În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013
„Oamenii ăştia nu trăiesc în timpul din jur! Ei nu pot fi scoşi din viaţa lor!” erau gânduri ce i-au venit tot mai mult în minte lui Constantin şi după ce a ajuns – în sfârşit! – în spatele frontului eliberat de aliaţi. Unde a aflat că maşina represivă a funcţionat tot mai intens şi mai neîndurător cu cât i se apropia sfârşitul. Când îţi pierzi orice urmă de simţ de conservare – asemenea acestor asasini, care n-aveau cum să nu se aştepte la pedeapsa pe măsura crimelor şi ororilor pe care nu încetau să le săvârşească, fără să le pese de mulţimea de prezumtivi martori ai acuzării la virtualele lor procese -, când procedezi doar la fel ca o jucărie acţionată de un arc, înseamnă că ai rămas la stadiul de dezvoltare al unui copil care, ridicat în două picioare, porneşte hotărât înainte în direcţia din faţa sa, indiferent care ar fi aceea; iar când copilul este sucit într-o parte de către un adult, va merge la fel de hotărât pe noul traseu. (Constantin folosea des această comparaţie în diferite contexte.) Şi totul fără sentimente, fără autocenzură, fără perspectiva viitorului şi amintirea trecutului. E şi asta un fel de clipă singură…Iată, până şi clipa singură are extreme: una înspre divinitate, cealaltă înspre regresia la animalitate1.
Constantin a stat în mulţimea adunată pe marginea drumului, când, în sfârşit, a văzut primele trupe sovietice trecând prin localitate. În sfârşit, putea să iasă fără griji din vizuină!
Mai înainte a venit un singur soldat, un bărbat neras, mai degrabă un om în vârstă. A venit pe jos, singur, abia târându-şi puşca şi raniţa. Lumea adunată să-i aclame pe eliberatori – aşa cum mulţi dintre ei i-au aclamat, până nu de mult, la fel de gălăgios şi de sincer convinşi convoaiele de militari deplasându-se din partea cealaltă2 -, lumea a rămas puţin dezamăgită: oamenii s-au aşteptat la ceva mult mai impunător. Abia după mai puţin de o oră au început să curgă şiruri parcă nesfârşite de ruşi, ucraineni, bieloruşi şi români3. Descătuşată, populaţia a dansat pe străzi.
Oamenii au stat cât au stat să aclame eliberatorii, însă, cum afară era frig şi nu se mai terminau coloanele de maşini, tancuri, blindate şi căruţe şi printre ele infanterişti dormind de epuizare în plin marş, lumea a început să se întoarcă în case. Trupele acelea au traversat localitatea fără măcar a se opri. Huruitul şenilelor s-a auzit apoi zi şi noapte. Lumea trebuia să se obişnuiască să trăiască o nouă viaţă. Abia după vreo alte câteva zile, un grup de ofiţeri ruşi a pătruns în sediul noii administraţii locale, instaurată încă în ajunul sosirii acelui bătrân cercetaş. Greu de spus cine a numit noii şefi, mai degrabă se poate crede că ei, luându-şi puteri discreţionare, s-au desemnat singuri. Ruşii au impus şi ei trei ofiţeri, doi bărbaţi şi o femeie, după care a început vânătoarea fostelor autorităţi szálaşiste. Multe dintre ele au dispărut abia în ultima clipă. Altele nici atunci. Câţiva jandarmi cu pană de cocoş la pălărie au fost împuşcaţi exact în locul unde, cu doar puţine zile în urmă, i-au împuşcat ei pe nenorociţii circumcişi depistaţi în pisoarele din restaurant şi de la cinema. Alte persoane au fost arestate şi reţinute pentru spectacolul unor procese publice. (Câteva dintre ele au fost ucise înainte ca „tribunalul poporului” să fi fost constituit.) Pe urmă, ruşii au arestat şi doi membrii ai noii administraţii. Şi oamenii aceia – omnipotenţi pentru câteva zile – au dispărut pentru totdeauna.
