CEI O SUTĂ Anabasis (7)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Şi cum s-a exprimat Kambyses despre omul ce preluase puterea? În primul rând, că la început Bardya, sau Smerdis, cârmuia ţara în numele Marelui Rege. Abia mai târziu şi-a luat el însuşi titlul de suveran. În al doilea rând, că pe drumul de întoarcere din deşert, lui Kambyses i-au furat tot mai mult demonii minţile. Cine să mai ştie ce spuneau demonii prin gura lui şi ce spunea el însuşi? Scribii notaseră totul cu grijă şi preoţii tălmăceau fiecare cuvânt. Nu se precupeţea nimic pentru a se ajunge la priceperea vorbelor demonilor şi pentru a-i putea alunga din trupul Marelui Rege. Dar după ce Kambyses a murit, ce rost mai aveau acele răstălmăciri în continuare? Şi din ordinul cui se făceau acum? (Dar s-a ajuns ca aşa ceva să nu fie înţelept să întrebi cu voce tare.) Al Doilea nu-şi amintea decât că regele vorbise când despre „fratele său“, când despre „bărbatul acela“. Că ar fi auzit din gura lui Kambyses că regele şi-a omorât cu ani în urmă fratele, nu putea fi vorba. Deocamdată.

Dareios, Marele Rege, era înţelept şi răbdător acolo unde răbdarea era o armă mai puternică decât arcul oştenilor săi veşnic biruitori. Aducând la vechea faţă realităţile de pe vremea lui Kuroş — sau Cyrus, cum e cunoscut tot mai mult — şi ale lui Kambyses, reclădind templele distruse de impostor, plecând să se facă ascultat prin arme de către cei ce mai contestau că el ar fi Marele Rege, Unicul Rege — şi mereu se găseau destui să se îndoiască, trădători şi mincinoşi —, adunând cea mai mare armată care s-a putut contempla vreodată până la el în amintirea istoriei, slujindu-l pe Ahura Mazda şi domnind întru gloria acestuia, Dareios mai avea timp să se intereseze şi dacă Al Doilea şi-a adus, în sfârşit, aminte de adevărul întâlnirii cu Gaumata şi de declaraţiile fără echivoc ale lui Kambyses.

În viaţa oamenilor răbdarea este arma cea mai cumplită. Depinde însă de zei dacă-ţi dau răgazul s-o foloseşti. Într-o seară, în timp ce se afla în casa sa din Babylon şi bea haoma, iar în preajmă nu se aflau decât un preot şi, bineînţeles, omul de încredere parcă la fel de bătrân ca şi vremurile, acel Ţipor, Al Doilea avu impresia că tot ceea ce ar fi vrut Dareios să audă era adevărul adevărat.

— Ahura Mazda, îi explică preotul, vrea câteodată ca lucrurile să nu ni se înfăţişeze în întregime. Şi atunci unii văd un aspect al lor şi alţii altul. Deşi văd acelaşi obiect, ei cred că se află în faţa mai multora, diferite. Dar nu este aşa: un singur şi acelaşi lucru au ei înaintea lor. Este la fel ca şi cu razele soarelui, care într-un chip luminează seara şi într-alt chip dimineaţa şi ceea ce ni se pare plin de strălucire se ascunde în curând în umbră. Altă dată Ahura Mazda ne permite să vedem întregul cu ajutorul unui semn, al unui vis sau al unei amintiri. Este ceea ce ţi s-a relevat ţie acum.

Iar Ţipor adăugă dintr-un colţ:

— Semnele vin de la Dumnezeu. La fel şi obiectele. Dar înşelătoarea lor luare în posesie aparţine oamenilor.

— Depinde însă de la care zeu îşi imaginează oamenii că le sosesc toate. Unii se închină la zei mincinoşi. Răul, crima, sperjurul, greşeala mai mare sau mai mică, de orice fel, vine de la zeii mincinoşi. Şi războaiele. Războaiele vin de la trădare. Zeii mincinoşi le iau minţile oamenilor. (Preotul nu-i slujea numai pe Ahura Mazda şi pe Marele Rege: el se împotrivea şi ereziilor zautarului, cuvintelor crâncene ce nu se puteau uita.).

