CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (62)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

(Scribul insistă în legătură cu noul mentor fiindcă acesta s-a dovedit a avea o influenţă importantă, dacă nu chiar decisivă, în formarea Învingătorului leului.)

Revenit în Han, „în ultimul moment”, după cum i-a mărturisit în taină lui Marie, „altfel nefiind departe de a săvârşi supremul păcat, cel de a-şi lua singur viaţa”, atunci când Al Optzeci şi patrulea avea ceva mai mult de doisprezece ani, Robert Brink s-a făcut imediat extrem de plăcut copiilor, poate şi prin contrastul dintre comportamentul său cald şi rigiditatea extremă a predecesorului său. Şi, fiindcă a devenit atât de iubit odraslelor, l-au îndrăgit şi părinţii acestora. Aşa că, fără a fi realizat lucruri extraordinare, prestigiul i-a tot crescut, cuvântul său fiind tot mai greu. Brink învăţase la Leipzig să cânte la orgă şi în registrul contabil, în anul 1603, sunt trecute costurile pentru procurarea unei „orgi cu patruzeci de fluiere”. Orgă de care Învingătorul leului nu s-a mai putut despărţi niciodată.

Unul dintre caietele ascunse în coperta masivă a registrului contabil se referă la o numărătoare pe care scribul n-a înţeles-o multă vreme, într-atât încât a ajuns să creadă că acel manuscris s-a rătăcit din întâmplate în acel loc¹. În caiet sunt notaţi, în ordine, ascendenţii unei anumite familii Thiereau, începând cu primii ani din secolul al XIV-lea. Frederick de Thiereau este trecut la poziţia a 13-a. Negăsind nici o legătură între acesta şi Hanul Diavolul Argintiu, bietul scrib a ignorat de mai multe ori şi caietul respectiv, atunci când i-a văzut în mână.

Scribul fie că este surmenat, fie că suferă de amneziile bătrâneţii! Abia întâmplător şi-a amintit de Jean Thiereau, secretarul particular al temutului Nogaret, omul care, fiind încredinţat că a dat de comoara templierilor, a ajuns investigator şef în procesul Celui de al Şaptezeci şi unulea şi al lui Ţipor, însă a sfârşit, la rândul lui, pe rug. Probabil că răbdătorul şi atât de îngăduitorul cititor se distrează pe cinste când vede că nici măcar scribul nu se prea descurcă în lunga poveste. Legat pe rug, Jacques de Molay, ultimul mare maestru templier la lumină, i-ar fi chemat la „Judecata Domnului” pe regele Filip cel Frumos şi pe papa Clement al V-lea, cu care a prezis că se va întâlni în mai puţin de un an. Cei doi principali vinovaţi pentru martiriul templierilor au murit într-adevăr în lunile următoare. Nogaret a plecat dintre cei vii deja cu un an mai înainte. La fel şi Jean Thiereau. Şi mulţi alţi implicaţi în prigonirea templierilor i-au urmat, iar o literatură întreagă avea să preia legenda blestemului lui Jacques de Molay. Printre altele, ne este povestit drept unul dintre punctele de pornire şi faptul că marele maestru ar fi prorocit că invocaţia sa îi va atinge pe toţi vinovaţii până la a treisprezecea spiţă a neamului lor. Templarismul² a dat o mare însemnătate acestui mit, el intrând în istoria culturală.

Aşadar, Frederick de Thiereau, era al treisprezecelea descendent al lui Jean Thiereau, cel vinovat de cel puţin moartea cumplită a Celui de Al Şaptezeci şi unulea, Fugarul, şi de cea a lui Ţipor. Dacă e să dăm crezare legendei, era şi el vizat de blestemul lui Jacques de Molay. Acum, măcar avem o legătură şi a acelui caiet din coperţile registrului contabil cu Cei O Sută. Însă scribului, nici după ce a făcut această relaţie, nu i-a fost deloc limpede de ce s-a aflat acel manuscris în actele Hanului din Hanovra. Mai ales că nu a găsit acolo nici un indiciu despre vreun de Thiereau, iar torţionarul de la începutul veacului al XIV-lea nu apare notat cu particula „de” în faţa numelui său.