Şi au urmat şi alte arestări. Apoi s-a rechiziţionat tot ce se putea rechiziţiona. Localitatea a devenit garnizoană a trupelor de ocupaţie şi mulţi ofiţeri ai Armatei roşii au fost încartiruiţi în locuinţele localnicilor. Localnici care au învăţat să vorbească în şoaptă. (Sub celălalt regim, îşi spuneau ei, dacă nu erai evreu ori ţigan şi dacă te fereai să intri în dispută cu mai marii zilei, n-aveai de ce să te temi. Odată cu noua situaţie, s-au ivit alte reguli. Pe care trebuia să le înveţi. Dacă aveai norocul să mai apuci s-o faci…)
A doua zi după instaurarea noilor autorităţi, Constantin se prezentă la ele, însă acolo nimeni n-a avut vreme pentru el. Al Nouăzeci şi nouălea trebui să accepte situaţia: oamenii aceia n-au mai administrat o comunitate, erau ocupaţi până peste cap cu treburile curente şi cu analizarea zvonurilor celor mai alarmante, ce nu încetau nici o clipă să bombardeze populaţia: ba că naziştii, în retragere, au otrăvit toate sursele de apă, ba că în cătunul din apropiere se afla un cuib de rezistenţă al celor mai înrăiţi szálaşişti, ba că un comando german a pătruns într-o stradă din periferia dinspre nord şi a ucis gospodarii găsiţi în casele lor. Cu ruşii, Constantin n-a reuşit să se înţeleagă nici atât.
Dar a fost luat în seamă tocmai în ziua când s-a hotărât să plece la Budapesta: cineva şi-a adus aminte de străinul – desigur spion german! -, care a apărut pe nepusă masă printre vechii locuitori ai cinstitei localităţi. Nimeni nu ştia cine e! Mai ales faptul că părea că se ascunde – DE CE? – dovedea că nu e în regulă. Chiar înainte de a se îndrepta spre gară, în speranţa că va reuşi să prindă vreun tren, Al Nouăzeci şi nouălea fu arestat4.
– Pentru ce?
În loc de răspuns, primi un pat de armă în stomac. Tânărul îşi suflecă mâneca pentru a le arăta cifrele imprimate pe veci acolo, dar cei ce l-au arestat n-aveau timp de fleacuri.
– Eşti neamţ?
– Nu, adică…
– Spion neamţ, concluzionă ungurul care l-a livrat ruşilor, după care le arătă şi locul unde ar fi cel mai potrivit să-l împuşte. Constantin îşi aminti de cerceii cu diamante ai doamnei Wolf şi îi arătă soldaţilor. Aceştia îi priviră lung şi, după ce au încercat aurul cu dinţii, au decis că prizonierul nu trebuie împuşcat pe loc.
– Ai vrut să fugi? Să mergi cu trenul? Uite, noi te lăsăm să mergi cu trenul chiar şi fără să plăteşti nici un ban! Ha, ha!
Constantin n-a înţeles nici un cuvânt din acest scurt discurs, însă s-a pomenit îmbrâncit într-un vagon de vite, alături de alţi trei-patru prizonieri. Constantin răsuflă uşurat: pe jos erau paie din belşug, spaţiul era larg, a trăit el şi în condiţii mult mai mizere. Timp de o noapte întreagă, pe o furtună cumplită a dormit chiar şi într-o toaletă găsită în plin câmp.
Necazurile au venit mai târziu: trenul s-a pus în mişcare abia peste două zile, vreme cât n-au primit nici o fărâmitură de pâine ori strop de apă. În schimb, au mai fost urcate şi alte persoane în vagon. Care nu mai părea chiar atât de larg. În cocinile din Lagărul Special 02 măcar au primit în mod regulat de mâncare. Cu o regularitate tipic nemţească. Sosit printre primii, Al Nouăzeci şi nouălea a mai putut să-şi aleagă locul într-un ungher al vagonului, lângă perete. Scândura era crăpată acolo, aşa că avea acces şi la aerul de afară. Iar, când s-a pus, în sfârşit trenul în mişcare şi l-a izbit un curent puternic, a putut să acopere deschizătura cu un sac rămas printre paie.
La început, unii dintre arestaţi îi pândeau pe soldaţii de pază pentru a-şi susţine nevinovăţia, deşi era limpede că aceia nici nu-i înţelegeau, nici nu le păsa şi nici nu aveau vreo competenţă de a le schimba soarta. Dar oamenii, mai ales noii aduşi, nu se lăsau atât de uşor şi insistau. Un domn bine îmbrăcat, cu barbişon şi ochelari cu ramă de aur, evident un fruntaş al localităţii, a făcut o adevărată criză de furie. Era limpede că nu era obişnuit să fie tratat astfel. Până la urmă, santinela a chemat un superior şi, spre uşurarea bărbatului, acesta fu dat jos din vagon… după care a fost împuşcat lângă zidul gării. Protestele celorlalţi deţinuţi au încetat.
