CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (60)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la ED. CURTEA VECHE 2008

Dar, acelaşi Cuvios grădinar părea să nu mai fie el însuşi. Sergenţii care l-au escortat l-au întrebat la ce se gândeşte în acele momente teribile. „La numărul de cristal, ar fi răspuns condamnatul”. De fapt, încerca să nu gândească la nimic. Nici animalele nu gândesc, de aceea sunt fericite. De aceea le-a iubit atât de mult. Numai un om nefericit nu iubeşte fiinţele fericite. Pentru că nu poţi sta fără să gândeşti, rugăciunea este cea care rezolvă şi această problemă.

Scena ne este descrisă de Carol Laberdine¹: „În prezenţa unei mari mulţimi, în uniformă imaculată, Cuviosul grădinar a fost adus în faţa consiliului regal şi a comisarilor papali, reuniţi cu toţii pentru acea mărturisire completă. Cu ochii în pământ, la început, acuzatul a recunoscut tot ce i s-a cerut. Ba a mai şi adăugat fapte care l-au incriminat şi mai mult. Doar faptul că individul vorbea în şoaptă şi lumea nu-l prea putea auzi, i-a mai deranjat pe oficiali, care i-au cerut mereu să vorbească mai tare. Grefierii notau de zor, iar oamenii îl ascultau uimiţi, apoi scârbiţi, pe urmă revoltaţi de-a binelea. Cineva a aruncat cu o piatră şi l-a nimerit pe nenorocit în cap. Acesta a mulţumit pentru lovitură şi, cu sângele şiroindu-i pe faţă, a sărutat piatra. Însă, brusc, s-a întâmplat ceva, ca la un semn, un semn de la Dumnezeu: Cuviosul grădinar s-a oprit din vorbăria sa scârboasă, a privit la cer, apoi la înaltele feţe care îl interogau, apoi iar spre cer. A mai şoptit ceva, după care a tăcut neaşteptat la toate întrebările care i s-au mai pus. Părea să gândească profund. Rumoarea generală a încetat şi ea. Şi întrebările au încetat să mai vină. O linişte lungă s-a aşternut peste oameni şi obiecte. După care Al Şaptezecilea s-a prăbuşit lat. Unii pretind că ultima lui şoaptă, cea de dinainte de tăcere ar fi fost <De ce şi pentru ce a murit fiul meu?>”.

Cuviosul grădinar nu şi-a mai revenit şi, dus înapoi în celula sa, câteva ore mai târziu, s-a ridicat la Domnul.

Se spunea că, după arestarea Cuviosului grădinar, plantele şi animalele lui au dat semne că ar fi suferit odată cu el. Un frate de la mănăstirea Le Source Noir chiar pretindea că, după comportarea plantelor şi animalelor îngrijite de Al Şaptezecilea, călugării, care şi-au schimbat între timp părerea despre umilul personaj, ar fi putut afla prin ce trece nefericitul lor fost tovarăş. Oricum, curând după moartea Cuviosului grădinar, au pierit şi plantele şi animalele sale.

Ulterior, scribul a mai dat de numeroase alte date despre Al Şaptezecilea. Nu mai verosimile sau mai puţin verosimile decât cele conţinute în textul de mai sus.

AL ŞAPTEZECI ŞI UNULEA

Fugarul

(1291 – 1313)

Coincidenţa lui 13 cu 13

Cât de uşor se poate rezuma fiecare destin! Al Şaptezeci şi unulea a fost Fugarul. Acesta s-a născut în teritoriul numit de scrib „Enigma Europei” în jurul lui 1291. Patru sau cinci ani mai târziu, pierzându-şi restul familiei, tatăl îl aduce la mănăstirea de la La Source Noir. Fiindcă de foarte multe ori realităţile vieţii i se păreau insuportabile şi, neacceptându-le, fugea din calea lor cât vedea cu ochii, a plecat de lângă penibilul său părinte prin 1306 sau 1307, a fugit din Franţa, a fugit din Grecia, a fugit de peste tot. Revenit la mănăstire, în 1309, a fost prins, dar a mai fugit o dată. Când n-a mai reuşit să fugă, în 1313, a fost omorât. Ce-i atât de complicat în toate astea?

Drept urmare, două sunt obsesiile cu care a simţit nevoia scribul să deschidă rândurile despre Cel de Al Şaptezeci şi unulea:

1. Privitor la cititor – scribul se simte tot mai vinovat: oare cum îşi permite el să scrie despre tot felul de năluci ale trecutului, când prezentul este atât de arzător?Pe cine să intereseze acum asemenea poveşti?

şi

2. Privitor la el însuşi – vechea şi tot mai arzătoarea problemă: pe măsură ce avansează în derularea lungului şir, scribul, în loc să se simtă tot mai eliberat, devine tot mai temător că nu va apuca să sfârşească şi destinul Celui de Al O Sutălea.

