CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În cortul de onoare al şantierului, era prevăzut a avea loc ceva ce pe vremea scribului se va numi un “dejun de lucru”. Numai că Ludwig trăia într-un timp mai lung şi dejunul acela era prevăzut să dureze până a doua zi. Deoarece una dintre părţi era reprezentată de o înaltă faţă bisericească, contele renunţase, cu regret, la o parte din programul pe care-l pregătise pentru Luger, un program ca între doi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, dar încă dornici de viaţă. A rămas valabilă doar decoraţia cortului de onoare şi meniul servit.

Conform uzanţelor, şantierul fusese înălţat asemenea unei tabere militare, corturile cenuşii fiind aliniate în careu, în aşa fel încât lăsau un spaţiu larg la mijloc, loc unde oamenii mâncau şi-şi omorau vremea, înainte de a se culca. Acum aici se ridica o mică estradă din lemn, pe care erau fixate bârnele zvelte de care se prindeau mătăsurile grele şi viu colorate ale adăpostului palatinal, precum şi catargul central, cel pe care se sprijinea toată greutatea acoperământului, împărţind cu alte patru prăjini de susţinere interiorul în două nave paralele, ce tăiau cercul, mai mult dând impresia că-l segmentează pentru regulile ierarhice, decât despărţindu-l cu adevărat. Impresie întărită de utilizarea diferită a spaţiului: într-un sector aflându-se muzicanţii, un podium era predestinat scamatorilor şi dansatoarelor, iar un alt segment de cerc ţinea loc de depozit pentru veselă, oaspeţii putând admira, chiar şi de la distanţă, tăvile şi tăviţele stivuite alături de ceştile, cănile şi platourile de diferite mărimi, însă toate rotunde, strălucind în reflexele argintului şi având fiecare gravată la mijloc stema casei de Wittelsbach. Estrada, însă, avea rostul de a nu permite umezelii pământului să pătrundă sub covoarele groase ce serveau drept pardoseală interiorului. Mătăsurile, la rândul lor, îşi aveau fiecare locul însemnat – altfel fiind imposibil să recompui acel puzzle complicat – şi erau prinse în aşa fel încât să se suprapună pe porţiuni largi: modalitate ce permitea o ventilaţie permanentă, dar şi o izolare bună faţă de frigul şi de zgomotele de afară.

Cortul acela mărşăluise mult, el însoţindu-şi ilustrul stăpân în mai toate campaniile şi în mai toate călătoriile, după ce fusese creat încă de pe vremea lui Heinrich Leul şi după ce a fost martor la creşterea şi căderea ultimului mare Welf. Când împăratul Friedrich Barbarossa a reuşit să-i înstrăineze averea vasalului cu care a avut atâtea conflicte, cortul a ajuns în stăpânirea celor din dinastia de Wittelsbach, fiind necesară doar schimbarea stemelor ce împodobeau mătasea grea pe pereţii laterali şi pe tavanul boltit. În ultima vreme, cortul fusese folosit tot mai rar, o dată fiindcă stăpânul său a început să preţuiască plăcerile propriilor sale posesiuni şi se despărţea tot mai greu de ele şi, în al doilea rând, pentru că pe cât era cortul de frumos şi de impunător, pe atât era de incomod de a fi transportat şi asamblat. O recentă delegaţie din Orient fusese destul de dezamăgită că a fost primită la castel (şi nu în cort), ea aducând cu ea daruri ce se potriveau mai degrabă unei tabere în marş. În cinstea episcopului şi a lui Luger, aceste daruri au fost pentru prima oară etalate şi folosite: era vorba despre două candelabre uriaşe, pe bază de uleiuri, menite să ofere o lumină puternic aromată şi care se oglindea în pereţii de mătase, dându-le viaţă şi născând, prin reflecţie, lumini şi umbre fantastice, ce ofereau o atmosferă cu totul aparte, implicând atât ochii, cât şi nările. Mai erau, apoi, marile vase transparente, umplute cu lichide de diferite culori ce pătrundeau printr-un sistem savant de ţevi comunicante dintr-un recipient în altul. Cu susurul lor domol, ele antrenau şi auzul. Şi, ca spectacolul să fie complet, contele primise şi nişte linguri dintr-un lemn atât de moale, încât degetele aproape că intrau în el. De al cincilea simţ, de deliciile gustului, aveau a se ocupa bucătarii ajutaţi de condimentele aduse de aceiaşi soli şi de doi meşteri culinari dăruiţi şi ei lui Ludwig. Contele însuşi descoperea – la fel ca şi distinşii oaspeţi – pentru întâia oară acea atmosferă şi, alături de ei, nu continua a se lăsa pradă unei uimiri încântate.

