CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cuvântul este format din litere, iar Abraham învaţă să le combine prin permutare. Dar el nu este decât favoritul lui Dumnezeu, aşa că fiinţele create de el nu sunt decât expresia materială a gândurilor sale. Prin primele 11 litere ale alfabetului, el „face”, prin celelalte 11, el distruge. Când ajunge la prima înţelegere, împreună cu un companion, Abraham face un viţel, pe care-l jertfeşte pentru acea izbândă.

Rabi Eleazar din Worms ştia toate astea. El leagă primele 11 litere de membrele androidului pentru că doar astfel adevărul este intact. (Pe fruntea creaturii notează cuvântul emet – adevăr şi doar din momentul acela fiinţa este gata să păşească în viaţă.) Însă tot el cunoaşte şi mişcarea cerurilor şi ştie când şi cum trebuie să rostească sunetele spre a deveni litere. Adică materie. Adică un Cuvânt zămislit.

După moartea lui Ţipor, Al Şaizeci şi şaptelea a străbătut lumea doar împreună cu Simon de Montfort. Iar când acesta, devenit Conte de Leicester, a fost reţinut de treburi de stat, Al Şaizeci şi şaptelea, ca un adevărat templier, a călărit pe acelaşi cal prin lume cu un alt personaj. În biografia Omului fără Dileme, acest alt companion nu este definit nicicum şi pare a nu juca nici un rol. Decât acela de a călări prin lume pe acelaşi cal cu Al Şaizeci şi şaptelea. Dar că Omul fără Dileme venea, ori de câte ori avea prilejul, şi la casa din piatră din Stätl de lângă Worms pare a fi un fapt dovedit. El vine aici ca acasă. Şi tovarăşul lui de călărie vine aici ca acasă. Unde îl întâlnesc pe Rabi Eleazar. Cu care şi-a „făcut” Al Şaizeci şi şaptelea tovarăşul de drum. Un cavaler templier nu trebuia să fie niciodată singur, nici măcar în şea, Unul este doar Dumnezeu, iar soluţia găsită se apropia de ideal. Tovarăşul Omului fără Dileme era credincios, tăcut şi puternic. El nu era doar emanaţia materială a Celui de Al Şaizeci şi şaptelea, ci şi a lui Rabi Eleazar. El reprezenta un melanj al gândurilor celor doi şi depindea de ele.

A fost cunoscut Golemul din Worms de contemporani drept Golem? Probabil că da, dar între atâtea fiinţe miraculoase venite din curtea casei Rahelei, o creatură cu înfăţişare de android, atrăgea mult mai puţin mirarea ca atâtea alte zămisliri ciudate aflate acolo. Când totul este minune, minunea devine fapt curent.

Nimic, în afara lui Dumnezeu, nu trebuie să fie Unu. Altfel se ajunge la idoli. Faima unei A Şaizeci şi opta imaculate şi apte de miracole protectoare ameninţa s-o transforme în idol. Şi, atunci, în interiorul casei, acolo unde nu pătrundeau decât foarte puţini, Rabi Eliezar a introdus cele două cade de baie: cea de la miază noapte din aur alb şi umplută cu lapte de capră şi cea din odaia de la miază zi, din aur negru şi umplută cu miere neagră. A Şaizeci şi opta însăşi n-a mai fost una. Din clădire ieşea când Miriam, când Lilith.

(Doar musulmanii, cu care şi lângă care au luptat Al Şaizeci şi şaptelea şi Golemul, nu s-au mirat de acesta din urmă: nu scrie în Coran, chiar în Sura Vacii „Doar aţi fost morţi şi El v-a înviat; apoi vă va omorî, apoi vă va învia, apoi la El vă veţi întoarce”.)

