CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (49)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Ruppert, fericit că a ajuns acasă („acasă” însemnând şi relatările din fiecare seară ale tatălui său), a aşteptat ce a aşteptat, fumând ţigaretele lui lungi şi subţiri. După a patra ţigaretă a constatat că i s-a golit tabachera şi i-a spus mamei că merge în camera sa să şi-o reîmprospăteze. Pe urmă n-a mai revenit în salon. (Îngrijorată, Fany a urcat să vadă ce s-a întâmplat, dar tânărul, obosit de drum şi de atmosfera grea din aer, pur şi simplu s-a culcat.)

– Doarme, a explicat Fany, revenind în încăperea unde Rudolph stătea în continuare cu privirea pierdută departe.

„Are acelaşi profil de neuitat de care nu mi-am putut lua ochii când l-am descoperit vorbind atât de strălucitor în pensiunea din Elveţia, gândi Madeleine. Are treizeci şi şase ani. Alţi bărbaţi încep să chelească la această vârstă. Rudolph are părul la fel de des ca atunci când l-am cunoscut!” (Tatăl fostei domnişoare Vancue a fost un jucător împătimit de biliard şi petrecea cea mai mare parte a timpului său liber în lungi partide la club. Avea, desigur, şi acasă nu una ci două mese, o mulţime de tacuri şi de bile din fildeş ori din răşină sintetică. Când, la începutul secolului, la Paris a avut loc campionatul mondial, Monsieur Vancue s-a înscris şi el pe lista participanţilor, dar a renunţat în ultima clipă să participe, văzând nivelul prea ridicat al jocului profesioniştilor. Pe unul dintre aceştia, un oarecare John Doomer, un american cu alură de dandy, l-a invitat la Geneva şi i-a oferit ospitalitate în casa sa. Ba, chiar i-a trecut prin cap ideea de a i-o da de nevastă pe Madelaine, doar că între cei doi tineri nu s-a legat nimic. Fata, obişnuită de mică să admire bilele de biliard cu suprafaţa perfect netedă, fetiţă fiind, dorea să fie luată în braţe de tatălui ei pentru a putea să-i mângâie chelia: „Doar capul tău e atât de impecabil rotund ca bilele de biliard. Orice lucru mai are mici asperităţi: capul tău şi bilele de biliard niciuna!” Cum, cu timpul, relaţiile dintre cei doi n-au mai fost la fel de drăgăstoase, mai ales după ce juristul încerca tot mai mult să-şi găsească liniştea în afara căminului, capul – bilă de biliard a primit alte conotaţii în sufletul fiicei, iar faptul că la bărbatul ei n-au apărut nici măcar primele semne de calviţie, îl făceau în ochii ei, prin contrast, şi mai cuceritor.)

Doar Fany descoperea întotdeauna şi semne îngrijorătoare în orice. În vreme ce Madeleine era plină de duioşie, Fany nu vedea nimic bun în poziţia lui Rudolph atât de îndelung nemişcată. Afară s-a întunecat de mult, furtuna a venit într-adevăr, o scurtă şi spectaculoasă furtună de vară, aversa a trecut, Madelaine a adormit cu tocul în mână, dreaptă în scaunul ei. Fără să clipească măcar, Al Nouăzeci şi şaptelea nu şi-a schimbat poziţia. Vegheat toate acele lungi ore de către Fany, Rudolph s-a sculat, în sfârşit, în picioare şi, condus asemenea unui somnambul, de bona-mama sa, a plecat şi el la culcare.

– Unde ai fost ieri, aproape toată noaptea? l-a întrebat Fany, a doua zi

Rudolph, ca de atâtea ori, i-a răspuns doar cu un zâmbet. Zâmbetul cu care o câştiga de fiecare dată. Doar mai târziu a întrebat-o:

– Îţi mai aduci aminte când am fost mic şi am trecut şi prin Sarajevo? Îţi mai aduci aminte? Fany a crezut că Al Nouăzeci şi şaptelea se gândea la „Arăboaica”, mama sa oficială. Despre care nu s-a mai vorbit niciodată în familia lui Peter-Pierre. Îţi mai aduci aminte?

– Sigur că-mi aduc aminte.

– Acum nu mi-a mai plăcut deloc Sarajevo.

– Acum?!

Şi n-a primit din nou decât acelaşi zâmbet (şi) pentru ea irezistibil.

Pe urmă, adunând lucrurile lăsate de Rudolph pe masă, dădu de o carte întitulată chiar „Sarajevo”. Un roman.

Câteva zile mai târziu, a avut loc atentatul care a prefaţat marele război. Marele război care a schimbat viaţa multor milioane de oameni şi a atins aproape toate familiile de pretutindeni. Nu mai puţin şi viaţa familiei Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea.