În schimb, santinelele erau chemate în alt scop. S-a făcut o chetă şi i s-a dat unui soldat o sumă apreciabilă pentru a le aduce apă, mâncare şi ţigări. Ostaşul a luat banii, i-a numărat îndelung, fiind vizibil că n-a mai ţinut vreodată asemenea bancnote în mâini. După care a vârât hârtiile în buzunar şi şi-a continuat veghea. Oameni au aşteptat crispaţi să vadă când va găsi rusul momentul prielnic pentru a le aduce cele cerute. Timpul trecea şi omul nu se mişca din loc. Ba, la un moment-dat, i-a întins o ţigară unuia aflat la uşa vagonului. Soldatul şi-a făcut datoria. Ţigara aceea a costat atâţia bani, au socotit prizonierii, cu cât ai fi putut cumpăra afară zece pogoane de pământ. Iar pământul din pustă era un sol mănos.
De sete, de foame, de frig şi de oboseală, Constantin adormi. Se mai trezi doar de două ori: o dată când în vagon s-a iscat gălăgie: un bărbat de vreo patruzeci de ani căzut pe paie era bolnav şi îi trebuia o hrană adecvată şi medicamente. Altfel moare, au încercat ceilalţi să-i explice santinelei de la vagonul lor. Santinela îi ascultă cât îi ascultă, apoi le-a întors spatele, continuându-şi veghea. Omul a murit.
A doua oară se trezi când, după vreo două zile – cine să mai ştie cum trece timpul în asemenea condiţii? –, le fură aduse mai multe cutii de conserve deschise, pe post de gamele, în care se afla un lichid cald, precum şi câteva felii de pâine. „Daţi mai departe, le-a spus în ungureşte cel ce a venit cu bunătăţile. Trebuie să vă ajungă pentru… nu ştiu pentru cât timp”. Omul care vorbea ungureşte avea o banderolă cu culorile roşu alb verde pe braţ. Când n-au mai primit şi alte cutii de conserve şi alte bucăţi de pâine, oamenii au reclamat că ei sunt optzeci şi trei, iar raţiile acelea n-au ajuns decât pentru fix şaptezeci de persoane. (Adică pentru şaizeci şi nouă, întrucât una a fost scăpată din mână şi s-a vărsat toată.) „Mai împărţiţi şi între voi!” şi „Aveţi mare noroc! Alte vagoane sunt incomparabil mai pline! De unde atâta mâncare în vreme de război?” Culmea! Cei din fundul vagonului, asemenea lui Constantin, au fost cei ce au avut noroc: când s-au dat cutiile şi feliile de pâine din mână în mână, neştiindu-se că ele nu vor ajunge la toată lumea, au fost transmise până la ultimul prizonier. Care s-a şi apucat să înfulece. Aşa că tocmai cei prin mânca cărora a trecut fiecare porţie au rămas mofluzi.
Omul cu banderola pe braţ era un localnic şi numeroşi prizonieri s-au înghesuit să i se plângă, să-l roage, să-l implore să ducă mesaje la familiile lor ori la persoane ajunse în funcţii de decizie în nou conjunctură. S-a creat hărmălaie şi santinela a împins uşa grea de metal a vagonului. Constantin a mai auzit cum unul dintre arestaţi i-a strigat lui Karci – cum îl chema pe cel de afară – să fugă să-i spună lui Janos ce se întâmpla. „Janos este acum chiar în conducerea nouă! Nu înţelegi, Karci, eu sunt fratele lui Janos!” Iar Karci i-a răspuns de afară: „Taci, tâmpitule, dacă află ăştia că Janos are un frate arestat, îl aduc şi pe el aici!”. Iar santinela a închis uşa grea de metal a vagonului. „Măcar nu mai intră atâta frig” gândi Al Nouăzeci şi nouălea. Mâncarea, atâta a fost, nimeni n-a ascultat sfatul de a mai ţine o parte şi pentru… pentru nu se ştie cât timp, mai ales că unii n-au ajuns la nimic şi ar fi fost omeneşte să le mai dai şi lor ceva, aşa că mai bine înghiţeai tu tot şi te scuzai că n-ai ştiut, că n-a mai rămas nimic, mâncarea atâta a fost, dar i-a mai potolit cât de cât chiorăitul maţelor lui Constantin. Al Nouăzeci şi nouălea a adormit la loc.