Din nou, scribul se află la o cotitură unde e lesne să te rătăceşti. Acum ar trebui să vorbească despre tâlcul aşezării celor două cade de baie, despre simbolul laptelui de capră şi despre simbolul atât de bogat al mierii negre. Ceea ce ar necesita, însă, un popas prea lung. Aşa că merge mai departe, notând fără încetare doar ceea ce i se dictează. Ori ceea ce crede că i se dictează, ceea ce poate desluşi în literele albe din norul alb..

Dintre atâtea simboluri omise din ignoranţă ori din lipsă de spaţiu şi de timp, să ne întoarcem, o clipă, la fecioarele negre. În marea lor majoritate, vom găsi statui şi nu imagini bidimensionale. Cei mai mulţi specialişti susţin că nu este vorba decât despre natura materialului din care au fost cioplite, de obicei, din lemn. Uneori, de esenţă nobilă, cum ar fi abanosul, ceea ce le-a făcut să fie negre de la început. Altădată, din lemn de nuanţă deschisă, dar care se înnegreşte uşor de bătrâneţe, de praf şi de la fumul lumânărilor aprinse în preajma sfintei. Fum apoi impregnat definitiv, devenit una cu lacul protector. Acelea n-au fost, desigur, Madone Negre de la început. Şi, în fine, aşa cum s-a mai amintit, odată cu pătrunderea artei creştinismului ortodox, unde fondul este mult mai întunecat, s-ar fi trecut la imitarea acelei maniere, mai elevată, mai luxoasă, mai misterioasă şi mai majestuoasă. Scribului toate aceste explicaţii i s-au părut subţiri. Şi nu l-a mulţumit nici asimilarea culorii negre cu cernoziomul, pământul cel mai roditor, aşa cum şi Fecioara Sfântă a dat cel mai valoros rod. La ora când a pus pe hârtie biografia Celei de A Şaizeci şi opta, scribul n-a găsit nici un studiu exclusiv dedicat Madonelor Negre. După experienţele trăite, era evident că de la purii de la Schönwald nu va obţine nici o informaţie folositoare. Ca de obicei, întâmplarea a vrut ca, totuşi, scribul să dea de câteva amănunte interesante: în primul rând, primele Madone Negre au apărut încă din epoca romană, multe păstrând influenţe păgâne certe. (Se vorbeşte mai ales de preluarea modelului Isis, prin aşa-numita „iradiere culturală”.) Ultimele dintre acestea provin – altă simplă coincidenţă? – din… secolul al XIII-lea. Ele sunt socotite Madonele Negre „originale”. S-a observat că acestea n-au tradiţionalul chip pios atribuit, mai târziu, Sfintei Fecioare, ci sunt socotite, mai degrabă, protectoarele unor categorii profesionale sau chiar reflectă spiritul de libertate, cum ar fi cea de pe Muntele Góra, din primul mileniu creştin, simbol naţional în Polonia. Madonele Negre „originale” ascund fiecare câte o legendă. Cea mai răspândită este aceea că ar fi fost cioplite de însuşi Evanghelistul Luca¹, cum ar fi cea de la cea de la Rocamadour (Franţa), cea de la Madrid, de la La Valetta ori de la Montserat (Barcelona). Toate acestea sunt datate în… acelaşi veac XIII. Cele „spaniole” au şi adausuri la mit: cea de la Montserat ar fi din anul 888, distrusă şi înlocuită, desigur (!) tot în secolul XIII. Cea de la Madrid ar fi supravieţuit intactă distrugerilor din 1808. Dar cea mai veche poveste o are cea de la Oropa, cea care ar fi fost adusă acolo de episcopul Eusebiu, în secolul IV, de la Varcelli. Îi este atribuită de asemenea Evanghelistului Luca. (Scribul nu pomeneşte aici tocmai Madona Neagră de la Loreto, cu renumele cel mai mare, creând o adevărată şcoală şi în alte locuri. Aceea pare a nu fi o Madonă Neagră „originală”, aparţinând unei perioade mai târzii.) Dar mai există o Madonă Neagră la Agreda Soria, în Spania, o „Madonă Neagră a cavalerilor templieri”. Despre aceasta, legendele sunt mai mult locale şi păstrate pentru un uz restrâns. Însă în legătură cu statuia de la Agreda Soria scribul va mai reveni.

