CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Al Şaizeci şi şaselea a ajuns la sfârşitul lui 1219 la Vaza. Localnicii l-au izgonit, fără a-i adresat vreun cuvânt! Era de parcă nu-l vedeau. Oricâtă persuasiune a încercat, el părea să fi devenit invizibil. Profitând de vremea rea a iernii din munţi, Omul fără Nume a încercat să facă pe victima: bănuind că este tot timpul urmărit de la distanţă, el s-a retras într-o poiană şi s-a culcat pe o haină în zăpadă. A aşteptat să vină cineva să-l ducă de acolo, dar nu s-a întâmplat nimic. Atunci a intrat el însuşi în sat şi a bătut la diferitele uşi. Nu i-a răspuns nimeni. Începea să creadă că, într-adevăr, nu mai are nici o consistenţă şi, deci, nu mai poate fi perceput, mai ales că nici câinii nu dădeau semne că l-ar simţi. Dacă, iniţial, socotise că toate astea ar putea fi în avantajul său şi că, astfel, va putea pătrunde, după voie, în orice gospodărie, constată repede că se înşelase profund: gazdele îl apucau cu binişorul şi-l scoteau în uliţă. Nu-i spuneau nimic, nu-l bruscau, nu-l suduiau. Îl scoteau din împrejmuirea lor.

El era cu adevărat prea istovit pentru a se opune şi, cunoscându-i pe vezani, nici nu spera că ar fi putut s-o facă. Reveni în poiană şi-şi încropi o colibă din crengi. Apoi se culcă, nădăjduind ca în somn să vină fiarele şi să-l mănânce. Al Şaizeci şi şaselea era epuizat, incapabil de a se târî mai departe, fără nici o idee care l-ar fi putut încuraja să mai continue. Mestecă, mai mult din obişnuinţă, câteva buruieni scose de sub zăpadă. (El învăţase să se hrănească în vremuri de restrişte cu ceea ce alţii nu bănuiau că se poate mânca. Nu “păştea” iarbă: ştia să scoată un gust acceptabil din aproape orice găsea pe drum. “Niciodată nu se sătura cu orice”, având tot timpul asupra sa condimente ciudate.) Dormi o vreme ca un urs: hibernă. Doar că nu toată iarna, ci doar un număr indefinit de ore. Sau de zile. Când se trezi, simţi că a fost învelit în pături, iar, alături, se afla un blid cu mâncare şi un ulcior de apă amestecată cu zăpadă. În jur ninsese puternic şi în zăpada proaspătă nu se zărea nici o urmă de paşi. Mâncă ceva şi adormi din nou. A doua oară îşi reveni mai întremat şi văzându-se iarăşi protejat, găsind blidul plin şi apa în ulcior, crezu că fusese iertat şi reveni în sat. Numai că a fost tratat exact la fel ca prima oară.

Iarna aceea păru că nu se mai termină. El încercase de câteva ori să părăsească împrejurimile Vazei, dar nămeţii şi spaimele l-au trimis, de fiecare dată, înapoi la coliba sa. Şi sentimentul că, deşi respins, cineva îi are totuşi viaţa în grijă, l-a convins să rămână. Iar faptul că, oricât îşi storcea creierii, nu găsea un alt loc de pe pământ unde să se afle măcar în acel minim de siguranţă îi întărea hotărârea. Mai ales că să nu întreprindă nimic era lucrul cel mai simplu de făcut, pentru el, care, la nici 50 ani, era cu adevărat bătrân şi bolnav. O vreme s-a amăgit cu o “nouă filosofie”: satisfacţiile pe care le-a căutat toată viaţa n-au fost decât reflectarea aproximativă în viaţă a debordantelor sale scenarii imaginative; ce rost are să pui într-o practică mereu imperfectă şi întotdeauna însoţită de atâtea primejdii şi eforturi ceea ce gândul bine condus îţi oferă lesne, dându-ţi tot ce-ţi doreşti? “Noua filosofie” l-a ocupat câteva săptămâni, poate câteva luni. Pe urmă, s-a plictisit de ea, iernile în munţi sunt groaznic de lungi, interminabile. Când a venit, în sfârşit, primăvara, pe Al Şaizeci şi şaselea îl dureau toate mădularele. Văzându-se în apa lacului din apropiere, nu se mai recunoscu. Totuşi, parcă începea să-şi revină şi el, odată cu natura. Toate prin câte treceau nu făceau decât să-i întărească şi mai mult convingerea că n-a greşit: viaţa nu este decât drumul către moarte – aşa că a făcut bine că nu s-a gândit pe vremuri nici o clipă la viitor. Viitorul este bătrâneţe şi suferinţă; doar clipa contează.

Îşi înjghebă nişte undiţe, pescui toată ziua, se plictisea, se autocompătimea, constată că nu mai este tentat nici măcar de vechile sale satisfacţii, că e sătul definitiv, că orice efort îl oboseşte. Iar, în subconştient, groaza unei noi ierni îl măcina. Când se crezu suficient de întremat, porni din nou la drum. Din când în când, privea înapoi, încercând să vadă dacă nu este urmărit. Nu văzu nimic.

