CEI O SUTĂ Anabasis (63)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Şi anii trecură. Al Doisprezecelea purta diferite amulete prescrise de tatăl său, astfel încât răul din el fu trimis spre antipământuri. Răul acesta nu s-a întors niciodată reflectat spre Terra. Deocamdată. Deşi unele guri rele spuneau că Astronomul, printre multe arme cumplite pe care le cunoştea, ar fi posedat-o şi pe aceea capabilă de a extrage — prin puteri apotropaice — boala dintr-un individ, de a o îndepărta până la distanţe vizând planetele cele mai excentrice tocmai în momentul când acele planete, în funcţie de poziţia lor relativă, preiau funcţiile unei oglinzi, redirijând toate relele din nou spre Terra, însă în aşa fel încât să-i ajungă exact pe acei muritori ce-i predestina Al Unsprezecelea în acest scop. Teama faţă de Astronom era atât de iraţională încât, se pare, unele cetăţi ar fi încercat să apeleze la sprijinul lui pentru a aduce molime în rândul duşmanilor. Însă faptul că Astronomul nu ar fi acceptat nici o ofertă, oricât de generoasă pentru a satisface asemenea pretenţii ne îndreptăţeşte să credem că şi insistenţele au încetat şi că din acest aspect al faimei „primului savant damnat“ nu a rămas decât teama ca faţă de o ameninţare potenţială, oricând posibilă, dar niciodată întâmplată.

Oricum, boala fiului Astronomului se ameliora, chiar dacă foarte încet şi chiar dacă mai permitea unele răbufniri spectaculoase. La aceasta se mai poate adăuga şi faptul că — pe ascuns, pentru a nu-i strica prestigiul tatălui, în sensul că ar fi pus sub îndoială credinţa familiei în eficacitatea teoriei apotropaice — mama a dormit cu Al Doisprezecelea o noapte într-o peşteră renumită pentru puterile ei tămăduitoare. Acolo, printre câini şi şerpi, printre mulţi alţi bolnavi cărora li s-au dat în prealabil cupe cu băuturi liniştitoare, somnul acela benefic a contribuit — poate — şi el la recuperarea băiatului.

Însă fiindcă accesele, deşi tot mai rare, erau tot mai spectaculoase, Astronomul continua să-şi supravegheze sever feciorul, limitându-i viaţa la hotarele locuinţei şi la scurte plimbări însoţite seara pe malul mării. La care se adăugă faptul că, la vârsta potrivită, îl căsători, iar peste un an deveni şi Al Unsprezecelea bunic.

Naşterea copilului — şi apoi a încă doi fraţi ai acestuia — constitui un eveniment ce-l modificase profund pe Al Doisprezecelea. În sfârşit, se părea că şi-a găsit liniştea. Stătea ore în şir şi privea bebeluşul în tăcere, fără să afle vreodată cineva la ce se gândea între timp. Doar privirea îi spunea multe: uneori era de o bucurie fără margini, alteori melancolie, câteodată nelinişte. Niciodată în preajma fiilor săi n-a fost cuprins de accese, deşi mama bănuia că în prezenţa copiilor crizele se petreceau în interiorul său. Ea, fiind obişnuită să-l observe de atâţia ani, sesiză că, uneori, în timp ce se afla de mai multe ore în faţa unuia dintre copii, privindu-l în linişte, începea să-şi mişte abia perceptibil buzele. Nici o şoaptă nu se putea auzi atunci din gura sa, însă mama era convinsă că el continua în acele momente să spună vorbele neînţelese rostite adesea în transă. Doar corpul îi rămânea scutit de convulsii, de parcă în prezenţa copiilor sufletul celui de Al Doisprezecelea putea ieşi mai uşor din închisoarea trupului pentru a cutreiera apoi în voie spaţiul şi timpul. Starea celui de Al Doisprezecelea se ameliora, dar mama era înnebunită de spaimă ca nu cumva boala să nu fi fost absorbită de copii. Şi chiar după ce aceştia au crescut sănătoşi, bunica lor nu se putea despărţi de teama ca boala să nu izbucnească dintr-un moment în altul.

