În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Pentru că era cu adevărat o comoară un corp format din atâtea tipărituri şi manuscrise! Cărţile mai reprezentau un tezaur ce impunea respect nu numai pentru ceea ce ar fi putut conţine, ci şi pentru valoarea lor materială. Nici cu Bastardul nu s-a zgârcit Bătrânul – în rest destul de parcimonios -, atunci când i-a permis şi nepotului să dea pe câte o carte bani câţi pentru o vacă. (Uneori chiar mai mult!) Numai că pe Învingătorul leului nu acel gen de lucrări îl interesa. El voia să înveţe să cânte după o logică pe care o simţea fără a o înţelege. Avea tot mai mult senzaţia că doar bâjbâie. Aşa că, la fel cum pentru colecţia Maestrului bucătar, Bătrânul a cheltuit o groază de bani, aşa şi pentru Cel de Al Optzeci şi patrulea s-au făcut eforturi, iar în încăperea tânărului au început să se adune manuscrise şi cărţi de şi despre muzică. La început, aşa cum am văzut, mai mult culegeri de note, pe urmă, şi tratate teoretice.
Până ce, un funcţionar al Diavolului Argintiu, aflat în Franţa în slujba uneia dintre „activităţile conexe”, obişnuit să vină de fiecare dată la Han cu câte o carte pentru viitorul moştenitor al întregii afaceri, i-a adus o lucrare despre Pitagora. În general, aceşti mesageri nu ştiau să scrie şi să citească, aşa cum n-a ştiut nici acela cu ce lucrare a venit la Hanovra1. Din ziua aceea, întreaga concepţie de viaţă a Învingătorului leului s-a schimbat.
(În mod normal, scribul ar fi trebuit să-l numească pe Al Optzeci şi patrulea simplu „Pitagoreianul”, însă cealaltă poreclă, pornită de la o „întâmplare eroică”, a rămas încetăţenită şi îi dădea un prestigiu infinit mai mare şi mai palpabil în rândul contemporanilor. Care, cei mai mulţi dintre ei, nu cunoşteau originea apelativului…) Însă mai e ceva: bunul cititor poate că îşi mai aduce aminte de strămoşul fiului Păpuşii, de Cel de Al Treizeci şi şaselea, Gândacul pythagoreian de bucătărie. Acela, cu douăsprezece veacuri mai devreme, chinuit de veşnicele-i crize de colice, aplicase învăţătura maestrului din Crotona pentru a fundamenta legile unei nutriţii ideale. Primul volum din „Marea dietă universală a omului înţelept” (atât cât a reuşit să finalizeze dintre cele opt cărţi planificate) se afla (!) printre manuscrisele din colecţia adunată de bunicul Învingătorului leului, fără ca să fi fost cineva să-i dea vreo importanţă. Al Optzeci şi patrulea nici măcar n-a sesizat influenţa pitagoreiană din text2. Pe Cel de Al Optzeci şi patrulea nu-l interesa pasiunea pentru „nutriţia ştiinţifică” a unui om veşnic torturat de boală, pe Cel de Al Optzeci şi patrulea, încă foarte tânăr, îl obsedau legile armoniei lumii lui Dumnezeu. Fiindcă „Dumnezeu făcându-le pe toate se şi află în toate”, după cum l-a învăţat domnul Robert Brink3. Numindu-l Pitagoreianul, scribul ar realiza o legătură prea strânsă cu strămoşul din timpuri atât de îndepărtate şi ar fi cu totul nedrept să confundăm cele două personaje atât de diferite prin fizic şi prin preocupări. Aşa că, deşi indiscutabil „pitagoreian” şi el, Al Optzeci şi patrulea va rămâne Învingătorul leului.
Dacă, la început, câteva lungi colocvii cu domnul Brink l-au ajutat în introducere. Pe urmă, însă, la fel ca şi Marie, şi învăţătorul a trebuit să se lase păgubaş: deşi la fel de studios ca şi elevul său, nu l-a putut nici el urma decât până la un punct.