Studiind mai atent şirul celor treisprezece nume de pe listă, scribul a trebuit să constate că nici măcar numele „Thiereau” nu este păstrat într-o succesiune obişnuită: aflăm, de pildă, că la a patra spiţă, Guileaume de Thiereau n-a avut copii, numele ducându-l mai departe sora sa, Matilde de Rugeol. Ceea ce dovedeşte că numele de Thiereau era suficient de important pentru a nu fi lăsat să moară, suficient de important ca să-l preferi propriului tău nume³. Mai mult: cu doar două generaţii înaintea lui Frederik Thiereau, bunicul său, Rudolph, mort la vârsta de 78 ani, a fost celibatar. Tatăl lui Frederick, fie că a fost un fiu nelegitim al acelui Rudolph, fie a reprezentat ruda cea mai apropiată, îndreptăţită să preia titlul familiei: pentru că, între timp, de Thiereau au devenit marchizi. Mai aproape de Hanul Diavolul Argintiu l-au adus pe scrib două note scrise de Marie pe marginea registrului: „scandalul Baphomet” în dreptul datei de 28 februarie 1614 şi „scandalul cu marchizul francez” în dreptul datei de 18 martie a aceluiaşi an. După cum a arătat scribul, Marie a fost mult mai concisă în însemnările trecute în registru decât Bătrânul, care, cu timpul, a scris – înghesuit şi cu multe prescurtări – un adevărat jurnal de zi. Faptul că Marie a considerat cele două evenimente suficient de importante spre a le trece în pagină l-au făcut pe scrib să încerce să le reconstituie şi astfel, mergând pe urmele acestor notiţe, a dat de un act conţinând o reclamaţie făcută de marchizul Frederick de Thiereau către primarul din Hanovra, prin care acuza proprietarul Diavolului Argintiu că ar ascunde în Han o sectă eretică, hulitoare a lui Dumnezeu, una dintre urmaşele templierilor. Cum oficialii locali n-au luat în seamă reclamaţia, marchizul de Thiereau s-a adresat principelui. Fiind vremurile suficient de tulburi, principele a trimis la Hanovra un judecător pentru a verifica acuzele. Acesta a găsit, într-adevăr, sala de la subsol, unde însă nu mai exista nici o activitate, dar care mai păstra decorul şi butaforia Ordinului Diavolul Argintiu. Tot acolo a găsit şi un cap de diavol, o copie turnată în argint a capului diavolului din salonul cel mare. De Thiereau l-a asimilat lui Baphomet, capul care a fost unul dintre punctele de acuzare împotriva templierilor⁴, iar printre documentele îngrămădite într-o ladă, a dat şi de numele lui Julien de Sidon, cel de care se leagă ipoteza cea mai des vehiculată a legendei capului tăiat. Judecătorul a notat toate acestea, însă cercetarea sa nu s-a lăsat cu nici o urmare⁵. Această descindere pare să fie ceea ce Marie a notat în 28 februarie 1614 drept „scandalul Baphomet”. Ceea ce ne face să credem că de Thiereau l-ar fi însoţit pe judecător în timpul acelei zile.

Marchizul a rămas în zonă, la Hüpede (Hupida), în Pattensen. Cum zilele treceau şi tânărul marchiz n-avea răbdare, s-a întors la Hanul Diavolul Argintiu ameninţând, tunând şi fulgerând. De fapt, Frederick de Thiereau nu dorea decât un singur lucru: să obţină postul pe care l-a avut tatăl său în calitatea sa de responsabil pentru „activităţile conexe” ale Diavolului Argintiu în nordul şi răsăritul Franţei. Numai că tatăl lui Frederick a fost îndepărtat pe neaşteptate din funcţie, fără a i se da nici o explicaţie. L-a îndepărtat încă Bătrânul. La descinderea judecătorului, s-a întâmplat ca Marie de Fragniol, mama Învingătorului Leului, să nu fi fost în Han. La revenirea lui Frederick, da. Şi l-a văzut. Şi a înţeles de ce l-a dat afară Bătrânul pe tatăl marchizului. Frederick era de vârsta Celui de Al Optzeci şi patrulea. Când a fost răpită mama sa, atât acesta, cât şi Frederik n-au fost decât nişte copii. Dar Robert de Thiereau s-a aflat la Burg printre cei mai hotărâţi acuzatori ai femeii. Se răzbuna fiindcă şi-a pierdut slujba? Încerca să şi-o reprimească prin şantaj? Când a văzut din nou un de Thiereau, Marie a început să tremure, ea care părea hotărârea întruchipată şi de neclintit într-un corp plăpând! Tânărul marchiz avea 24 ani. El jurase că îşi va răzbuna tatăl, mort de inimă rea şi în sărăcie, după ce a trebuit să justifice cea mai mare parte a averii sale câştigate de pe urma Diavolului Argintiu. Pe care n-a putut-o justifica. Însă, după ce a fost atâţia ani în slujba Bătrânului, el cunoştea destule lucruri din bucătăria internă a marii afaceri. Când a aflat de răpirea lui Marie, s-a grăbit să joace un rol în scenariu, fiind gata „s-o salveze”, dar mai înainte afundând-o cât mai tare. Cine ştie ce plan năstruşnic o fi fost în capul lui: Bătrânul murise, Marie nu va trebui decât să-şi convingă soţul să-i dea slujba înapoi. Robert n-a apucat să-şi ducă planul la îndeplinire şi atunci a început să şantajeze. Până ce, după fiecare ameninţare, s-a pomenit cu o nouă lovitură venită de nici el nu ştia de unde, deşi era la curent cu metodele „armatei de oameni” ai Diavolului Argintiu. Când s-a prăpădit, era scăpătat cu totul.