Prevenit că va fi primit în cortul de onoare, cort al cărui renume depăşise de mult fruntariile Bavariei, episcopul a adus şi el un cadou potrivit: o impozantă cruce din lemn de abanos, pe care strălucea Mântuitorul dintr-o marmoră albă cu vinişoare roşii, amintind cu discreţie de Sângele Sfânt. Era un crucifix de genul celor destinate în epocă pentru a-i însoţii pe căpeteniile creştine în expediţii. În lumina neastâmpărată dată de instalaţiile… aduse de păgânii din Orient…, Iisus părea viu.

Şi nici Luger n-a venit cu mâna goală: el a întins în mijlocul cortului o machetă a cetăţii pe care o construia pentru gazda sa¹. Miniatura era atât de mare încât servitorii au trebuit să schimbe întreaga configuraţie gândită a interiorului cortului, înghesuindu-i pe muzicanţi şi mai eliminând din figuranţii de umplutură. Şi programul prevăzut fusese dat peste cap, după ce atât gazda, cât şi oaspeţii s-au săturat să admire luminile şi mirosurile, sunetele şi moliciunea lemnului lingurilor, Luger a început să-şi prezinte viitoarea cetate¹, îndemnându-i pe cei ce-l ascultau să se apropie şi să intre în joc. Urmarea a fost că nu numai contele, dar şi toţi cei cărora le permitea rangul au început să mişte ba o poartă, ba un pod suspendat, ba câteva figuri din os ce populau minuscula cetate. Iar Al Şaizeci şi şaptelea văzu cum chiar şi ierarhul s-a lăsat pe vine şi a început să se manifeste la fel ca şi ceilalţi adulţi redeveniţi copii.

De data asta, muzicanţii s-au retras pe nesimţite, iar podiumul pentru scamatori şi pentru dansatoare a rămas gol. În schimb, au început să-şi facă apariţia nemaipomenitele feluri de mâncare. Oaspeţii au realizat că nu se află la unul dintre ospeţele obişnuite ale Europei lipsite de rafinament. La fel ca şi cortul, şi bucatele erau menite să impresioneze, numai că ele chiar epatau nişte oameni veniţi dintr-o lume prea puţin obişnuită cu fineţurile culinare. Parcă Orientul însuşi sosise să-i mai dea o lecţie Europei barbare. Nici chiar Luger n-a mai pus pe limbă asemenea feluri, chiar dacă el s-a bucurat de cele mai diverse festinuri pe cele mai diferite meridiane. Cei doi bucătari primiţi drept dar fuseseră capturaţi de piraţi şi cumpăraţi în sudul ţinuturilor arabe. Nimeni n-a reuşit să afle de unde proveneau, ei nu vorbeau nici o limbă pentru care să se fi găsit un translator în Bavaria. Astfel încât nu se puteau exprima decât prin arta lor. O artă pe care nici pe aceea europenii n-o prea înţelegeau. Având la dispoziţie suficiente provizii de condimente necunoscute, ei nu numai că dădeau alt gust până şi unor cărnuri obişnuite, dar şi asamblau întregul din elementele aparent cel mai puţin potrivite între ele şi serveau totul în nişte prezentări la fel de ciudate. Însă, după doar câteva îmbucături luate cu precauţie, primele feluri cereau să fie urmate de altele, saţietatea întârzia să se instaleze, iar fiecare înghiţitură exploda în gură şi lăsa în urmă un gust îmbătător. Spre deosebire de petrecerile grele cu multă carne friptă înecată în la fel de multe căni de băutură, mirodeniile bucătarilor aduşi de cine ştie unde nu oboseau organele şi minţile mesenilor, permiţându-le acestora să trăiască din plin deliciile pure ale papilelor gustative.

