CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În 1253, la Finchale, are loc un mare pelerinaj în cinstea lui Godric, mai ales că multe fenomene supranaturale s-au petrecut nu demult la Durham, repetându-le parcă pe cele ce au avut loc cu aproape o sută de ani în urmă, pe vremea când sfântul mai trăia. Contele însuşi ar fi mers în fruntea procesiunii, el încurajând din plin cultul sfinţilor autohtoni. Cum foarte lunga viaţă a lui Godric a devenit un simbol pentru tot episcopatul de Durham – episoadele miriene neexcluzând pasajele eroice, iar cele de eremit numeroasele miracole – pentru aceleaşi pilde, personajul apărea în evocări diverse, ca şi în ipostazele unor vârste la fel de diferite. Astfel, corsarul viteaz nu se contrazicea defel cu sihastrul sever cu sine şi milos cu toate vieţuitoarele din jur, truditorul cu mâinile bătucite de munca fizică, dusă până peste limitele umane, de compozitorul de cântece sacre, făuritor de limbă ori de iniţiatul învăţător pentru toţi sfinţii ce-i veneau în preajmă în minunatele sale vedenii. Oricine, la orice etate şi provenind din orice mediu social, găsea un model printre pildele vieţii lui Godric, admiraţie atât de convingător mărturisită de preacuviosul său biograf, Reginald din Durham. Şi, astfel, toţi oamenii se grăbeau să povestească despre ascendenţii lor direcţi, care „l-au cunoscut personal pe eremit”, au fost împreună într-unul sau într-altul dintre pelerinaje sau au făcut parte din echipajele comandate de extraordinarul corăbier. Nu exista om care să nu fi pretins să fi avut o legătură cu Walpole (unde s-a născut sfântul), cu Lincolnshire, cu Insula Inner Farne, dar mai ales cu ţinutul Durham (pe unde l-au dus paşii pe Godric), nu se găsea om onorabil care să nu aibă în biografia părinţilor sau în cea a bunicilor de povestit întâmplări comune cu eroul. Iar pelerinajul din 1253 nu reprezenta, în conştiinţa participanţilor, decât o reîntâlnire cu o veche cunoştinţă, care şi-a semnalat prezenţa prin întâmplări ciudate, visate identic şi simultan de către mai toţi locuitorii din zonă ori prin comportamentul atât de straniu al animalelor, astfel încât fiarele sălbatice veneau în preajma gospodăriilor şi se împerecheau cu cele din ogradă. Miracolele nu au fost în întregime desluşite şi era mai mult decât evident că Godric mai avea ceva de comunicat, iar pelerinajul nu-şi mărturisea alt obiect, pe lângă a-i cinsti memoria, decât de a decripta mesajul.

În mod ciudat, la început, nimeni n-a perceput în acesta, în „mesajul lui Godric”, CSLA (Ciocănitul Sfârşitului Lumii Acesteia). La început, ca de obicei în apropierea amintirii Sfântului, mulţimea a ajuns, pe nesimţite, să cânte, iar din tot corul acela pestriţ nu a răzbătut nici un sunet fals şi fiecare om, copil sau bătrân, bărbat ori femeie, s-a pomenit că-i vin pe limbă toate cuvintele potrivite melodiei. Era de parcă Sfântul însuşi ar fi păşit înaintea lor, le-ar fi dat tonul şi le-ar fi şoptit vorbele. La Finchale, tot cerul răsuna de melodii sacre şi un cor de îngeri oferea răspunsurile la liniile melodice. De obicei, într-o mulţime, fiecare individ percepe altfel stimulii, rămânând mereu prizonierul amintirilor şi temerilor viitorului. Treptat, în timpul pelerinajului aceluia, toţi oamenii¹ au perceput şi gândit identic. Adică exact ceea ce simţea şi gândea Contele aflat în fruntea procesiunii. Şi „nici nu e de mirare, cum spune şi Reginald din Durham, de vreme ce până şi în somn lumea a început să fie vizitată de aceleaşi vise, cum nu s-a întâmplat decât pe vremea lui Godric”. (Iar minunea aceasta repetând-o Simon, devenea şi el asemenea Sfântului, notează din nou scribul.)

Dar peisajul s-a schimbat brusc, îngerii au încetat să le mai dea cântăreţilor replicile, înaltul s-a umplut de nori, fiarele şi-au adus aminte de vechile năravuri şi s-au aruncat asupra celor mai slabe dintre ele, chiar şi câteva femei şi câţiva prunci au fost sfâşiaţi, înainte ca poporul să se dezmeticească. Între pelerini, au apărut mai mulţi monştrii, iviţi din personaje ce păreau inofensive până atunci. Din cer cădeau broaşte râioase şi peşti acoperiţi cu solzi ascuţiţi pluteau prin văzduh, de parcă ar fi înotat pe fundul unor mlaştini. O reptilă a înghiţit un om, alta i-a muşcat altuia un picior. Priveliştea a devenit de nesuportat: să-ţi dispară tovarăşul de lângă tine, mai treacă-meargă, dar să-l vezi urlând fără un membru era parcă şi mai cumplit.