Fiul său, Frederick, a venit la Hanovra, s-a târguit cu Păpuşa, n-a ajuns la nici o înţelegere, l-a adus la Han pe judecătorul principelui, n-a reuşit să înspăimânte pe nimeni şi a sfârşit prin a-l provoca pe Al Optzeci şi patrulea, tânărul de vârsta sa, despre care se spunea – însă fără a râde nimeni de el, mai degrabă cu admiraţie – că „trăieşte într-o altă lume”. Nu se ştie ce avea de data aceea de gând marchizul, însă, mai înainte l-a chemat la o discuţie cu mult vin. Nici Învingătorul leului nu s-a arătat dispus la nici un târg şi, după două zile de lungi discuţii şi mult vin fläsch alb băut, marchizul Frederick de Thiereau s-a ridicat de pe scaun, a urlat ceva către Al Optzeci şi patrulea, a scos un stilet… şi a căzut mort. Acesta a fost „scandalul cu marchizul francez” notat de Marie pe marginea registrului. Ceea ce l-a făcut pe scrib să insiste pe acest subiect este că mai există acolo şi o altă notiţă, însemnată cu altă cerneală în continuarea „scandalul cu marchizul francez”: „Mort la 24 ani, conform blestemului Marelui Maestru”. Într-adevăr: Frederick de Thiereau a fost a 13-a spiţă a lui Jean Thiereau, secretarul particular al temutului Nogaret, omul care, fiind încredinţat că a dat de comoara templierilor, a ajuns investigator şef în procesul Celui de al Şaptezeci şi unulea şi al lui Ţipor. Bun! Dezgropând atâtea destine, scribul are, vrând-nevrând, o privire de ansamblu, chiar dacă amănuntele nu şi le mai aminteşte de atâtea ori. Aşa că scribului nu i-a fost greu să verifice informaţia. Dar cine a mai făcut relaţia aceasta a unui arc peste trei veacuri? Mai mult: 18 martie a fost chiar ziua execuţiei marelui maestru Jacques de Molay şi a perceptorului Normandiei, Geoffrey de Charney! Şi, după cum vom vedea, aceasta n-a fost singura însemnare privitoare la profeţia lui Jacques de Molay trecută pe marginile registrului contabil! Încă adolescent fiind, a aflat şi Al Optzeci şi patrulea despre blestemul marelui maestru martir, iar povestea templierilor i s-a părut suficient de romantică pentru a o adopta. În Regulamentul în 72 puncte al Ordinului este prevăzut că fraţii n-au voie să vâneze. Decât, cel mult, lei. Iar el, iată, era chiar Învingătorul leului. Şi alte reguli ale templierilor îl vor inspira, deşi, e drept, nu s-a putut ţine niciodată prea mult de ele⁶.

O generaţie reprezintă o definiţie extrem de fluidă pentru o anumită perioadă de timp. Morţile suspecte descoperite de Al Optzeci şi patrulea nu s-au limitat doar la anul 1614. în atât de ciudatul an 1632, prin Saxonia a circulat un nou prilej de groază: o crimă oribilă petrecută într-un cătun din apropiere⁷ a născut o legendă atât de cumplită, încât a creat isterie în întreaga populaţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.