– De obicei, doar băieţii slăbănogi ori având diferite beteşuguri se ocupă de asemenea treburi, spunea şi Păpuşa, deşi nici el n-ar fi putut să precizeze mare lucru despre caracterul acelor „asemenea treburi”. Ceea ce nu-l determina să-şi modifice veşnicul zâmbet.
Prima lucrare citită despre Pitagora – şi nu de Pitagora, aşa cum era ea prezentată – l-ar fi putut aduce şi mai aproape de strămoşul Al Treizeci şi şaselea, Primus, întrucât în ea era pomenită şi Taina universală a numerelor a lui Zosimus din Teurnia, precum şi alte titluri şi nume, printre care şi o scriere atribuită acelui Photas despre care scribul a mărturisit deja atunci când a vorbit despre Gândacul pytnagoreian de bucătărie că nu ştie nimic. Dar tot acolo a dat pentru prima oară şi despre cifrele pure – cele care nu se pot adiţiona fiindcă rămân întotdeauna ele însele. La fel cum tot acolo a găsit şi primele referiri la raportul cifric purpuriu4.
La cincisprezece ani, Învingătorul leului era cu totul interesat – chiar obsedat, am putea spune – de armonia universală. Căuta răspuns pentru întrebările pierdute ale copilăriei, întrebări care, de obicei, rămân neelucidate şi se sting odată cu vârsta. Alţi prunci, crescând, uită asemenea lucruri, pentru ei interogarea este mai importantă decât răspunsul, ei neîntrebând decât pentru a-şi face simţită prezenţa de puncte centrale ale universului. În schimb, pentru Al Optzeci şi patrulea, „de ce este soarele pe cer şi nu cade niciodată?” a rămas şi pe mai departe o chestiune de maximă importanţă. Atât de importantă încât pe la vârsta de opt ani a desenat un câmp cu iarbă, copaci, o casă, iar în grădină soarele prăvălit din înalturi. Ceea ce nu l-a satisfăcut pentru că, în felul acesta, celălalt soare, cel pe care-l putea vedea şi în continuare în fiecare zi senină, a rămas şi în continuare sus, departe, parcă dându-i cu tifla. Enervat, domnul Köppel l-a pus să copieze de zece ori din Carte toate cele şase versete din Geneză, versetele 14 până la 19, unde scrie cum, de ce şi cu ce consecinţe a făcut Dumnezeu soarele, luna şi stelele. În versetul 17 se arată limpede: „Dumnezeu le-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul…”, iar în 1, 18 este explicat la fel de clar: „…să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de beznă.” Şi ne este oferită şi concluzia: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun”. Fiind consemnate toate acestea atât de explicit în Carte, ce rost mai au asemenea întrebări, când însuşi Dumnezeu a certificat drept reuşită şi această lucrare a Sa?
1 Dintre funcţionari, puţini se ocupau de scripte, cei mai numeroşi fiind folosiţi pentru supravegherea diferitelor activităţi. Pentru care le era îndeajuns să poată buchisi câteva cuvinte şi să se priceapă la socoteli. Cei mai mulţi, venind acasă cu diferite prilejuri, aduceau cu ei mici daruri stăpânilor. Cartea respectivă o fi fost un chilipir, atunci când a achiziţionat-o.
2 Pythagoreian, pitagoreian, nu numai sensurile, dar şi ortografiile se schimbă.
3 În legătură cu această aserţiune, tânărul învăţător a purtat vii discuţii în contradictoriu cu teologi nimeriţi în Han – călugări, preoţi şi chiar şi ierarhi -, prilej cu care timiditatea îi dispărea cu totul, iar adulţii acceptau cu bunăvoinţă dialogul la care, de cele mai multe ori, era de faţă şi Al Optzeci şi patrulea, fiind considerat un lucru bun şi de încurajat când un june putea purta o discuţie pe o astfel de temă.
4 Şi, iarăşi, vremurile nu schimbă doar concepţiile, ci, de multe ori, şi ortografia. N-ar fi exclus ca în cartea primită de Al Optzeci şi patrulea să fi fost pomenit şi Al Treizeci şi şaselea cine ştie cum notat…
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.