Să ne amintim, deocamdată, că la Schönwald avem nu o statuie a unei Madone Negre, ci o frescă. Ceea ce pare a fi o mare deosebire ca semnificaţie. Dacă despre statui, mai ales despre cele de dimensiuni mici, există mărturii ale unor practici mistice, în special de magie neagră, deşi s-a scris atât de mult, în general, despre arta picturală, sensul simbolic al unei reprezentări bidimensionale a unei Madone Negre a fost puţin analizat. Mai ales valenţele esoterice ale unui astfel de desen. Dar, tot în secolul al XIII-lea, Servitius scrie (în Despre lucrurile adevărate şi lucrurile făcute¹) că „primesc putere doar acele lucruri făcute care pot fi înconjurate, întrucât, în caz contrar, nu avem de a face decât cu o umbră. Doar umbra nu poate fi înconjurată”². În acest sens: statuetele „pot fi înconjurate”, deci au putere, iar o frescă nu poate fi înconjurată, deci „nu avem de a face decât cu umbre” (lipsite de putere). „Este ca şi cum, continuă Servitius, am avea imaginea unui vis sau a unei amintiri. Or, se ştie, visul nu-l poţi influenţa. Şi nici amintirea. Puterea fiind ceea ce poţi folosi în îndeplinirea unei dorinţe, ceva ce nu poţi influenţa va rămâne indiferent faţă de dorinţa ta. Adică va fi doar un semn.”

Să luăm ca exemplu companionul Omului fără Dileme, cel cu care acesta a călărit acelaşi cal: era un cavaler credincios şi tăcut, dar puternic. Însă A Şaizeci şi opta, Miriam-Lilith, n-a fost şi ea puternică? Nu povestesc adoratorii că Miriam şi-a salvat de atâtea ori comunitatea, dar şi persoane individuale de pericole iminente? Nu a reuşit Lilith să bage spaima în atâţia bărbaţi, dominându-i şi chiar distrugându-i pe unii dintre ei? Dar, în primul rând, n-a reuşit acea fetiţă să creeze o legătură respectată şi, deci aparent imposibilă, ca inel intermediar evreiesc în lungul şir predominant creştin?¹ Miriam-Lilith a fost vie şi s-a comportat ca o fiinţă vie, chiar dacă, de multe ori, Miriam n-a fost alăturată lui Lilith. În cazul acesta, nu este vorba, totuşi, de o altă imortalizare pe fresca de la Schönwald, nefiind vorba despre A Şaizeci şi opta, cu toate concluziile logice care s-ar putea trage în favoarea ei?

Scribul nu cunoaşte nici o aluzie la un Golem femeie. În schimb, A Şaizeci şi opta iese din casa de piatră când sub forma lui Miriam, când sub cea a lui Lilith. Niciodată împreună. Niciodată contrazicându-se. Niciodată luptându-se explicit între ele. Doar că Miriam oferă oricui doreşte apa minunată din fântâna ei. Cel ce o bea îşi astâmpără setea pentru multă vreme. Lilith este şi ea darnică, numai că aceia ce sunt îmbiaţi de ea sunt tot mai însetaţi, pe măsură ce beau mai mult.