La prima obsesie, scribul nu numai că nu-şi găseşte circumstanţe atenuante, însă trebuie să ţină cont şi de faptul că, pe măsură ce se apropie în timp de cititorul vremii sale, se vede tot mai des pus la colţ pentru numeroasele inadvertenţe, scăpări grosolane şi erori pur şi simplu.

A doua, spaima că nu va apuca să sfârşească şi destinul Celui de Al O Sutălea, s-a transformat tot mai pregnant în obsesia vieţii sale. Măsurându-şi necontenit vârsta nu în funcţie de anii împliniţi, ci chiar în sens invers, în sens faustic – după câţi dintre Cei O Sută mai are în faţă – spaima i-a crescut fără încetare: moartea care poate interveni oricând şi în viaţa sa, asemenea oricărui dintre urmaşii lui Adam, i-ar zădărnicii efortul unicului trai ce i-a fost dăruit, întrucât, e încredinţat scribul, o operă neterminată nu poate funcţiona, la fel cum nici un agregat nu devine operativ decât după ce i-a fost adăugată şi ultima şaibă. Până ce, într-o zi, când şi-a spus că n-are rost să te lupţi cu imposibilul, a înţeles că, de acum, şi un singur rând pus pe hârtie înseamnă o victorie în sine. Din clipa aceea ar fi trebuit să nu s-a mai grăbească peste măsură, să nu se mai autobiciuiască şi să se bucure de fiecare asemenea dar. Însă n-a avut puterea, nici în continuare, să se elibereze de ruşinea pedepsei timpului finit.

Pe urmă, într-un alt moment de luciditate, scribul şi-a zis că a insista asupra acestor două obsesii n-ar fi decât o nouă dovadă de egocentrism extrem: după ce mai speră să găsească atâta înţelegere încât cineva să aibă răbdarea de a-l urmării în aventura sa, să vină iarăşi cu propriile-i îngrijorări n-ar face decât să-l izgonească şi pe ultimul cititor.

Cu totul altele ar trebui să fie motivele de frământare ale sâcâitorului scrib: din biografia Celui de Al Şaptezecilea, tatăl Fugarului, s-au putut deja afla multe momente din viaţa fiului. Mai are scribul şi alte elemente de adăugat?Nu este rezumatul de mai sus suficient?

Să recapitulăm: Cuviosul grădinar s-a întors din misteriosul ţinut, pe care scribul l-a numit „Enigma Europei”, la mănăstirea La Source Noir, în 1305 sau 1306. N-a venit singur, ci însoţit de un copil, un băiat de aproximativ cincisprezece ani. Ceea ce înseamnă că fiul s-a născut prin 1291. Cum Al Şaptezecilea a lucrat într-o localitate numită Marginea pe toată vremea absenţei sale din Languedoc, acolo ar fi trebuit să fie şi locul de origine al urmaşului său. Apoi, după numai unul sau doi ani (prin 1306 sau 1307), băiatul, scârbit de excesiva umilinţă a părintelui său, fuge în lume. Prin 1309 – dar nu mai devreme, încât purta de acum mantia de cavaler templier, având deci vârsta reglementară a unui adult -, Al Şaptezeci şi unulea este amestecat într-o nouă încurcătură undeva în Grecia şi fuge în Italia. Prins şi arestat, scapă din nou şi revine la tatăl său. Despre itinerarul zbuciumat al acestei întoarceri avem, de asemenea, mai multe amănunte în rândurile despre viaţa Celui de Al Şaptezecilea. Arestat iarăşi, de data asta împreună cu tatăl său, evadează în mod miraculos şi nu este prins decât patru ani mai târziu. Cum în lipsa sa au apărut suspiciuni (chiar dacă mai degrabă fanteziste) în legătură cu rolul pe care l-ar fi putut deţine în cadrul ordinului templier, devine un prizonier mai mult decât interesant pentru oamenii papei şi ai regelui. Încarcerat în regim foarte sever, moare sub tortură, în prezenţa părintelui său, la 13 noiembrie 1313, la Paris, în închisoarea Grand Chatelet de pe malul Senei. Iată iar cât de multe lucruri ştim despre Al Şaptezeci şi unulea, încă înainte de a ne fi aplecat în mod exclusiv asupra biografiei sale!

Aşa că se ivesc, imediat, mai multe întrebări:

– în primul rând, a fost într-adevăr Fugarul fiul Cuviosului grădinar? (Întrebare esenţială, întrucât de răspunsul ei depinde continuitatea şirului.)

– în al doilea rând, în ce măsură, având toate aceste jaloane ale atât de scurtei vieţi a personajului, mai dispunem şi de alte date meritând a fi consemnate?

