CEI O SUTĂ Anabasis (44)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Dar dacă un templu mi-ar da o sumă de bani, să presupunem, de dragul pildei, trei taleri, eu mă voi obliga să plătesc, în caz de incendiu, treizeci şi şase de taleri. Dacă timp de doisprezece ani ar rămâne totul în regulă cu sanctuarul, din cei treizeci şi şase de taleri primiţi, aş putea oferi uşor şi despăgubirea. Acum încă nu am averea aceasta, dar din cei trei taleri pe care i-aş primi, aş putea să plătesc o parte unor oameni să păzească templul. În prezenţa acestora n-ar mai avea cum să vină un nevolnic să-i dea foc.

— Şi de ce să-ţi dea ţie administraţia templului trei taleri, când cu a o suta parte şi-ar putea angaja aceiaşi paznici pe care i-ai tocmi şi tu?

— Eu nu fac asigurări numai împotriva incendiului, ci şi împotriva molimei animalelor, împotriva morţii sclavilor şi, mai nou, şi alte câteva asigurări; riscul, oricum, există şi nu e mic. Riscul acesta mi-l asum.

Mausol nu păru prea convins şi rămase la părerea că prietenul lui Hidricus nu este decât un aventurier.

— Dar dacă zeii ar trimite un cutremur? (Philantropul n-a pomenit de seisme, dar regele ştia că Al Optulea nu s-ar fi dat în lături nici de la asigurări de acest soi).

În amintirea lui Mausol perseverau destule calamităţi îngrozitoare, în urma cărora nici măcar el nu ar fi putut despăgubi victimele. Era de ajuns să se gândească la cutremurele groaznice apucate şi de el: nu cu mulţi ani în urmă, unul dintre ele a distrus complet oraşele Helike şi Bursa. Şi aceasta n-a fost o simplă întâmplare. Se mai ţin minte de la părinţi şi alte seisme la fel de năprasnice: de pildă, cel ce a transformat Locrida în ruine. Sau cel pomenit din strămoşi, din timpul răscoalei hiloţilor din Sparta. Nebun cel ce crede că poate să se pună de-a curmezişul voinţei zeilor, concluzionă regele, nebun sau şarlatan!

Între timp, sfera de acţiune a casei de asigurări a celui de Al Optulea crescuse şi depăşise hotarele Cariei. Un regulament foarte sever stabilea cazurile de nenorociri pentru care se puteau face asigurări — iată deci că Philantropul nu era atât de nebun, pe cum îl credea Mausol —, condiţiile ce trebuiau îndeplinite de părţi, cotele şi posibilităţile operative de calcul ale despăgubirii. O contabilitate riguroasă supraveghea întreaga afacere şi Philantropul se văzu silit să angajeze la început doi funcţionari, apoi patru, apoi zece. Un sclav eliberat înfiinţă o agenţie similară la Milet şi, ca să nu se pomenească ameninţat de un concurent, Al Optulea cumpără întreaga afacere, transformând-o într-o sucursală a propriei întreprinderi. Alte asemenea rivalităţi nu mai avu de înfruntat, fiindcă, în continuare, a învăţat să ofere mereu o primă dublă faţă de posibilităţile celor ce mai cochetau timid cu ideea. În curând, deveni evident că monopolul asigurărilor îi aparţine.

Acum capitalul nu i se mai rezuma la câteva mine, casa de asigurări se dezvolta mai rapid decât vegetaţia luxuriantă a unei grădini din belşug udate de ploaie. Philantropul putea asigura nu numai o casă, dar şi o corabie împotriva naufragiului, un câmp împotriva invaziei lăcustelor, un negustor împotriva atacului caravanei sale de către bandiţi. Lumea trebuia să ţină cont mai nou de posibilităţile oferite de cineva dispus să rişte averi. Dar, în viaţă, fiecare gând nu este nici bun şi nici rău: nu este bun, pentru că numeroşi profitori încearcă imediat să-l acapareze cu orice mijloace; nu este rău, fiindcă se găsesc întotdeauna şi oameni cinstiţi, pregătiţi să încerce să-l folosească în scopuri utile. Philantropul, ajuns în scurt timp la avere şi prestigiu, era acum ameninţat de către escroci. Numeroşi indivizi încheiau asigurări cu bani mulţi la agenţii săi pentru nişte valori practic inexistente: o casă gata de a se prăbuşi se aprindea din senin, o corabie, a cărei marfă era descărcată pe ascuns într-un port mărginaş, se scufunda pe nesimţite într-un mod misterios, un sclav bătrân, care era asigurat, murea de o boală necunoscută. Brusc, pierderile celui de Al Optulea au început să devină îngrijorătoare. Atunci acesta a înfiinţat o armată de supraveghetori de asigurări, nişte oameni ce-şi vârau nasul în afacerile clienţilor Philantropului, dându-se de multe ori drept altcineva decât erau pentru a afla totul, exasperând prin curiozitatea lor nesătulă. „Şoarecii din Halicarnas“, după cum au fost numiţi, au avut darul de a frânge entuziasmul multora de a se mai asigura, afacerile Philantropului intrând într-o perioadă de regresiune. Însă, după ce oamenii au început să se obişnuiască, lucrurile au intrat pe vechiul făgaş.