“Când să mai discutăm adevăratul scop al vizitei noastre?” se întreba tânărul Al Şaizeci şi şaptelea, văzând că sosise miezul nopţii şi nimeni nu era încă dispus să iasă de sub vraja mâncărurilor, episcopul fiind chiar extrem de preocupat că Ludwig nu voia să-i divulge numele a ceea ce li se servea, darămite reţetele după care erau preparate delicatesele. Episcopul nu-şi ascundea jignirea şi pur şi simplu nu putea să creadă că nici măcar noul stăpân al nemaipomeniţilor maeştrii bucătari nu se putea înţelege cu ei şi că nobila gazdă se lăsa întru totul în voia priceperii servitorilor în întocmirea meniului pentru un prilej atât de special.

Iar, cu cât trecea vremea, gazdă şi oaspeţi erau tot mai cuceriţi de ceea ce li se punea în faţă, astfel încât, spre deosebire de toate celelalte chefuri, unde fiecare nou minut amplifica mai tare zgomotele petrecerii, acolo, în cortul contelui de Bavaria, participanţii la festin se lăsau tot mai adânc furaţi de jocurile de lumini, de susurul necontenit al lichidelor colorate, de mirosurile lumânărilor de gustul şi aromele celor mai fine plăceri ale gurii. Intrând în joc, şi servitorii îşi făceau datoria tot mai în linişte, încât se pogorî peste cort o tăcere întreruptă doar scurgerea apelor colorate şi de suspinele de plăcere.

“Când să mai discutăm adevăratul scop al vizitei noastre?” se întrebă iar tânărul monah la primul cântat al cocoşului, constatând totuşi că nimeni nu se turmentase, deşi o beţie încântată îi unea pe toţi.

Iar defilarea felurilor de mâncare acompaniate de licori stranii nu se mai termina şi oamenii nu simţeau oboseala firească şi se predau tot mai necondiţionat senzaţiilor. Liniştea se insinua împreună cu reflexele vii ale unei lumini mişcătoare, scoasă în evidenţă doar susurul lichidelor din recipiente. În marele cort de paradă nu era nici zi şi nici noapte, timpul însuşi intrase în felurile de mâncare şi se lăsa savurat pe nesimţite.

“Când să mai discutăm adevăratul scop al vizitei noastre?” continua să-l preocupe pe tânărul monah, singurul mesean ce n-a pătruns cu totul în împărăţia din spatele papilelor gustative. Şi tocmai când îşi făcu iarăşi apariţia alaiul servitorilor aducând pe uriaşele tăvi rotunde de argint un nou fel de mâncare, de data aceasta platourile arătând asemenea unor insule albastre de corali plutind într-un ocean roşu, tânărul sări în picioare cu gândul de a întrerupe vraja ce ameninţa să-i înghită pe toţi şi pentru totdeauna. Instinctul îi spunea că el a fost trimis cu o misiune pe care trebuia s-o îndeplinească şi că în afara cortului se punea ceva la cale, motiv pentru care cei din interior erau atât de rafinat atraşi în vrajă. Cu toate simţurile distrase, Ludwig şi oaspeţii săi se găseau mai captivi decât dacă ar fi fost ferecaţi în lanţuri. Metoda folosită nu era una dintre cele cunoscute de un european, oricât de vagă ar mai fi fost această noţiune. Saltul în picioare al Omului fără Dileme păru cu totul insuficient pentru a-i elibera pe ceilalţi din starea lor. Mesenii priveau ca hipnotizaţi la tăvile de argint şi admirau cum printre coralii din carne albastră şi de sub sosul roşu, care vălurea în ritmul paşilor servitorilor, stema casei de Wittelsbach pulsa asemenea unei inimi. Susurul lichidelor din recipienţii uriaşi, precum şi zvonul creat de aerul ce se strecura printre mătăsurile pereţilor cortului se armonizau perfect cu fluxul şi refluxul sosurilor, cu reflexele luminii ce se mişca fără încetare dintr-un colţ în altul, de sus în jos şi de jos atrăgând privirea spre Hristul din marmoră albă, sângerând neîncetat din vinişoare sale roşii.