La început, nimeni n-a crezut că ostilităţile vor dura multă vreme. Poate o lună… În cel mai rău caz, un anotimp. Sigur, există raţiuni de stat care excedează uneori puterea de înţelegere a celor mulţi. Păi, nici nu poţi să laşi la mâna presei un secret de care depinde, poate, viaţa a mii de oameni! Însă, oricum, părea împotriva oricărei raţiuni normale să sacrifici traiul atât de plăcut, chiar dacă uneori perturbat de probleme inerente – INERENTE! – pentru nişte ambiţii evident deşarte! Ce le lipsea popoarelor din Europa Monarhiilor? Că o duceau unele mai greu, e adevărat. Dar a fost cândva în istorie altfel? La cafenea, lumea indignată de asasinatul mârşav împotriva arhiducelui, mai arăta cu degetul pe fotografiile oficiale de la funeraliile lui Eduard al VII-lea¹. Toate acele majestăţi erau rude de sânge, verişori, cumnaţi, majoritatea nepoţi ai reginei Victoria, „Bunica Europei”. Nimeni nu contesta necesitatea de a se da o lecţie fermă celor vinovaţi de crima de la Sarajevo. Toată lumea îşi arăta compasiunea pentru bătrânul împărat Franz Iosif. Cum să nu simţi alături de patriarhul de optzeci şi patru ani, care şi-a pierdut, pe rând şi în condiţii atât de dramatice, fratele mai mic, Maximilian, împăratul Mexicului, ucis de către revoluţionari? Şi oamenii, enumerând, îşi îndoiau primul deget de la mâna dreaptă. Apoi, a pierdut-o, de mică, şi pe prima sa fiică, Sophie. Şi lumea îşi îndoia al doilea deget. Pe urmă, pe soţia sa, frumoasa împărăteasă Sisi, asasinată la Geneva de un anarhist italian. Şi se îndoia şi degetul mare. Pe fiul său, arhiducele Rudolf, moştenitorul tronului, care s-a sinucis ca într-o tragedie antică, împreună cu iubita sa – cine n-a auzit şi n-a comentat pe larg episodul din castelul Mayerling? Enumerând, s-a ajuns şi la inelar. Şi, iată, acum l-au omorât şi pe următorul succesor la tron, pe nepotul Franz Ferdinand, l-a împuşcat, la fel ca pe mama sa, un alt anarhist, Gavrilo Princip, un adolescent membru al Mâinii Negre. La proces, criminalul a declarat că a acţionat în vederea alungării imperialilor din Bosnia spre a se putea ajunge la un stat federal sârb. Nici măcar n-au putut să-l condamne la moarte pe Princip, fiindcă osânditul încă n-a împlinit douăzeci de ani, la data odioase fapte. (Însă, în curând, se va face dreptate, ucigaşul murind în închisoare de tuberculoză, după ce i s-a amputat şi o mână. Dumnezeu e drept!) Da, comenta lumea, parcă tot ce vine prea aproape de Maiestatea Sa e sortit tragediei. Iată, au fost îndoite toate degetele mâinii. Şi ce a rezultat? Desigur, pumnul strâns! Cu care trebuia acţionat acum! Cu pumnul strâns! Şi, între timp, se comentau poveştile duioase despre Franz Iosif, cum doarme el într-un pat modest de campanie, cum îi cere inutil, în timpul băii din fiecare dimineaţă, valetului său personal să-i toarne încă un ulcior de apă caldă şi cum acesta îi spune, tot de fiecare dată: „Îmi pare nespus de rău, Majestate, dar nu mai avem!”. Şi se mai povesteau la cafenea şi alte anecdote la fel de emoţionante despre bătrânul suveran, care şi la optzeci şi patru ani se scula zi de zi la ora trei şi jumătate noaptea, pentru a purta de grijă popoarelor sale. Nu, războiul trebuia pornit! Categoric! El va dura o lună. Poate un anotimp… Până va veni frigul iernii. Păcat că vor muri, probabil, şi câţiva oameni… Dar un exemplu, da, un exemplu trebuia dat cu orice preţ!