– în al treilea rând, o chestiune finală se ridică şi în legătură cu moartea cumplită survenită în închisoarea Grand Chatelet, întrebare născută din literatura de senzaţie de atunci şi de mai târziu.

– şi, în sfârşit, în al patrulea rând, Fugarul sfârşind atât de tânăr, strâns legat de obsesia bietului scrib, mai continuă şirul şi după a şaptezeci şi una za?

Dar nu putem ignora nici alte aspecte, la fel de importante, cum ar fi de pildă: de ce, în viaţa Fugarului, ne lovim de atâtea anacronisme flagrante, de ce sursele, atâtea câte a reuşit scribul să găsească, se contrazic atât de des în datări, de ce atâtea încurcături puse parcă intenţionat în faţa unui ipotetic biograf de mai târziu?

Reluând toate informaţiile de până acum, să ne întoarcem puţin în teritoriul din interiorul şi exteriorul Carpaţilor, până la Danubiu şi Pontul Euxin, teritoriul acela atât de vast despre care se vorbea puţin şi aproximativ, încât nici măcar pentru cei mai mulţi oameni doritori de cunoaştere nu era limpede pe ce margine a lumii se afla. Acolo ar fi ajuns Cuviosul Grădinar prin 1296, după ce a dispărut odată cu incendiul care a pustiit prima oară locul denumit mai târziu „Lunca Diavolului”. Acolo s-ar fi născut şi copiii săi, într-o aşezare a cărei denumire Al Şaptezecilea a tradus-o prin toponimul Marginea. Cum a nimerit acolo călugărul din celălalt capăt al continentului este una dintre întrebările pe care le-a evitat în mod laş scribul, nefiind pregătit cu nici un răspuns. Sau cu prea multe. Toate fiind răspunsuri născute din bogata literatură legată de colosala avere dispărută a cavalerilor templieri, comoară mai tulburând minţile şi unor autori din secolul al XXI-lea. Printre aceste legende apocrife se află şi localizări puţin sigure ale unor comanderii în Carpaţii Orientali. Argumentul (cu sau fără ghilimele) ar fi acela că, având puţin timp la dispoziţie pentru a aduna nenumăratele averi din teritoriile aflate sub autoritatea regelui Franţei şi păstrând la fel de puţină încredere şi în braţul lung al unui papă dispus să-şi părăsească până şi reşedinţa apostolică din temeri foarte lumeşti, călugării cavaleri au trebuit să ia decizii decisive în timp foarte scurt. Oriunde ar fi depozitat tezaurul, până atunci risipit peste tot unde au ajuns să opereze, acesta trebuia să fie ferit de lăcomia oricui. Aşa şi-ar fi adus aminte de ţinutul acela misterios, despărţit de restul lumii prin bariere naturale excelente, printre care nesfârşitele întinderi acoperite de mlaştini înşelătoare, încât nici un cuceritor, oricât de nesătul, nu era tentat să rişte a pătrunde în labirintul de mâl, stânci, codrii nesfârşiţi, veri toride şi ierni cu nămeţi ucigători. Basmele difuze venite de acolo, prin perdeaua unor traduceri succesive, îi făceau chiar şi pe vecinii geografici să considere acel hotar ca trecerea spre niciunde. Acolo nu bântuiau nici oamenii suveranilor mireni, nici iscoadele inchiziţiei, nu existau motive suficiente de poftă nici pentru hoardele ce veneau din pâlnia fără de sfârşit a Orientului, năvălitori care şi ei ocoleau, în drumurile lor de pradă spre, apus o regiune atât de greu de străbătut în lipsa unor staţii de aprovizionare. Privită astfel, ipoteza după care o mare parte a tezaurului – inclusiv legendarul Sfânt Potir – ar fi ajuns acolo, pentru o vreme, poate părea logică.