Al Şaizeci şi şaptelea se aruncă spre stâlpul central, încercând să-l zgâlţâie spre a-l mişca din loc, riscând să dărâme întreaga construcţie. Însă catargul era prea solid, era menit să reziste la furtuni, aşa că nu putea fi dărâmat de un singur om. Urlând, tânărul destrămă, la început, vraja zgomotelor, apoi reuşi să atragă şi privirile – revoltate la început, apoi uimite, apoi trezindu-se din vis. Lanţurile căzură unul după altul, o trupă de indivizi înarmaţi fu descoperită în preajma cortului, oamenii lui Ludwig îşi făcură datoria.

În urma celor întâmplate, dispărură pentru totdeauna şi cei doi bucătari, iar “originea lor a rămas un mister pentru totdeauna”, după cum afirmă Fratele Ieronimus, cel ce l-a însoţit şi el în acea călătorie în Bavaria pe episcop şi i-a relatat întreaga întâmplare, în calitate de martor ocular, diaconului Rupert, duhovnicul Constanţei, soţia lui Friedrich al II-lea, regele Siciliei¹, ducele Suabiei², proaspăt împărat şi viitor rege al Ierusalimului. Dealtfel, din cronica epistolară a dominicanului Ieronimus a preluat şi scribul cele mai multe amănunte ale “modului miraculos şi cu totul de luat în seamă cum ilustrul conte palatin de Rin, Ludwig, a fost înlănţuit în vrajă de către complicii lui Siegfried, jalnicul scăpătat şi cum acei complici au terminat aşa cum au binemeritat”.

Omului fără Dileme i s-au adresat numeroase laude, iar stăpânul locului şi-a arătat recunoştinţa prin daruri, pe care tânărul monah nu s-a ruşinat să le accepte. Tratativele episcopului s-au desfăşurat bine, părţile au ajuns la consens, doar că vremurile erau potrivnice, erau “vremurile cel mai grele de când a apărut omul pe pământ”, după cum mai repetase o dată bătrânul Ludwig, iar bunele intenţii vor rămâne la stadiul de cuvinte. Al Şaizeci şi şaptelea va reveni, peste ani, în Bavaria, va revedea locul şi va constata că doar suveranii se schimbă (pe scaunul lui Ludwig II se va afla Otto³), iar pe şantierul maestrului Luger vor paşte oile.

Între acest episod – pentru care scribul trebuie să-i mulţumească, în primul rând, călugărului Ieronimus, de la care, aşa cum a umil recunoscut, provin multe dintre amănuntele imposibil de găsit altundeva – şi următoarea apariţie atestată a Omului fără Dileme vor trece aproximativ cinci ani. Un lustru pe care – în lipsa unui alt noroc atât de nemeritat cum a fost descoperirea manuscrisului lăsat de acel frate dominican -, scribul nu îl poate umple decât prin surse deduse din izvoare colaterale. Abia prin 1230 el îşi va regăsi din nou personajul în comitatul Auvergne, la Le Puy. Dar ce personaj! Al Şaizeci şi şaptelea va mai putea fi recunoscut doar datorită fermităţii sale: cavalerul se va suprapune în memoria colectivă lui Simon de Montfort Junior. (Scribul îşi cere scuze că foloseşte acest apelativ modern, dar nu vede altă metodă de a-l deosebi, pentru cititorul de azi, pe contele de Leicester de înaintaşul său purtând acelaşi nume, pe acest Simon de Montfort cu care s-a întovărăşit, până la contopire, Al Şaizeci şi şaptelea de celălalt Simon de Montfort, cel ce s-a bucurat de o atât de tristă celebritate în sângerosul său demers dobândit în aşa-numita “cruciadă” împotriva albigenzilor.)