Cortegiul îşi continuă, totuşi, drumul şi, mai târziu, Fratele Ieronimus va pretinde că totul n-a fost decât în interiorul unui coşmar colectiv. Iar Reginald din Durham va explica simplu întâmplarea: „Ciocănitului Sfârşitului Lumii Acesteia nu ai cum i te opune, fiind obligat să mergi mai departe, chiar dacă în dreapta şi, mai ales, în stânga vezi unul sau altul dintre apropiaţi sfâşiat de nenorociri”.

Pe urmă, după o vreme lipsită de timp, a apărut oastea tăcută a contelui, a alungat fiarele, a despărţit pe cei loviţi de cei teferi şi a adus din nou liniştea asupra pelerinilor. Cerul s-a limpezit iarăşi, dar, de data asta, în mijlocul corului de îngeri se afla însuşi Godric. Oamenii s-au prosternat la pământ şi când au privit din nou în sus, Sfântul dispăruse şi o linişte nemaiîntâlnită îi binecuvântă pe toţi cei rămaşi.

Gândind la cele tocmai relatate, scribul crede că dreptate a avut Reginald din Durham şi nicidecum Fratele Ieronimus: dacă totul n-a fost decât vis, unde au rămas cei despărţiţi pentru totdeauna de supravieţuitori? Să găsim răspunsul în chiar cealaltă margine a continentului, la… Fratele Urbino? Acela va povesti, în Tartaros Facta, un vis asemănător, unde prin mulţimea evlavioasă nu s-ar fi amestecat fiarele sălbatice, ci năvălitorii nu mai puţin cruzi, iar atunci când turma nevinovată se va regăsi, va constata şi ea că îi lipsesc „mai multe oiţe”: Sfârşitul Lumii, îşi expune teza Fratele Urbino, nu va veni deodată, ci se petrecea deja prin nenorocirile succesive, doar că în viitor ea urma să se manifeste într-un ritm tot mai susţinut. Fratele Urbino nu era foarte original: Sfârşitul Lumii a început odată cu păcatul originar, el desăvârşindu-se prin precipitări tot mai evidente ale nenumăratelor pedepse ivite din imaginaţia dreaptă şi aproape nesfârşită a lui Dumnezeu. Abia când Ciocănitul Sfârşitului Lumii Acesteia va fi perceput drept ceea ce reprezintă cu adevărat, oamenii se vor căi şi chinurile lor vor înceta. Până atunci, Al Şaizeci şi şaptelea, în fruntea „armatei contelui” a reuşit, din nou, să desprindă pe cei ce puteau să fie deocamdată salvaţi de balastul celor asupra cărora a căzut implacabila condamnare. Şi, iarăşi, Omul fără Dileme a acţionat, fără a-şi pune întrebări inutile¹.

Greu, foarte greu de ales doar încă o singură întâmplare minunată din tot răstimpul de cincisprezece ani cât a zăbovit Al Şaizeci şi şaptelea alături de contele de Leicester în Anglia. Dar scribul trebuie să ţină seama şi de răbdarea bunului cititor, şi să facă tot mai multă economie de vreme, în speranţa nebunească de a reuşi să ajungă cu relatarea sa până la Al O Sutălea, şi de editorii ce se feresc tot mai mult de volumele prea groase, şi de preţurile crescânde ale cărţilor, şi de buzunarele tot mai goale ale cititorilor. Tot văitându-se, scribul s-a oprit la acest al doilea exemplu:

Prin anul 1258, socotit astfel în zilele noastre, un căpitan viteaz al Contelui şi-a făcut curaj şi i-a mărturisit acestuia, după mai multe pahare de vin vechi, că trăieşte, de o vreme, o experienţă îngrozitoare, pe care n-o poţi înţelege decât dacă ai fost pedepsit de a trece prin ea. După care, se tânguia viteazul oştean, se pare că nu mai ai cale de întoarcere. Pe scurt, căpitanul povesti că, după o lungă bătălie crâncenă, în care a trecut de mai multe ori pe lângă moarte, istovit fizic şi psihic, s-a culcat la umbra unui copac. Era seara şi se simţea atât de epuizat încât, după ce i-a mulţumit lui Dumnezeu că l-a condus încă o dată spre izbândă şi i-a cruţat viaţa şi sănătatea – că nu e totuna dacă supravieţuieşti întreg sau schilodit pentru tot restul zilelor ce ţi-au rămas -, n-a mai avut nici măcar puterea să mănânce. Privind cerul, oboseala l-a doborât, aşa cum n-au fost în stare s-o facă ticăloşii duşmani, ochii i s-au închis, şi visul cel mai viclean posibil i-a pătruns în suflet şi în trup. Bătălia parcă încă nu s-a sfârşit, iar el se făcea că stă călare înconjurat de venetici şi se tot rotea spre a se apăra de cercul compact de adversari. Ceea ce îl durea cel mai tare era că se afla singur printre inamici şi nu ştia ce s-a întâmplat cu oamenii săi de nu-i vin în ajutor: au căzut cu toţii sau se aflau şi ei împresuraţi, fiecare singur? Pe urmă abia s-a speriat cu totul, atunci când a realizat că nici măcar nu se lupta cu vechii săi duşmani, ci cu proprii săi oameni! Lupta fu lungă, iar seara, istovit, izbuti o nouă victorie. Culcat la umbra unui copac, istovit fizic şi psihic, i-a mulţumit şi de data aceea lui Dumnezeu că i-a mai izbăvit o dată sufletul şi trupul. Era atât de obosit încât abia că şi-a dat seama că, de fapt, el nu mai era el, de s-a încontrat tocmai cu tovarăşii săi, pe care pe mulţi i-a şi ucis în luptă. Adormi şi constată, cu groază, că el devenise duşmanul cu care s-a războit întreaga sa viaţă. Iar în visul acela, s-a văzut prin ochii duşmanului şi a început să se urască. Pe urmă, s-a făcut că luptă, de partea cealaltă a oştirii şi că îşi încrucişează spada grea cu cel ce până nu demult a fost el. Iar seara, culcat lângă copacul gros, adormi şi se visă iarăşi el, cel dintâi, în bătălie directă cu cel devenit abia pe urmă el. Şi, tot aşa, după fiecare luptă lungă şi epuizantă, se visa la umbra aceluiaşi arbore, adormind şi visându-se în pielea fostului duşman de moarte, cu care tocmai s-a încontrat. Şi, odată cu visele succesive, bătrânul oştean îşi ura tot mai mult adversarul. Care devenea mereu el însuşi, în cealaltă ipostază. Şi, să tânguia căpitanul, nu mai ştia când e cu adevărat vis şi când veghe, când este el şi când este celălalt.

Toate astea i le-ar fi povestit Contelui, făcându-şi curaj cu mai multe carafe de vin greu. Iar Contele – sau mult mai degrabă Omul fără Dileme – l-a scăpat de îndoieli, ucigându-l înainte de a se rătăci din nou în coşmar, dar şi înainte de a le împărtăşi şi camarazilor săi nedumeririle sale. Voinţa oştirii trebuia să rămână neclintită şi nu subminată de îndoieli.

Omul captiv în vis, devenit nesigur pe identitatea sa şi hălăduind într-o stare atât de incertă, a fost reluat de mai mulţi autori şi a devenit eroul unei teme curente pentru autorii epocii. O generaţie mai târziu, subiectul a dispărut la fel de brusc pe cum a apărut. Dar reapare vremelnic la autori din diferite perioade istorice. Parcă confirmând visele ce se repetă.

Apogeul destinului lui Simon părea tot mai înalt. După Statutele de la Oxford, sprijinit de baroni, adulat de populaţie, stăpânind practic Anglia, Contele părea să trăiască deja în legendă. Armata tăcută, venită de cine ştie unde, impunând o voinţă atât de implacabilă, încât părea nepământeană, supraveghea o conştiinţă comună. Anglia devenise mai mult ca oricând axa lumii. Cel puţin pentru locuitorii ei. O identitate nemaicunoscută îi motiva toate acţiunile şi simţirile: tot văzduhul de deasupra insulei nu cuprindea decât aer eroic. Pe care oamenii îl inspirau cu nesaţ. Lumea îşi uitase spaimele şi visa fapte măreţe. După bătălia de la Lewes, Simon devenise regent şi de jure, nu numai de facto. Magna Charta Libertatum şi Statutele de la Oxford ofereau fiecăruia iluzia apartenenţei de centrul de putere. Atmosfera întreagă părea să cuprindă doar urale.

