?), de „călugărul roşu” şi de poezia „Mănuşa” de Schiller.

„Nimeni n-a putut fi vreodată convins să facă bine, dacă n-a fost speriat cu o posibilă pedeapsă!” a fost deviza abatelui Luscher, mentorul copiilor de pe Leopoldsberg, domeniul generalului Simon. Numai că, pentru Raul, aşa l-a chemat pe Al Nouăzeci şi cincilea, teoria lui Luscher a avut cu totul alte urmări.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.