Înainte de momentul marii inundaţii a Tibrului, Omul fără Dileme se va afla pe o listă a lui Petru din Marsilia, duhovnicul şi cronicarul lui Simon de Montfort Tatăl. După ce acesta a murit cu puţini ani în urmă, surprins de o ieşire din cetate a asediaţilor săi de la Toulouse, Petru s-a retras la Cluny, a revenit în anturajul conţilor de Hennegau şi s-a alăturat lui Amaury VI, fiul mai mare al confidentului său. Într-o înşiruire a persoanelor care l-au însoţit la Paris pe noul său patron îi găsim şi pe fratele mai mic al acestuia şi pe Al Şaizeci şi şaptelea. (Dificultatea pentru scrib în a-l recunoaşte pe fiul Celui de Al Şaizeci şi şaselea a venit tot din identitatea de nume: cum să focalizezi un personaj printre atâţia purtând acelaşi nume, mai ales dacă acum va trebui să recunoşti într-un cavaler templier pe fostul tânăr frate dominican? Doar fermitatea caracterului, atât de ostentativ descrisă de scrib, l-a mai făcut recognoscibil pe Omul fără Dileme într-o întâmplare banală, petrecută pe drum. Într-un târg, nobilii călători au nimerit la o judecată a doi indivizi acuzaţi că ar fi tâlhărit şi omorât un negustor surprins în vreme ce se deplasa cu marfa sa. Fiecare învinuit se jura că nu el a fost făptaşul, iar toate dovezile confirmau că cei doi n-au fost împreună în timpul crimei. Dar chiar dacă n-au ucis amândoi, la fiecare s-au găsit obiecte din marfa furată de la victimă. Judele nu se putea hotărî pe care dintre arestaţi să-l trimită la spânzurătoare, mai ales că fiecare dintre ei, tată a mai mulţi copii, se jura că singura lui vină este doar aceea că ar fi cumpărat de la celălalt obiectul incriminant, iar numeroasele lor familii se tânguiau de mama focului pentru viaţa singurului lor întreţinător. În felul acesta au trecut aproape două săptămâni, iar lucrurile se întâmplau tocmai când ogoarele dădeau în pârg şi recolta trebuia grabnic strânsă. Numai că întreaga aşezare nu mai făcea de atâta vreme nimic altceva decât să asiste activă la proces, fiecare ţăran depunând mărturie pentru unul sau pentru celălalt inculpat. Şi totul pe fondul unei implicări maxime, care risca să degenereze între susţinătorii unuia şi susţinătorii celuilalt. Lucrurile ameninţau să se mai prelungească până cine ştie când, punând tot mai mult în pericol nu numai recolta, dar şi pacea ţinutului, mai ales că fiecare tabără îşi chemase în ajutor şi neamurile şi prietenii din localităţile învecinate. Profitând de trecerea nobilului alai, judele, conştient de gravitatea situaţiei, ceru ajutorul înalţilor seniori, ştiind că decizia acelora n-avea cum să fie contestată. Soluţia o dădu Al Şaizeci şi şaptelea, “un cavaler hotărât, căruia îi plăceau infinit mai mult faptele, decât vorbăria fără de noimă”. Iar Omul fără Dileme, ignorând total implicarea gălăgioasă a populaţiei divizate şi a rudelor rupându-şi hainele, a decis în doar câteva clipe şi a poruncit ca ambii suspecţi să fie ridicaţi în ştreang.

– Şi dacă ai spânzurat un nevinovat? l-a întrebat Simon de Montfort, după ce nobilul cortegiu şi-a urmat drumul.

– Ce contează un om, dacă o comunitate întreagă a fost, astfel, scutită de o răzmeriţă care ar fi putut aduce infinit mai multe victime, iar cămările oamenilor ar fi rămas goale, putând provoca alte numeroase jertfe nevinovate în iarna ce va veni? a sosit răspunsul.

– Ţi-e chiar nu ţi-e niciodată milă? s-a mai mirat fiul mai mic al sângerosului stârpitor de albigenzi.

Şi, de atunci, Al Şaizeci şi şaptelea, Omul fără Dileme, a rămas în memorie şi drept Omul fără Milă, un apelativ trădând în subconştientul colectiv al vremii nu atât cruzimea cât nobleţea unui caracter viteaz.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.