— Nu. Răul vine de la trufie. Şi trufia cea mai mare este chiar trufia care şi-a dat frâul liber în locul unde ne găsim noi acum, mormăi moşneagul. Bunicii mei îşi mai aminteau de povestirile bunicilor lor, ce au trăit în vremuri de pace. Şi poveştile voastre vă amintesc de o perioadă de fericire care ar fi fost pe vremuri pe acest pământ. Iar magii lui Gaumata vorbeau chiar despre viaţa fericită a lui Gayomart. Greşeala cea mare a fost când Nabucodonosor a vrut să facă turnul până la cer şi când Dumnezeu i-a dat atâţia sclavi câţi a vrut regele să aibă, dar fiecare sclav vorbea altă limbă şi nimeni nu s-a mai înţeles cu nimeni. Trufia regelui şi trufia sclavilor a fost pedepsită pentru mii de ani. Între timp, oamenii nu se vor înţelege între ei şi fiecare va gândi în alt grai şi în alt fel. Şi ceea ce numiţi voi nebunie sau trădare, sau minţi luate de demoni, nu este decât răsplata trufiei. De la trufie a pornit şi va porni întotdeauna orice păcat.

— Să ne întoarcem la impostor, la Gaumata magul, reluă preotul aflat la Al Doilea. Ochii îi sticleau uşor: şi el băuse haoma.

— Unii spun că l-ar fi cunoscut înainte de a pleca regele Kambyses să ia Egiptul, că l-ar fi întâlnit la palat şi că n-ar fi fost decât intendentul numit pe urmă Smerdis. Dar s-ar putea ca Bardya, fratele regelui Kambyses şi fiul marelui Cyrus, Smerdis, intendentul palatului şi Gaumata, magul, să fi fost una şi aceeaşi persoană, la fel cum n-ar fi exclus să fi fost trei oameni semănând între ei la chip. La egipteni, mi-au spus bărbaţii care l-au însoţit pe Kambyses în războiul împotriva faraonilor, era un lucru obişnuit ca regii să aibă la îndemână oameni care să le semene şi să le poarte straiele în anumite împrejurări, spuse Al Doilea.

— De ce te îndoieşti atât de mult de cuvântul regelui mort, răpus de demonii care i-au chinuit neîndurători minţile? Fiul lui Cyrus şi-a omorât fratele, la fel cum mai de mult şi-a ucis soţia. Tot astfel, în Egipt a lovit boul sacru al oamenilor Nilului cu sabia sa ascuţită. Ăsta a fost regele Kambyses.

— Cuceritorii, trimişii Domnului pentru a ne pedepsi, obişnuiesc să se poarte aşa, întări Ţipor. Ei ard, trec prin sabie, schingiuesc, dărâmă oraşele şi ucid pruncii. Oamenii sunt plini de trufie. Puţine sunt cetăţile ce au scăpat de pedeapsa lui Dumnezeu.

— Şi dacă şi-a omorât fratele, cum putea acest frate să se înscăuneze rege în timp ce Kambyses murea? insistă preotul

— Kambyses sosea din deşert, atunci când l-am întâlnit eu, îşi aminti Al Doilea. Într-o seară, în vreme ce demonii puseseră puternic stăpânire pe minţile regelui, stăteam în cortul meu şi mă gândeam la Cyrus, mort departe de casă şi la fiul său, mort şi el pe un pământ ce nu-i primea osemintele, doar că tatăl murise la miazănoapte, iar fiul se prăpădea în nisipurile apusului. Şi mă mai gândeam şi la faptul că regele Nabonaide l-a chemat pe tata în Nefud, acolo unde mă chemase şi pe mine regele apus pe firmamentul prezentului meu. Şi, în timp ce gândurile acestea nu mă lăsau să mă odihnesc, i-am auzit pe sclavi vorbind. Spuneau că regele, după ce şi-a omorât regina, şi-a ucis şi fratele cu mulţi ani în urmă. Ţin minte cum vorbeau sclavii fără a se feri prea tare; viaţa în deşert era altfel decât viaţa de aici: şi aerul era altul şi vocile oamenilor se propagau altfel prin el. Cuvintele în deşert sunt ca nisipul domnind acolo pretutindeni: totul este egal pentru sine, repere să-ţi permită comparaţii nu există în acel loc. Când te uiţi în zare spui că nu vezi nimic, deşi tot locul este plin de nisip. Iar tu spui că nu vezi nimic.

— Da, zise preotul, şi ochii îi sclipeau tot mai tare: tu ai auzit, deci, cu urechile tale, cum toată lumea din preajma regelui ştia că acesta şi-a ucis nu numai soţia, dar şi fratele cu multă vreme înainte!

— Îmi amintesc, repetă Al Doilea şi haoma îi reactualiza tot mai viu ceea ce nu mai ştia, îmi amintesc seara sau noaptea aceea când sclavii şi servitorii discutau fără teamă de a fi auziţi. Când oamenii vorbesc astfel, înseamnă că lucrurile rostite sunt prea cunoscute pentru a mai fi primejdios să le pomeneşti. Dar, vă spun, cuvintele altfel cad în deşert şi altfel în celelalte locuri ale lumii.