Logică, dar absolut deloc sigură. Să presupunem că Jacques de Molay şi oamenii săi ar fi ştiut cu ceva timp înainte că vor fi neutralizaţi şi că au mimat cu toţii, fără excepţie, totala supunere la clipa arestării lor simultane, spre a-i da vreme tezaurului să dispară. Pentru nişte oameni atât de siguri pe ei, datorită statutului câştigat prin vitejie şi bunăstare, predarea necondiţionată nu s-a putut întâmpla decât în urma unei decizii transmise din vreme de către Marele Maestru, concluzie explicând conduita identică a tuturor cavalerilor templieri în momentul fatidic din zorii zilei de 13 octombrie 1307. Mai departe orice altă speculaţie devine mai mult decât hazardată. După calculele scribului, ce se dovedesc de prea multe ori greşite, în perioada dintre 1296 şi 1306², Cuviosul grădinar ar fi căutat în Enigma Europei spaţiul potrivit reluării lucrărilor eşuate pe domeniul mănăstirii La Source Noir. De ce tocmai în Enigma Europei? Să-şi fi pregătit templierii terenul de refugiu, trimiţând din vreme pe unii dintre ei în recunoaştere? Recent, puţin mai spre vest, din dispăruta localitate şi mănăstire Bizere, din apropierea oraşului Arad din România, au fost scoase la iveală mai multe mozaicuri. Care nu exclud ca mănăstirea Bizere să fi fost un cap de pod. Înaintând prin Transilvania spre răsărit, vom mai da de asemenea relee şi vom putea presupune că, îngropate în sol, n-ar fi exclus ca, pe viitor, să mai fie găsite şi altele. Totuşi, cel puţin în privinţa temei noastre, descifrarea simbolurilor rămâne echivocă. Speranţa nestrămutată a călugărilor ostaşi într-o nouă cucerire a Ţării Sfinte ar fi justificat şi ea mutarea tezaurului într-un loc discret din răsărit, în perspectiva revenirii templierilor în punctul unde îşi aveau originea şi de unde li s-a născut menirea³. Însă, dacă toate aceste speculaţii s-ar suprapune peste realitate, trimiterea Cuviosului grădinar atât de adânc în Enigma Europei ar fi trebuit să fie urmată şi de nişte rapoarte ale acestuia, documente pe care scribul nu le-a găsit. La fel cum e greu de presupus că doar Al Şaptezecilea singur să fi devenit avanpostul pătrunderii ordinului în Carpaţii Orientali, iar despre un masiv interes templier în acel loc nu avem nici alte dovezi decât la nivelul discutabil al celor deja arătate.

Că scribul n-a găsit acele rapoarte nu spune nimic. Pe de altă parte, Cuviosul grădinar ar fi putut pleca în Enigma Europei fără a fi la curent cu interesul superiorilor săi, la fel cum ar fi putut juca un rol mai însemnat în cadrul ordinului, fiind semnalate destule cazuri când exponenţi importanţi ai unor organizaţii sau servicii secrete s-au înfăţişat celor din jur în poziţii umile. (Scribul însuşi îşi aminteşte că, în copilărie, a fost martor la înmormântarea unui simplu portar de la o mare întreprindere, ceremonie fastuoasă, unde au fost scoase pe perne roşii de mătase şi numeroasele înalte decoraţii sovietice ale defunctului.) Fapt ce ar arunca o cu totul altă lumină asupra biografiei Celui de Al Şaptezecilea. Scribul face acest adevărat exerciţiu de masochism, punând atâtea semne de întrebare asupra întregului său demers, fiindcă este el însuşi profund derutat de tot mai multele dezacorduri cronologice – şi nu numai – cu care se confruntă. Deja începând cu viaţa Celei de A Şaizeci şi opta, bănuielile sale au devenit tot mai sumbre, pe măsură ce a dat de anacronisme atât de evidente. Miriam/Lilith ba moare, ba este prezentă chiar şi în întâmplări petrecute cu peste două decenii mai târziu. La fel, şi Magister Amori, şi Cuviosul grădinar au asemenea probleme. Să fie întreg demersul scribului plin de erori? De ce să fi ajuns el tocmai începând cu Al Şaptezeci şi unulea la conştiinţa greşelilor sale? Şi iată şi un nou anacronism: multă vreme, Fugarul a rămas, aşa cum a specificat scribul, o figură legendară, chiar dacă semnificaţiile mitului n-au fost întotdeauna şi în locuri diferite aceleaşi; pe lângă nararea faptelor sale, personajul s-a bucurat în memoria colectivă şi de descrierea fizică după un model clasic; în câteva citări, Al Şaptezeci şi unulea este descris drept modelul care i-a servit lui Nicola Pisano pentru sculptura lui Hercule din Baptisteriul din Pisa; este vorba despre un june foarte musculos, mai degrabă scund şi îndesat, înconjurat de tot felul de plante şi animale; găsim mai multe caracterizări aproape identice în spiritul acelei sculpturi; Nicola Pisano a realizat lucrarea nu mai târziu de 1260; Al Şaptezeci şi unulea, după socotelile scribului, s-a născut abia prin 1290, iar pentru a fi putut să-i servească drept model maestrului din Pisa, ar fi trebuit să fie cel puţin un adolescent precoce, fapt care ne-ar aduce, după aceleaşi socoteli, cel mai devreme în anul 1305; Nicola Pisano a murit prin 1280; totuşi, Fugarul este descris, în mod explicit, drept tânărul care a servit de model pentru Hercule realizat până în 1260 de către Nicola Pisano. Şi, după cum vom vedea, vom găsi tot mai numeroase asemenea neconcordanţe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.