Scribul a zăbovit timp de vreo zece zile la Schönwald, încercând să le intre sub piele celor nouă iniţiaţi în repictarea frescei. Politicoşi, dar reci, aceştia nu au trădat nimic din ştiinţa lor. Dar nici nu l-au împiedicat pe oaspetele lor să-şi găsească singur răspunsul. Un răspuns care a venit în mod neaşteptat, fiind, ca de atâtea ori, ascuns chiar în faţa unor ochi neînvăţaţi să vadă: ca de obicei, scribul a intrat direct în bisericuţă şi a admirat din toate părţile fresca. Un gând, venit de cine ştie unde, l-a făcut să creadă că se află în faţa unei anamorfoze complicate şi că, de va găsi unghiul potrivit de privire, va găsi şi clarificarea pe care o căuta. Nu există nici o anamorfoză la Schönwald, iar mişcările inutile ale insistentului privitor în faţa timpanului pe care era pictată fresca probabil că nu au izbutit decât să-i amuze pe toţi cei de faţă. Într-o dimineaţă, în sfârşit, scribul a înconjurat ceea ce, după Servitius, nu se poate înconjura: pictura sau desenul. Înainte de a intra iar direct în biserică, preocupat de strategia pe care s-o încerce în acea zi, scribul s-a oprit în exterior. Într-un loc, corespunzător celui care adăpostea în interior Madona Neagră, se afla pictat un şir de copaci şi, printre ei… acelaşi desen ca înăuntru, însă afară Madona era albă! Singura scuză a scribului că n-a observat de la început fresca respectivă ar fi aceea că locul acela era uşor mascat de tufişuri sălbatice şi că, spre deosebire de grija pe care o aveau pentru interior, localnicilor părea să nu le pese de arealul în care se afla bisericuţa.

– Ce fel de plante sunt acestea? a întrebat scribul.

Doar două explicaţii suplimentare au fost dispuşi localnicii să-i dea străinului atât de supărător de stăruitor: tufişurile acelea renasc acolo în fiecare primăvară şi dau acelaşi parfum inconfundabil numit „miros de apropiere”, iar atunci când biserica a fost lovită de aceea bombă nefericită în cel de-al doilea război mondial, clădirea s-a prăbuşit, cu excepţia unei porţiuni de zid, cea care conţinea cele două fresce, pe cele două feţe ale sale¹. Madona Neagră a fost repictată, dar Cea Albă nu.

– De ce?

– Fiindcă niciodată nu a fost necesar să fie repictată.

– Înseamnă că mai avem acolo originalul?

– Nici incendiul n-a reuşit s-o maculeze, a fost răspunsul.

Madona Albă din exterior, observată cu mare atenţie, dezvăluie privitorului un căţeluş minuscul pe care fecioara îl ţine în mâna stângă. Madona Neagră din interior este însoţită de un motan negru.

Aşadar, Madona Neagră de la Schönwald este repictată periodic, iar Cea Albă – cea care, în mod normal, ar fi trebuit să fie mult mai vulnerabilă la agresiunile intemperiilor şi ale vremurilor, s-ar fi păstrat intactă timp de atâtea veacuri. Cel puţin aşa pretind localnicii. Ceea ce ar duce la nişte concluzii extrem de uşor de tras. Prea uşor, i s-au părut ele scribului, mai ales că i-a trebuit atâta trudă să descopere sensul primelor semne ale acestei poveşti: să interpretăm în acest mit, unde scribul nu mai ştie cât este basm şi cât realitate, că partea curată nu se strică niciodată, dar că faţa întunecată, mult mai perisabilă, trebuie mereu reactualizată, că această reactualizare se face întotdeauna de către profesionişti, că este necesară o iniţiere complexă în ştiinţa răului? Ar fi la îndemână, ar fi simplu, ar explica multe episoade din istoria atât de scurtă a omenirii. Îndoiala apare atunci când accepţi albul ca simbol al binelui şi negrul drept contrariul său. O dihotomie naivă, pe care o instrucţie cât de sumară refuză s-o mai considere suficientă. În primul rând că doar în basme, raţiunea binelui este să se opună răului. În basme şi în subconştientul colectiv. În realitate, binele şi răul îşi trăiesc independent destinul, relaţia dintre ele ţinând de speculaţie. Cel puţin aşa credea scribul, atunci când bisericuţa de la Schönwald, cu tot ceremonialul din jurul ei, a început să-l obosească. Cum fiecare acţiune a individului ţine doar de satisfacţie – de o satisfacţie imediată sau de o satisfacţie amânată –, nici răul nu poate face excepţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.