— Aşadar, toată lumea ştia acolo, în preajma lui Kambyses, ceea ce a devenit câteva luni mai târziu evident şi în ţară! Nimeni nu se mai îndoieşte azi că Marele Rege l-a ucis pe Gaumata-magul, cel ce a minţit şi s-a dat drept fiul mai mic al lui Cyrus. Tu ai fost martor! Tu trebuie să spui! E plăcut urechilor Marelui Rege să audă asemenea adeveriri. Dareios este un rege mare şi generos, iar tu eşti un negustor bogat, plăcut stăpânului. Mărturia ta este de două ori binevenită: ea provine de la un om care l-a cunoscut pe Kambyses şi l-a însoţit pe ultimul drum şi aparţine unui negustor bogat şi important al celui mai mare şi al celui mai generos rege. Ahura Mazda a vrut să fii acolo şi Ahura Mazda a vrut ca ochii tăi să vadă ceea ce ai văzut şi urechile tale să audă ceea ce ai auzit.

— Şi cele mai semeţe stânci ale Munţilor Taurus au fost răscolite de vânturi, mormăi şi bătrânul Ţipor. Este de crezut că feţele muntelui, aşa cum le putem admira astăzi, n-au fost şi piscurile pe care le-au văzut strămoşii noştri — odihnească-se în pace! şi nici cele pe care le vor vedea nepoţii! — Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să le dea sănătate! Şi dacă timpurile şi vremurile cioplesc după dorinţă stâncile, dându-le înfăţişările dorite într-o anumită clipă, cum te-ai putea opune tu unei asemenea legi a firii? Dareios, Marele Rege, a avut puterea să scoată din stânca întâmplărilor această faţă. Poţi tu vedea mai bine ca regele?

— Da, confirmă preotul, Dareios, slujitorul lui Ahura Mazda şi totodată stăpânul nostru, este Marele Rege, cel mai generos dintre regi.

Iar Al Doilea îşi aminti de cuvintele servitorilor şi de cuvintele altor oameni, de cuvintele ofiţerilor şi ale preoţilor şi parcă… parcă şi de cuvintele lui Kambyses însuşi. Al Doilea îşi aminti de cuvintele lui Kambyses şi şi le aminti tot mai clar şi le povesti şi altora, ceea ce-şi aminti.

Se mai îndoieşte azi cineva că Marele Rege Kambyses al Doilea şi-a omorât fratele încă înainte de a urca mincinosul Gaumata pe tron? Cine să se îndoiască?

Al Doilea putu într-adevăr depune mărturie că Dareios, Marele Rege, era cel mai strălucit şi cel mai generos dintre toţi regii pământului. Dareios iubea nu numai Babylonul, dar şi celelalte oraşe şi ţări ale sale. El s-a făcut iubit în Egipt şi s-a făcut temut acolo unde trebuia. Dareios, putea depune mărturie Al Doilea, era generos nu numai cu popoarele, dar şi cu oamenii. Un negustor din Babylon, fiul Primului, nepotul lui Nabu-Daş a fost chemat să asigure materialele pentru noul palat al Marelui Rege, pentru palatul din Susa.

Al doilea cunoştea Susa şi primele amintiri de adolescent erau legate de călătoria în această localitate. Şi Susa nici măcar nu era departe de Babylon, oraşul de care, dacă te legai cândva, nu te mai puteai despărţi niciodată. Susa fusese o piatră de încercare pentru Al Doilea atunci când acestuia abia îi mijiseră tuleii, acum devenea o piatră de încercare pentru cel mai important negustor al Marelui Rege.