Acum nepotul Philantropului putea să-şi aducă soţia la el. Sosise momentul să-şi înjghebe o familie în adevăratul sens al cuvântului. Poziţia îi era suficient de puternică, pentru a le putea oferi viitorilor copii tot ce şi-ar fi dorit. (Spre deosebire de Nihilist, Philantropul trăia deja din viaţă pentru şi prin urmaşii săi. Speranţa continuităţii n-a fost identică la toţi Cei o Sută: unii au ars mai puternic, alţii cu o flacără abia pâlpâindă. Dar acelaşi foc l-a mistuit până la urmă pe fiecare din ei).

Deşi relaţiile Philantropului cu Mausol au rămas incerte, prietenia cu Hidricus îi deschidea porţile palatului regal. Însă satrapul se arăta nu numai suspicios, dar şi obosit: se epuizase energia care l-a împins să mute capitala de la Milassa la Halicarnas şi l-a ajutat să adune în juru-i tot ce era mai valoros printre oameni şi materiale. Mausol suferea de o boală ce-i sleia forţele şi-l făcea circumspect nu numai asupra eficienţei unei acţiuni, dar şi asupra rostului ei. Privind de la înălţimea palatului marea scăldând cetatea în radele porturilor, vedea spectacolul valurilor ca de pe băncile unui teatru. Oraşul era construit în terase şi fiecare om îşi avea locul lui în acest stadion, de unde putea zări la orice oră din zi spectacolul mării. Privitorii mai plecau, mai mureau, priveliştea rămânea aceeaşi.

Şi pietrele se aflau mereu prezente şi indiferente, la fel ca şi marea. Doar materialele sculptate capătă nemişcarea nemuritorilor. O imobilitate aparentă, desigur, deoarece ritmul zeilor este nesfârşit, el nefiind legat de efortul de o clipă între naştere şi moarte. De aceea, mişcarea nemuritorilor şi a pietrei e atât de lentă, încât ochiul oamenilor nu-i în stare să o surprindă. Poate doar în operele celor mai importanţi meşteri.

Mausol chemase la Halicarnas pe primii sculptori ai lumii: Praxiteles, Scopas, Leochares, Bryaxis şi Timotheos. Le oferise adăpost, mâncare şi glorie. Niciodată parcă n-au fost atâţia maeştri de primă mână adunaţi în acelaşi loc. Ei, fiecare în parte şi toţi la un loc, erau cei ce puteau să deschidă cu dalta un orificiu spre lumea zeilor. Cine în afara lor mai era capabil de aşa ceva?

Regele le admira puterea, însă nu mai era dispus să le ofere prilejul executării unor opere importante. Artemisa şi Hidricus încercau să-l convingă să-şi continue acţiunea de făurire a unei cetăţi unice prin frumuseţe şi măreţie în lume. Dar coincidenţa dintre îmbolnăvirea abia perceptibilă a regelui şi incendierea de către Erostrat a templului din Ephes îi făcea să umble pe o pistă falsă: ei încercau să-l convingă de compensaţiile pe care ţi le poate oferi, în caz de nenorocire, un om ca Al Optulea. Totuşi Mausol se îndârjea împotriva acestuia, fiindcă se îndârjea de acum împotriva oricărei acţiuni. Boala avansa implacabilă şi îşi cerea ofranda, ajungând motivul central în restul de viaţă al regelui. Pentru alte obiective, atenţia sa nu mai avea puterea să se concentreze. Gândurile îi deveniseră uşoare, pluteau la înălţimi uriaşe, nu mai reuşeau să coboare pe pământ. Mausol începea să aparţină mai mult vieţii de după moarte şi raţiunea îi pornea tot mai des în căutarea drumului menit a-l parcurge în curând şi sufletul. Regele murea încetul cu încetul, bucată cu bucată. Parte din el trecuse deja Hotarul.