În jurul vârstei de douăzeci de ani, Al Doisprezecelea făcu o criză mai cumplită decât de obicei. Se plimba pe malul mării, era singur în seara aceea, întovărăşit doar de sclavul care avea ordin de a nu-l slăbi o clipă din priviri şi de a-l împiedica, la nevoie, să părăsească itinerariul ce-i fusese îngăduit. (Dar mai niciodată n-a fost cazul să se intervină în această privinţă: Al Doisprezecelea îşi urma stereotip drumul şi s-a opus chiar el să meargă într-o seară mai departe de punctul extrem al domeniului familiei, atunci când soţia l-a rugat s-o facă. Se părea că-i era groază de necunoscutul care, pentru trupul său, începea dincolo de strâmtele locuri cu care se obişnuise, spre deosebire de sufletul deprins să-i hoinărească aiurea). Criza acea fu atât de cumplită, încât sclavul se sperie şi strigă după ajutor. Fu auzit de unul dintre romanii mişunând acum prin oraş. Acesta se aplecă asupra bolnavului, însă, auzindu-i bolboroseala, deveni atent la cele spuse de Cel de Al Doisprezecelea. După ani de zile, aceasta a fost cea de a treia întâmplare când s-a nimerit să se afle de faţă cineva capabil să înţeleagă graiul locului unde tocmai rătăcea sufletul fiului Astronomului.

Nu era latina cea în care vorbea de data asta Al Doisprezecelea, ci un dialect al unei limbi din nord. Am putea spune că a fost cu totul uimitor că s-a întâmplat să se afle de faţă un om crescut taman în locurile de unde provenea acest dialect, dar nu este aşa. Pe de o parte, ziceau oamenii, nu este nimic uimitor în ceea ce doresc zeii să înfăptuiască, pe de altă parte, ne place să ne minunăm doar în cărţile scriitorilor de diferitele coincidenţe, în timp ce viaţa aranjează lucrurile de atâtea ori într-un mod mult mai straniu decât este un om în stare să premediteze chiar și în imaginație şi, în sfârşit, dacă ne gândim că atâţia ani băiatul a tot vorbit în transă fără a-l înţelege nimeni — cu singurele două excepţii deja menţionate — era firesc ca până la urmă să mai apară cineva care să fie în stare să-i înţeleagă spusele.

Romanul acela a ascultat relatarea bolnavului — atât de exactă, încât aveai impresia că el vede tot ceea ce tocmai descrie —, i-a tradus-o sclavului, iar acesta a povestit-o mai departe. Descrierea era logică, însă contravenea făţiş realităţilor timpului, aşa încât părea mai plauzibil să-l consideri cu minţile rătăcite pe cel ce afirma asemenea lucruri. Era vorba, în cele spuse de Al Doisprezecelea, despre cucerirea Syracuzei de… către romani, aliaţii de atunci ai cetăţii, despre un bătrân cocoţat pe ruinele unei case, blestemându-i pe soldaţii care-i prădau avutul, despre oameni fugind înnebuniţi pe străzi şi pieţe, fără să li se facă vreun rău fizic, dar fiind despuiaţi de toate bunurile lor, despre nişte bărbaţi înarmaţi ducând o ultimă rezistenţă inutilă pe Epipolee. Apoi povesti câteva scene crude, la care parcă asista în clipa aceea plin de groază, la excese pe care oştenii îmbătaţi de victorie le-au săvârşit împotriva ordinului de a cruţa vieţile oamenilor. Povesti despre o fată din Ahradina, înălţimea ce domina centrul oraşului, fata smulsă de soldaţi şi dusă într-o casă vecină, pustie acum, despre ţipetele ei şi despre rânjetele bestiale ale agresorilor, despre un bărbat care a vrut să-i sară în ajutor şi care, fiindcă s-a opus atacatorilor, a fost ucis pe locul unde se distrau legionarii, despre un alt bătrân sosit şi el acolo, promiţându-le romanilor aur în schimbul fetei, despre scena ce se prelungea şi despre faptul că bătrânul a adus într-adevăr aurul făgăduit şi care i-a fost luat fără ca distracţia să înceteze, despre gălăgia venind de departe, din spatele zidurilor ce înconjurau Neapolele, gălăgie din care nu se putea deduce din Ahradina dacă semnifică o ultimă rezistenţă a oraşului ori dacă vine dintr-un alt loc al jafului.

