CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (25)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cu o disciplină mai puţin severă decât a altor ordine, fraţii conduşi de Dominic Guzman nu erau legaţi de un anume lăcaş, iar obligaţiile vieţii monahale nu se dovedeau foarte severe. Motive suficiente ca Al Şaizeci şi şaptelea, să dea o formă de onorabilitate, o “formă instituţionalizată”, lipsei sale de astâmpăr. După ce a mai fugit de nenumărate ori de acasă, în jurul vârstei de doisprezece ani, băiatul s-a aciuit pe lângă fraţii în robe negre şi a ajuns chiar şi până în preajma şefului lor necontestat. Cum ordinele mendicante¹ asigurau o viaţă fără grija obţinerii celor necesare gurii şi a unui culcuş şi nu prevedeau nici munca fizică, ci doar iubirea – iubirea faţă de Dumnezeu şi, astfel, şi faţă de semeni -, tânărul a găsit un mod mai comod pentru viaţa de hoinar. Iar când a călătorit – de cel puţin două ori – chiar alături de fratele Dominic, se părea că viitorul începe să i se contureze într-o frăţietate monahală. (Doar că Al Şaizeci şi şaptelea nu se gândea niciodată la viitor…)

Dominic călătorea mult, colindând satele şi cetăţile şi predicând neîntrerupt. Sfântul Părinte însuşi încuraja acest comportament. Dumnezeu a fost darnic şi, deşi îi supune pe oameni la atâtea încercări, le-a dat, tocmai în acea perioadă, monahi asemenea lui Francisc d’Asissi şi Dominic Guzman. Papa Inocenţiu al III-lea era conştient de darul primit: bărbaţi capabili să refuze averi şi ranguri moştenite, precum şi demnităţile oferite pentru marile lor merite, preferând să-şi ducă misiunea până la capăt. În bucuria modestiei şi a iubirii. Al Şaizeci şi şaptelea l-a însoţit pe Dominic în Spania şi în Italia, dar nu asemenea celorlalţi ucenici, ce nu se dezlipeau de el nici o clipă, ci astâmpărându-şi curiozitatea prin plimbări de unul singur sau însoţit de te miri cine. De obicei, doar seara se întâlnea cu fraţii, dar nici asta nu se întâmpla de fiecare dată. Uneori se făcea nevăzut săptămâni întregi, alipindu-se din nou unui grup sau altuia la depărtare de zeci de zile de drum. Dominic nu se îngrijora: Dumnezeu are grijă de toţi şi de toate. Şi de tot.

Astfel au trecut mai mulţi ani. Uneori, s-a întâmplat ca drumurile bătute de Dominic să treacă şi în apropiere de Marsilia şi, o dată sau poate de două ori, băiatul s-a abătut şi pe la casa părintească. Mama s-a bucurat, însă devenise tot mai absentă, iar revederile, după atâta vreme, erau tot mai lipsite de efuziuni. Frumoşii ochi ai femeii nu mai priveau spre lumea aceasta şi băiatul găsi acasă o slujitoare care avea grijă de mama sa. Pe urmă, după alţi câţiva ani goliţi de timp, Al Şaizeci şi şaptelea nu-şi mai află mama deloc. Mama care plecase şi cu trupul spre tărâmul deja colindat de sufletul ei de atâta vreme. (De atunci încolo, casa aceea din Marsilia a rămas în sarcina slujitoarei, iar Omul fără Dileme a avut întotdeauna un centru al universului, o axă a lumii, unde să se poată retrage oricând. N-a plătit niciodată servitoarea şi nici cheltuielile casei. Un subiect în afara oricărei discuţii.)

Înconjurat de ucenici, Dominic bătea pieţele satelor şi ale cetăţilor pentru a însufleţi lumea cu cuvântul lui Dumnezeu. Uneori, predica şi în biserici, atunci când parohii locali i-o îngăduiau. Spre deosebire de Francisc, el nu-şi aducea auditoriul în extaz, iar păsările şi animalele nu se apropiau şi ele pentru a-i auzi vorbele. În schimb, Dominic reuşea să le transmită ascultătorilor săi o altă stare sfântă: aceea de linişte.