Hoinări câteva luni fără nici un plan, dar şi fără nici o dorinţă. De două ori fu recunoscut – într-o cârciumă de pe marginea drumului şi în piaţa unui târg. Izbuti cu greu să se facă nevăzut. Cu mult mai greu decât oricând înainte.

Reveni la coliba sa de crengi de lângă Vaza. Era din nou toamnă. În munţi venise chiar iarna. Celebra iarnă a lui 1220. În pomelnicele timpului, aceea a fost cea mai rece, cea mai lungă şi cea mai plină de ninsori iarnă pe care şi-o aminteau bătrânii. El se târî în colibă şi-şi aştepta moartea. De câte ori auzeau un zgomot, închidea ochii pentru a nu vedea fiara apropiindu-se. Dar nu veni nimeni. Nici măcar sătenii să-i umple blidul cu mâncare. Epicur se hrănea cu zăpadă. Dacă nu punea nici omăt pe limbă era mai rău. Şi de ce să-şi facă singur şi mai rău? Pe urmă, într-o noapte, găsi iarăşi blidul plin. Acoperit de promoroacă, Al Şaizeci şi şaselea nu mai găsi puterea de a se ridica să caute urmele izbăvitoare în zăpadă. Groaza are şi ea mai multe nuanţe şi e cu atât mai dureroasă cu cât se îndepărtează de concret. Al Şaizeci şi şaselea nu-şi mai dorea nimic concret, nu mai avea nimic concret de pierdut, nu îi mai era frică de nimic concret. Iar spaima fără contur îl ameninţa, strâmbându-se tot mai cumplită. Frigul nu mai era frig, foamea nu mai era foame, dorul de orice dispăruse, doar spaima mai era prezentă. În lung şi în lat. În timp şi spaţiu. El nu mai avea dexteritatea de a uita.

Până ce, după multă, foarte multă vreme, primăvara veni iarăşi. Iar Al Şaizeci şi şaselea ieşi din nou din coliba sa. După câteva zile hotărî să plece, să nu se mai întoarcă niciodată în acel coşmar. Se spălă, îşi spălă şi hainele, îşi îndesă într-o desagă averea – câteva monezi de aur şi o cruce bătută în pietre, pe care o furase cu cine ştie câtă vreme în urmă -, plecă, de data asta fără a se mai uita înapoi.

La doar puţine ore de mers, întâlni nişte drumeţi. Păreau călugări cerşetori. Al Şaizeci şi şaselea se apropie de ei şi îşi pregăti minciuna cu care să li se alăture. Doar că aceia n-au fost călugări cerşetori, ci nişte pierde vară, l-au prins pe bătrânul smintit care mergea singur prin pădure cu o adevărată comoară la vedere. Aşa că l-au uşurat de desagă şi i-au dat brânci într-o râpă. Al Şaizeci şi şaselea a mai apucat să se roage ca fundul prăpăstiei să fie cât mai departe. Dumnezeu l-a ascultat.

Era anul 1221. Cifre în urcare şi cifre în coborâre. Al Şaizeci şi şaselea ar fi trebuit să prevadă sensul acestei serii.

În aceeaşi zi, într-adevăr, Dominic moare la Bologna.

Iar puţină vreme mai târziu, bandiţii care l-au omorât pe Al Şaizeci şi şaselea au fost surprinşi în timpul unui jaf. Nici despre obiectele luate de la Omul fără Nume n-au putut da explicaţii satisfăcătoare. Patru dintre ei au sfârşit în ştreang, iar al cincilea, un băiat de doar treisprezece ani, a fost biciuit şi izgonit în lumea largă. Doar că a fost găsit şi el mort la doar câteva leghe mai încolo. Nimeni nu s-a obosit să-i cerceteze circumstanţele morţii. Reprezentantul lui “66”, a intrat în istorie pe rolul pe care istoria i l-a rezervat. (“Aşa cum a spus încă Glosus – care, o vreme, a fost numit chiar Sfântul Glosus, deşi nimeni n-ar fi putut spune când a fost sanctificat -, 66 nu este decât un 666 individualizat, mai puţin puternic, dar conţinând în nuce toate grozăviile închipuite şi descrise, precum şi cele vag închipuite şi niciodată arătându-se în întregime omului de pe pământ. Şi, cum bine o ştie oricine, grozăviile vag închipuite sunt cele mai cumplite, cele de care nu prea ai cum te feri.”)

Şi, iarăşi, “scribul crede că vieţile Celor O Sută, pătrunzând în inconştientul colectiv şi umplându-l de viaţă, au fost dobândite, rând pe rând, individual, unul fiind şi toţi. Restul este constituit din locuri comune, automatisme, prejudecăţi, inconştient colectiv. Care, toate, cu timpul, devin minciuni”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.