Când s-a trezit din nou, trenul era în mişcare. „De câtă vreme mergem?” l-a întrebat pe omul chircit lângă el. N-a primit nici un răspuns. Patruzeci şi şapte! Într-adevăr, ce rost are să ştii când ai plecat, când nu ai habar nici încotro te îndrepţi şi cu atât mai puţin cât de lung ar putea fi acel drum? Pe urmă, şi-a spus că are rost, fiindcă omul trebuie să fie la curent cu ceea ce i se întâmplă. Numai aşa se poate apăra! Constantin adormi la loc.
„O’m fi deja în Uniunea Sovietică?” îl auzi întrebând pe unul.
Cineva se văieta că n-are nici cea mai mică şansă să mai trăiască dacă nu îşi mai poate lua doctoriile zilnice. „Fără ele sunt mort”, omul pur şi simplu plângea. Şi, într-adevăr, după doar două zile şi omul acela a murit. Două zile? În trenul acela timpul nu se mai putea măsura după unităţile obişnuite. „Ăştia dependenţi de medicamente crapă primii!”. În trenul acela, nici vorbele nu se mai puteau măsura după unităţile obişnuite.
Apoi, când s-a trezit iarăşi, trenul stătea, iar în vagon era întuneric beznă. Îl întrebă iarăşi pe vecinul de lângă el de câtă vreme merg şi din nou n-a primit nici un răspuns. În jur se auzea un neîncetat murmur surd de gemete, vorbe în ungureşte, înjurături. L-a întrebat din nou pe omul care se încăpăţâna să nu-i răspundă. L-a atins cu mâna: omul era mort.
Pe urmă, a constatat că omul de lângă el continua să scoată gaze. L-a atins iarăşi. Pe întuneric. Omul era mort. Era mort şi continua să scoată gaze.
Patruzeci şi şapte!
1 E drept, au fost şi nazişti care au încercat să-şi salveze pielea, atunci când au văzut că războiul e pierdut. Dar, de regulă, printre ei n-au fost nici şefii şi nici uneltele cele mai de jos. Acestea au funcţionat tot mai agresiv până în ultima clipă. Poate că, în subconştient, doreau să se răzbune anticipat pentru propriul eşec.
2 Cu doar puţini ani înainte, naziştii au fost cei consideraţi eliberatori. Acum aliaţii erau consideraţi eliberatori. Întotdeauna trebuie să vină cineva care să elibereze băştinaşii şi să-i transforme în jucăriile lor. De cine să fie băştinaşii eliberaţi? De ei înşişi?
3 Armatele generalului român Macici, erou deja din primul război mondial, după ce au înaintat adânc în cartierele Budapestei, cucerind stradă cu stradă, casă cu casă, au trebuit să-i lase pe ruşi să pună steagul pe parlamentul maghiar. (Cunoscut fiind faptul că a fost în relaţii proaste cu mareşalul Antonescu, la întoarcerea armelor, după ce i s-a dat comanda Corpului 1 de Armată, din avioanele aliaţilor au fost aruncaţi fluturaşi cu fotografiile „celor zece eroi ai războiului”, printre care generalul Eisenhower, mareşalul Stalin, prim-ministrul Churchill, iar din partea română Regele Mihai I şi generalul Nicolae Macici. Dar Macici a mârâit atunci când a trebuit să-i lase pe sovietici să desăvârşească ocuparea Budapestei, aşa că, deja în martie 1945, a fost arestat, declarat criminal de război, degradat şi condamnat la moarte. Sentinţa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă şi a murit în închisoarea de la Aiud, locul unde, printre adevăraţi exponenţi şi colaboratori ai vechiului regim, şi-a găsit sfârşitul crema intelectualităţii române, a clerului, a „vechii ofiţerimi” şi a foştilor demnitari. După un timp, doamnei general, fostă doamnă de onoare a reginei României, ajunsă spălătoreasă, i-a sosit o simplă carte poştală prin care era anunţată că va primi o pensie de văduvă de general. Despre o reabilitare formală a lui Macici nu s-a pomenit nimic în acel înscris.)
4 Soţia l-a întrebat pe cel ce l-a denunţat pe străin, cum de a fost atât de convins că era vorba de un spion american, iar acum e la fel de sigur că în tânărul necunoscut se ascunde un spion german. „Păi, n-avea nici o noimă să fi fost spion german între germani! Era logic să fi fost american!” „Şi, acum?” „Acum, printre ruşi, este absolut logic să fie spion german! Spionul e tot spion” a încheiat bărbatul discuţia. Spionul e tot spion! Aşa-i.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.