Într-o zi, Al Şaizeci şi şaptelea a apărut în piaţa centrală din Pavia împreună cu un evreu. Acesta, pe nume Ţipor, purtând straiele tipice naţiei sale, a ascultat în linişte întreaga predică, alături de ceilalţi oameni, la început uşor nemulţumiţi de prezenţa sa. Ţipor era uscăţiv, tuciuriu, cu pielea brăzdată de o mulţime de riduri. Cutreiera satele şi oraşele şi vindea scrieri. Cunoscuse multă lume, iar pe Omul fără Dileme l-a întâlnit la fel de întâmplător cum se întâmplă totul în viaţa asta: un şir misterios de coincidenţe stabilite de Sus. Fire cârcotaşă, despre Ţipor, cei ce-l cunoşteau spuneau că era capabil să se certe şi cu sine însuşi. Şi, într-adevăr, omul vorbea mult şi purta lungi controverse, combătându-se neîncetat în monoloage. De pildă, în vremurile acelea atât de necuprins de grele, Ţipor obişnuia să-i certe pe cei ce stăteau să-l asculte cu un citat din “Călăuza rătăciţilor”, operă a unui alt evreu, pe care el l-a cunoscut în Egipt: “De multe ori, plebea e înclinată să-şi închipuie că în lume există mai mult rău decât bine, iar toate neamurile exprimă această idee în multe din spusele şi poeziile lor, spunând că rareori afli binele în această lume, în vreme ce relele sunt multe şi persistente. Această greşeală poate fi întâlnită, de altfel, nu numai la plebe, ci şi la cutare ins care socoteşte că posedă anumite cunoştinţe. Cauza acestei erori este că orice ignorant îşi închipuie că întreg universul există doar pentru persoana lui, de parcă n-ar exista şi alte făpturi decât el. Încât dacă i se întâmplă ceva care e contrar dorinţelor sale, el crede că tot ce fiinţează e rău: dacă, însă, ar lua în considerare şi ar concepe universul şi ar şti ce puţin loc ocupă dânsul în el, adevărul i-ar deveni limpede şi vădit”¹. Ţipor învăţase pe de rost acest pasaj şi îl folosea des şi în cele mai diferite situaţii. Îl rostea mereu cu aceeaşi intonaţie şi acompaniindu-se de aceleaşi gesturi. Apoi îşi lăsa capul pe spate şi făcea o pauză de efect. După care îl explica atât de convingător, încât ascultătorii ocazionali se mirau cum de nu şi-au dat seama şi singuri de toate astea. Urma faza a doua, când Ţipor pornea pe drumul invers şi îşi bătea joc de ceea ce tocmai a explicat atât de limpede şi spunea că omul este buricul pământului şi că oricine nu recunoaşte atâta lucru nu este decât un demagog, aşa că vorbele lui Rambam, cum îl numea pe autorul din care a citat, n-au făcut decât să bată câmpii. Dar să te ferească Dumnezeu să aprobi iarăşi ceea ce tocmai a spus Ţipor: atunci, acela se întorcea din nou şi te întreba cum de îţi permiţi să-l combaţi pe Maimonide, acela Rambam ce se numea, de fapt Moshe ben Maimon?… Scena se petrecea mereu la fel, fără nici o deosebire. Al Şaizeci şi şaptelea a fost martorul a zeci de asemenea momente, repetate cu o fidelitate uimitoare. Uimitoare sau absurdă. Dar care te făcea să participi de fiecare dată. (Ca de obicei, scribul nu face decât să se mire: câtă coincidenţă divină într-o minune! Căci nu poate fi decât o minune ca doi oameni atât de diferiţi, un evreu şi un tânăr înfăşurat într-o sutană neagră să vină pe căi total străine spre a ajunge atât de hotărâţi şi de lipsiţi de dileme! Doar că, în vreme ce atitudinea fermă a lui Ţipor era mai mult speculativă, cea a junelui său prieten se dovedea, de fiecare dată, concretă.)

Omul fără Dileme împlinise 20 de ani. Devenise un bărbat în toată firea, un ins ce nu pretindea înţelegere pentru vârsta sa, ci, dimpotrivă, dădea impresia că se născuse gata pentru a decide el şi în numele celor din preajmă-i. Aerul hotărât, precum şi lipsa oricărei ezitări în vorbe, ca şi în acţiuni, îl plasau în mod firesc, oriunde şi oricând, în postura unui conducător. El se dovedea a fi personajul de care oamenii au întotdeauna nevoie: personajul care să ia decizii în locul lor, care să-şi asume răspunderi şi care să-i scutească pe ei să trebuiască să-şi motiveze acţiunile. Aşa că lumea îl asculta, de parcă l-ar fi aşteptat de mult. Al Şaizeci şi şaptelea nu cerea ascultare, ci trecerea directă la acţiune. Lucrurile se petreceau atât de natural, încât sentimentele nu-şi găseau locul: în procedura sa nu era vorba de valori morale. Cei din jur nu erau chemaţi să aibă răbdare cu propria lor fiinţă spre a-l urma. Li se cerea doar să-l asculte şi să procedeze întocmai şi fără ezitare. Fără ezitare! De orice participare sufletească nemaifiind loc, dilemele dispăreau.