Al Nouăzeci şi şaselea se aflase la 28 iunie 1914 la Paris, în Palatul Kubic. Tocmai se pregătea să plece la reşedinţa din sudul Franţei, ca de obicei odată cu apropierea căldurilor. Dar Monsieur Pierre era şi Herr Peter. Desigur, nici el nu credea că războiul va dura mai mult de câteva săptămâni. Când ostilităţile s-au prelungit şi veştile despre dezastrul de pe front veneau tot mai negre, Al Nouăzeci şi şaselea, atât în calitate de Monsieur Pierre, cât şi în cea de Herr Peter, s-a dus să împartă ajutoare ambelor oşti. Fără culorile nici unei armate, dar cu veşnica sa perucă. Dacă până atunci Al Nouăzeci şi şaselea putea fi considerat din punct de vedere simbolic un cetăţean al No Man’s Land, în 1916 afirmaţia aceasta se referea la o realitate cât se poate de concretă. Suspectat dinspre ambele tranşee, a reuşit să împartă medicamente, alimente şi lenjerie groasă, când într-o parte, când în cealaltă. Până la urmă, n-a fost socotit decât un mare excentric, iar câteva ziare au şi semnalat astfel faptele personajului cu perucă. De nu şi-ar fi câştigat – doar Dumnezeu ştie cum – acel statut, în mod sigur ar fi fost împuşcat pentru spionaj, pentru înaltă trădare, pentru cooperare cu duşmanul ori pentru orice altă culpă nedemnă pentru un bărbat. Despre atât de primejdioasele sale acţiuni filantropice nu s-a prea scris. Brusc, Al Nouăzeci şi şaselea, Dandy de la Paris, Monsieur Pierre şi totodată Herr Peter s-a pomenit cu averea terminată².

Între timp, soţia sa, femeia activist Anna Margareta, se găsea şi ea în prima linie, de data asta în calitate de infirmieră. Pentru modul cum s-a comportat pe front, a fost decorată. Nu o dată, ci chiar de două ori Se povestea că era capabilă să alerge printr-o ploaie de gloanţe fără a păţi nimic, atunci când se grăbea să dea primul ajutor unui rănit. Nici ea n-a fost vreodată atentă la ce culoare avea uniforma celui pe care-l bandaja. „La fel ca şi Napoleon I, care a pretins că acel glonţ ce-l va ucide nu a fost încă turnat, aşa şi acel brav infirmier n-a fost rănit niciodată”, se spunea cu admiraţie despre Anna Margareta, soţia lui Dandy de la Paris. Şi, într-adevăr, n-a fost ucisă de vreun glonţ viteaza infirmieră voluntară, ci de febra tifoidă contactată de la bolnavii printre care se afla tot timpul. Al Nouăzeci şi şaselea, aflat la Bucureşti cu ultimele rămăşiţe ale averii sale, sosit în grabă, a mai apucat să-i vadă trupul încă înainte de a se fi răcit. De o „înmormântare a secolului” nici nu mai putea fi vorba: lipseau şi banii, dar, în primul rând, lipsea dispoziţia oamenilor. Tot ce a mai putut organiza Dandy de la Paris pentru soţia sa, pentru a treia sa soţie, a fost o înhumare în faţa întregii trupe aliniate pentru onor. O înhumare şi aceea pe fugă, întrucât duşmanul era în plină ofensivă şi ataca dinspre răsărit.

Şi fiica celor doi, sora vitregă a lui Rudolph, a murit de febră tifoidă. Fără să fi fost nevoită să se deplaseze pentru aceasta pe front. Ea s-a prăpădit într-un lazaret în drum spre Perpignian. Şi „Capul Bilă de Biliard”, celebrul avocat Vancue, a fost găsit mort, cam în aceeaşi perioadă, pe coridorul unui hotel din Zürich. Medicul legist a consemnat „atacul cerebral”, deşi comisarul de poliţie a constatat că leşul a fost mutat din loc. După deces! (Domnişoara la care obişnuia să vină importantul personaj părăsise clădirea cam cu o oră înainte de a fi fost descoperit cadavrul.)

– Nu trebuie să fii sub bătaia gloanţelor, în asemenea vremuri. Moartea se insinuează cum vrea ea, războiul fiind o epidemie generalizată, a spus Fany. Iată, toată Europa s-a îmbolnăvit. Se moare pretutindeni.

Rudolph a completat-o pe Fany, iar Madeleine a notat în caietele ei albastre: Nu e nimic nou pe lume: pe vremuri, molimele au fost şi mai crunte. Probabil tot din pricina războaielor. S-a constatat că întotdeauna, dacă era ucis un luptător pe front, mai mureau acasă mai mulţi oameni de boală. Şi, ceea ce este şi mai ciudat, pe timp de război, bolile au o evoluţie mult mai rapidă decât pe timp de pace. Probabil pentru că şi moartea pe câmpul de luptă este, de obicei, rapidă. Oşteanul se scoală de dimineaţă, se gândeşte la ce o să facă după încheierea ostilităţilor, îşi face planuri pentru mâine şi peste doar câteva ore este mort. Iar acasă, gospodina se duce la piaţă, se socoteşte de ce are nevoie pentru ciorba în condiţii de război şi a doua zi este dusă şi ea la groapă în regim de urgenţă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.