Pentru palatul lui Dareios, nepotul lui Nabu Daş a adus tot ceea ce era necesar meşterilor de a construi un edificiu apt de a uimi lumea. Al Doilea a adus aceste materiale şi inscripţiile au păstrat provenienţa lor: cedru din Liban, lemn de Yaka din Ghandara şi Carmania, aur din Sardes şi din Bactriana, lapislazuli şi cornalină din Sogdiana, turcoaze din Chorezm, argint şi bronz din Egipt, ornamente parietale din Ionia, ivoriu din Etiopia, India şi Arachosia, piatră de Abiradus din Elam. Marele Rege era mereu plecat în lupte şi în organizarea celui mai mare imperiu al lumii. El revenea din când în când să admire cum, pe nesimţite, se naşte marele lui palat. Şi ceea ce organiza Dareios la nivelul lumii, supraveghea Al Doilea la Susa. Aducând cărămidari din Babylon, pietrari din Sardes, aurari şi sculptori de reliefuri din Media şi Egipt, aşa cum iarăşi inscripţiile o dovedesc pentru vecie, negustorul încerca să unifice priceperea diferitelor popoare în scopul acţiunii lui. Palatul de la Susa a devenit astfel conţinutul vieţii celui de Al Doilea, după ce şi-a împărţit traiul între Babylon unde a crescut şi de care nu dorea să se despartă şi Susa, unde i se aduna nodul afacerilor. Nabu-Daş îi lăsase o importantă casă comercială, Al Doilea o extinsese la activităţi noi, nemaiexistând material sau serviciu pe care să nu se încumete să-l pună la dispoziţia oricui avea posibilitatea de a plăti. În Babylon era creierul, dar ramificaţiile plecau prin sucursalele ce se înmulţeau mereu. Al Doilea era reprezentat în toate cele patru direcţii şi, dacă Ahura Mazda o dorea, putea obţine la faţa locului orice produs ieftin undeva şi căutat altundeva. Pentru că dacă, de pildă, în Ţara Nilului nu se găsea o marfă, dar aceasta era din abundenţă în Ţara Mesageţilor, oamenii celui de Al Doilea din Egipt o primeau pe un preţ de nimic de la oamenii celui de Al Doilea din Ţara Mesageţilor. Totul nu constituia decât o problemă de informare şi de organizare. Avându-şi agenţii peste tot, Al Doilea putea să dirijeze mereu marfa cea mai căutată înspre locul cel mai căutat. Şi cu cât se consolida imperiul lui Dareios, Marele Rege, cu atât se infiltra şi casa de comerţ a celui de Al Doilea mai vital. Şi, fără a uita de forţa şi de generozitatea Marelui Rege, Al Doilea fusese în stare să depăşească de multe ori şi graniţele ţării. Oameni de-ai săi apărură şi în oraşele greceşti chiar şi atunci când acestea se aflau în plină luptă cu Dareios, la fel cum oameni de ai săi au fondat sucursalele din India şi atunci când hotarele din răsăritul îndepărtat deveniseră atât de nesigure. Al Doilea avea acum imperiul lui şi depindea numai de Ahura Mazda şi de priceperea de organizare a negustorului ca riscurile acestui imperiu nevăzut să fie tot mai mici: întreaga viaţă economică era controlată de el şi loviturile primite zilnic prin pierderea unei caravane sau prin prăpădirea unei reprezentanţe îndepărtate, o dată cu incendierea unei cetăţi devastate după înăbuşirea unei răscoale, se compensau cu profiturile zilnice intrate din ţările unde tocmai era pace. Inscripţiile lăsate de Marele Rege povestesc generaţiilor despre biruinţele lui Dareios. Nici una nu pomeneşte numele negustorului. Al Doilea a ştiut să guverneze lumea neştiut, discret, ascuns în spatele imperiului lui comercial. Fabuloasele cantităţi de aur, pe care Dareios le aducea din ţările supuse, erau fie păstrate pentru întreţinerea armatei, fie tezaurizate. Dar, între timp, o mare parte se scurgea în casa de comerţ a damkar-ului. Sucursalele din Gerrha, din Regma şi din podişul Maketa deveniseră cunoscute tuturor. Altele însă existau modeste şi cu atât mai eficiente. Asta pentru că Al Doilea a priceput că meseria lui avea şanse de succes cu cât era mai puţin pizmuită. Nu constituia un secret pentru nimeni că nepotul lui Nabu-Daş era un om foarte bogat, că se bucura de preţuirea şi protecţia atotputernică a Marelui Rege, însă nimeni nu ştia până unde merge sfera de acţiune a casei sale de comerţ, nimeni nu putea să-l acuze de speculă cu alimente şi mărfuri, nimeni nu putea să spună până unde i se întindea influenţa, dacă aceasta a depăşit domeniul strict economic sau dacă nu cumva a început să dicteze şi în alte ramuri ale vieţii… Nimeni nu a aflat vreodată asemenea lucruri, nimeni n-a vorbit despre ele, iar scribii nu le-au consemnat pe tăbliţele lor. Şi, neeternizându-l nimeni, Al Doilea a devenit, după o vreme, un personaj improbabil pentru timpul respectiv, iar, mai târziu, un negustor care nici nu a existat. Imperiul subteran al celui de Al Doilea lipseşte din orice carte de istorie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.