Contele cutreiera comitatele şi se lăsa aclamat. Era rândul posesiunilor din Franţa să se bucure de entuziasmul din insulă. Oamenii vorbeau de o Anglie până la Mediterană, întrucât, după moartea lui Amaury, Toulouse trebuia să revină, chiar până la Languedoc, moştenitorului său iniţial. Au apărut chiar şi mesaje disperate ale celor din sudul Franţei, care cereau fără întârziere sosirea lui Simon. Oameni ce nu şi-au părăsit nicicând satul făceau planuri pentru ţinuturi de peste mare şi munţi. Cei mai exaltaţi vorbeau chiar şi despre bogăţiile fabuloase şi despre confortul feeric al locuinţelor din Sicilia şi plănuiau să meargă să ia în stăpânire ceea ce erau încredinţaţi că li se cuvine. Cei mai umblaţi cutreierau ţinuturile şi vindeau hărţi frumos colorate, generatoare de imaginaţie. Basmul se împletea organic cu realitatea şi, asemenea căpitanului din poveste, populaţia nu mai putea deosebi între vis şi realitate. Numai că, de data asta, cele două stări nu se opuneau, ci, dimpotrivă, se completau minunat. Au fost câţiva ani care au acoperit zgomotul Ciocănitului Sfârşitului Lumii Acesteia. Simon şi armata lui mută apărea mereu la timp, dacă era nevoie, chiar şi în mai multe locuri deodată. Pentru că oamenii gândeau pozitiv, pentru că au ştiut să se despartă la vreme de venetici şi de căpuşele neamului, de trădătorii de dinăuntru, nu numai de cei de afară, Dumnezeu şi-a întors faţa spre Anglia, anotimpurile se succedau iarăşi firesc, pământul nu se mai revolta, iar molimele se opreau la ţărmurile Mării Mânecii.

Doar Contele însuşi nu gândea la fel. De undeva, din marfa oferită de un negustor ambulant de hărţi, a apărut şi un arbore al familiei de Montfort, pornind nu de la seniorii de Rambouillet, conţii de Hannegau, ci din vremurile biblice, străbătând norii, ajungând până în veacul al XXI-lea al împărăţiei creştine. Era una dintre operele Genealogului, a Celui de Al Şaizeci şi treilea, a acelui Schwartz von Schwartz care a fost bunicul bunicului Omului fără Dileme. Pergamentul era o adevărată minune: pictat în mai multe culori, el conţinea valori profetice, în parte deja confirmate! De pildă, datele morţii lui Simon cel Bătrân şi ale lui Amaury VI. Pe celelalte contele de Leicester, nu le mai putea verifica decât din amintirile poveştilor auzite prin casă. În dreptul datei naşterii sale, cifra era uşor descifrabilă, în schimb, cea a decesului părea abia schiţată, ambiguă, permiţând mai multe interpretări. Cel ce i-a adus preţiosul dar, a povestit că negustorul, un evreu, desigur…, i-a spus că pergamentul se îmbogăţeşte cu trecerea vremii şi că, pe măsură ce faptele se îndeplinesc, culorile se limpezesc şi ele, confirmând pe veci cele întâmplate¹. Regentul a cerut să i se aducă lentilele cele mai puternice şi, încercând să-şi desluşească viitorul, a rămas zile întregi aplecat asupra desenului. „Fapt profund dăunător, parcă auzea dojana Omului fără Dileme, întrucât cunoaşterea a ce va să vină frânge orice elan”. Până la urmă, nu putu să nu i se spovedească vechiului său mentor. Într-o seară, pe ascuns, acela îi subtiliză pergamentul şi îi dădu foc. Doar că acesta refuza să ardă².

– Noi nu atingem 60 de ani, constată Simon, cel ce se apropia tot mai mult de acea vârstă.

Contele simţea iar, după multă vreme, spaima. Şi, ca o molimă, spaima se răspândi şi în jur. C.S.L.A. reveni cu mai mare zgomot ca oricând. Mai înainte muriră toate orătăniile, apoi se îmbolnăviră şi vitele, în mai multe comitate apele au ieşit din matcă, iar satele se umplură cu nou născuţi cu chip de monstru. Armata mută nu mai reuşea să oprească din faşă dilemele. Adunarea cea nouă nu-l mai recunoştea drept conducător unic. Pacea lui Dumnezeu se sfârşise şi pacea din sufletele oamenilor aşijderea. În numai câteva luni, euforia se stinsese cu totul, iar victoria prinţului de Wales veni aşteptată. În bătălia de la Evesham, de partea Contelui n-a mai luptat cu adevărat decât armata mută. Care – dintre cei ce au participat la bătălie – a pierit până la ultimul om, alături de Simon de Montfort, contele de Leicester, regentul de nimeni contestat, până nu de mult.

O vreme, mai circula zvonul despre Conte că n-ar fi murit în bătălie, mai ales că au existat martori în diferite locuri ale lumii care declarau că l-ar fi văzut în alte şi în alte ipostaze. Apoi, odată cu săvârşirea din viaţă a tuturor celor ce au trăit acele vremuri, legenda s-a stins pe nesimţite, iar, pe măsură ce figura lui Simon se estompa, data morţii sale apărea tot mai strident colorată pe pergamentul lui Schwartz von Schwartz.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.