În drumul său, Al Şaizeci şi şaptelea nimeri prin Bavaria şi îl întâlni acolo pe Jean (Jochann) Luger. Acesta era recunoscut drept cel mai important constructor de cetăţi din timpul său, mai ales faimoasele lui turnuri hexagonale dovedindu-se atât rezistente la orice atac şi la fel de potrivite atât pentru strajă, cât şi pentru lupta de la distanţă. Luger¹ şi-a câştigat faima şi profita de ea. Ajunsese că contracteze în mod simultan numeroase lucrări şi se afla mai mult pe drum de la un şantier la altul, decât să conducă cu adevărat el însuşi activitatea muncitorilor. Aşa că provoca adevărate evenimente când sosea într-un loc, iar venirea lui coincidea mai întotdeauna cu un ospăţ dat în onoarea-i de către seniorul care reuşise să-l angajeze.

Al Şaizeci şi şaptelea îl cunoscuse încă de la Pavia, unde constructorul ridicase câteva turnuri de apărare şi de veghe². Momentul n-a fost prea strălucit pentru cariera maestrului atât de solicitat, Lugiero fiind obligat să părăsească în mod precipitat Peninsula, întrucât atât calitatea executării comenzii cât şi termenul nu fuseseră nici pe departe respectate. (Deşi se pare că, de data aceea, vina i-a aparţinut doar în parte antreprenorului, tulburările sociale influenţând în mod evident disciplina lucrătorilor şi cheful lor de muncă.) Acum Luger se afla în Bavaria, unde şi acolo angajase numeroase lucrări. Cum celebritatea i s-a născut relativ recent, de obicei era invitat să-şi construiască turnurile pe sau lângă zidurile unor cetăţi locuite, ridicate mai demult. De data asta, Omul fără Dileme îl găsise pe un şantier unde era preconizat să se construiască o cetate cu totul nouă, pe un deal lin spre est şi abrupt spre vest. Coasta dinspre răsărit fusese tunsă de vegetaţie până la valea largă a Dunării. Doar un gard de vegetaţie deasă a rămas cam la o sută de paşi de zidurile viitoarei cetăţi, gard viu menit să asigure un obstacol în plus pentru atacatori şi un loc de repliere pentru apărători.

Ducatul era stăpânit de multă vreme de contele palatin Ludwig, un conducător ce a ştiut să-şi conserve puterea chiar şi în “vremurile cel mai grele de când a apărut omul pe pământ”, după cum repeta el însuşi, ori de câte ori i se ivea prilejul. În Bavaria venise un episcop aflat în misiune oficială, însoţit de un grup de tineri monahi folosiţi în asemenea ocazii pentru ca astfel cortegiul să fie cât mai mare nu numai pentru a părea mai impozant, dar şi spre a fi mai greu de atacat pe drum. Episcopul s-a întâlnit cu contele Ludwig în cortul cel mai mare din tabăra ridicată cu ocazia şantierului în cinstea oaspetelui de seamă, celebrul constructor. La întrevedere, chiar în dreapta prelatului, s-a aflat şi un tânăr monah, Omul fără Dileme. În timpul acesta, Dominic se găsea la Roma, pe lângă papa Honorius al III-lea, în calitate de majordom al Sfântului Palat¹. Noul suveran pontif tocmai începuse jocul pe care nu-l va putea termina nici până la moarte: acela de a-l convinge pe împăratului Friedrich de a-şi ţine promisiunea făcută încă lui Inocenţiu al III-lea, aceea de a aduna întregul Occident sub autoritatea sa, în vederea unei mult aşteptate cruciade biruitoare. Episcopul pe care-l însoţea Al Şaizeci şi şaptelea făcea diplomaţia vremii între ghibelini şi guelfi. (Dominic călătorise mereu doar între Italia, Spania şi Franţa, iar principii germani nu fuseseră încă vizitaţi de el. Când a realizat că nu mai e multă vreme de pierdut şi a plănuit un turneu de predici în Bavaria, Saxonia şi Ungaria, timpul n-a mai avut răbdare, şi şeful ordinului a murit, peste doar câteva luni, la Bologna, după prima adunare generală a dominicanilor.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.