Când s-a stins de tot, disperarea Artemisei depăşise orice aşteptare. Toată lumea era pregătită pentru eveniment, doar ea nu. În schimb, era gata să urmeze calea lunecoasă a soţului ei, cel ce a avut puterea să mute o capitală şi să construiască un oraş asemenea unui stadion: din el, privind spre mare, vedeai toată măreţia lumii. Sculptorii puteau din nou să-şi dovedească măestria, arhitecţii puteau angaja lucrări, cioplitorii, negustorii de materiale, pietrarii, cărămidarii, meşterii în ceramică şi toţi ceilalţi aveau iarăşi de lucru. Artemisa oscila între momente de deznădejde violentă şi planuri de construcţii măreţe. Şi nu era nimeni s-o poată determina să-şi canalizeze energia mai mult de câteva ore într-una şi aceeaşi direcţie. Obişnuită să stăpânească, regina nu ştia să guverneze. Printre numeroşii profitori, nimeni nu se arăta interesat de marile ei vise constructive.

Însă, ca de atâtea ori, a fost nevoie ca puterea să întâlnească o iniţiativă clară, pentru ca roadele să înceapă să apară.

Al Optulea, apt de acum să încheie contracte de asigurări cu mii de cetăţeni, dorea să-şi dovedească şi să-i dovedească dispărutului Mausol că orice investiţie îi este posibilă. Agenţii săi, care în atât de puţin timp reuşiseră să împânzească toată Asia de Apus, de la Mare şi până dincolo de marile fluvii Tigru şi Eufrat, au început să se ocupe şi de asigurări colective. Ceea ce a devenit realitate, trebuia să-i convingă şi pe ultimii neîncrezători. Hidricus l-a dus pe Philantrop în preajma reginei, iar Philantropul a reuşit s-o convingă cu propriile-i argumente: moartea fratelui şi a soţului ei a lovit-o mai puternic decât poate suporta un muritor, dar ea mai trăia, aşa că era de datoria ei să-i perpetueze amintirea. Vorbind doar în insinuări şi lăsându-i de fiecare dată impresia că hotărăşte singură, ba, chiar mai mult, tăcând, Al Optulea a convins-o pe Artemisa să-i ridice lui Mausol un monument funerar cum altul nu a mai fost. Şi pentru ca investiţia fără precedent să fie cât mai scutită de riscuri, Philantropul va fi cel ce o va asigura împotriva incendiului, dar şi împotriva cutremurelor.

Mormântul lui Mausol a început să fie construit la jumătatea pantei, între palatul regal şi templul Afroditei, dominând terasele oraşului, făcând călătorii să descopere de departe, cu mult înainte de a atinge ţărmurile, un monument menit să le amintească de la început de cel ce a înălţat acest oraş, capitală a Cariei, a gândirii şi a frumosului.

Mausoleul din Halicarnas, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, a fost, se ştie, omagiul Artemisei în veşnica memorie a iubitului ei soţ. Ridicând acest monument, regina îi asigura lui Mausol speranţa dăinuirii şi, punându-se alături de soţul ei, trăgea ea însăşi nădejdea că trecerea nu-i va fi uitată. Şi fie că unii au văzut în Mausoleul din Halicarnas răzbunarea durerii soţiei, fie că au intuit mai adânc şi au descoperit în el întruchiparea Speranţei, nimeni, puţină vreme după ce monumentul a fost gata, strălucind până în depărtări, nimeni nu a ştiut că un oarecare agent de asigurări, al cărui nume s-a pierdut, ar fi fost cel ce a iniţiat construcţia şi că Mausoleul avea menirea nu numai să satisfacă nevoia de speranţă a celor două personaje aflate în cvadriga de pe acoperiş, ci şi speranţa uitatului Philantrop, cea investită de creator în opera sa. Chiar dacă prezenţa îi va rămâne de-a pururi anonimă… Dar parcă de ctitoriile lui Cyrus ca realizări ale celui de Al Doilea îşi mai Aducea aminte cineva? Nici măcar Philantropul, doar a şasea spiţă a Celui de Al Doilea nu-şi mai cunoştea strămoşul, nu mai bănuia cine a fost şi cu ce s-a ocupat în vremurile acelea îngrozitor de îndepărtate. Dar amintirea fiului Primului coboară de multe ori din văzduh şi, odihnindu-se pe pietrele puse de el în picioare, mulţumirea îi este deplină. Pentru cei ce au lucrat pentru ea, Speranţa se plimbă veşnic prin lume. De aceea se spune că Speranţa este nemuritoare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.