Relatarea părea atât de vie, atât de convingătoare, încât era greu să iei în considerare anacronismul: faptul că nu cartaginezii ar fi cei care ar devasta oraşul, ci romanii, marii aliaţi. Dar cel care auzea toate aceste grozăvii n-avea timp de îndoieli, relatarea continua cu descrierea cadavrelor şi a incendiilor şi se reîntorcea mereu la învingătorii ce se distrau cu fata. Nimic nu cruţa urechile ascultătorului: şi cruzime, şi inconştienţă, şi beţia victoriei, şi deznădejdea paralizantă a celor înfrânţi. Până şi o altă scenă incredibilă fu amintită: moartea lui Arhimede, ucis de un soldat roman şi înmormântat cu onoruri de către aceiaşi învingători. Totul era incredibil şi totul era foarte viu. Şi, atunci, fata strigă prin gura celui de Al Doisprezecelea:

— Iată ce s-a ales din mine! Iată ce s-a ales din Syracuza! Viitorul mi se pare un monstru cu douăzeci şi şapte de capete şi trei sute douăzeci şi şapte de ochi! Iar limbile sale sunt nenumărate: câte una pentru fiecare om!

Apoi vocea bolnavului se gâtui. Sunete ininteligibile se amestecară o vreme cu frânturi de fraze, cu părţi de cuvinte, cu vocale disperate, iar gura i se umplu de spumă. Sclavul se grăbi să-i vâre o cârpă între dinţi, pentru ca să nu-şi muşte limba. Abia spre miezul nopţii, suferindul adormi.

L-au dus acasă, însă cele spuse au fost tăinuite cu grijă. Sclavul fu omorât, iar străinul trebui să părăsească în grabă cetatea. În felul acesta nu se viciase legea ospitalităţii: străinul însuşi fusese atât de tulburat, încât dori singur să se îndepărteze cât mai repede de tânărul acela atât de ciudat, prin gura căruia nu ştiai cine vorbeşte şi dacă este bine să-l asculţi sau nu. Relatarea aceasta nu era folositoare pentru nimeni. Bolnavul nu-şi aducea aminte de ea. Doar că, într-o zi, întâlni pe malul mării o fetiţă jucându-se împreună cu alţi copii în nisip. Al Doisprezecelea se opri în faţa ei şi o măsură îndelung, apoi strigă:

— Tu eşti cea de care-şi vor bate joc învingătorii! Tu eşti chipul Syracuzei!

Nu-l pricepu nimeni, dar peste ani, când Al Doisprezecelea va fi de mult mort, după ce nici regele Hieron nu va mai fi în viaţă, după ce Syracuza va trece de partea punilor, cei ce au avut cunoştinţă de această relatare atât de tăinuită de fiul Astronomului trăiră o grozăvie prin care parcă mai trecuseră. Faptul era atât de cumplit, sentimentul atât de straniu, încât fiecare simţi un sacrilegiu în al mai împărţi şi altora. Şi n-au făcut-o nici după ce vremurile s-au mai liniştit.

Redusă la viaţă, viziunea Celui de Al Doisprezecelea muri cu totul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.