Cei o sută, Ecce Homo (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Astăzi este imposibil de stabilit cu ce maeștri a studiat Gallus la Alexandria și nici ce filosofi a audiat în eventualele călătorii de inițiere. Pe de o parte, până la întâlnirea decisivă cu Caesar lipsesc în totalitate informațiile în legătură cu fiul Grifonului, pe de altă parte influențele depistabile în gândirea lui le putuse primi de foarte timpuriu, din anturajul tatălui său, cât și din imensitatea cunoștințelor asimilate. Și, nu în ultimul rând, este greu de stabilit vreun reper biografic din anii săi de ucenicie, întrucât fragmentele din gândirea sa, ajunse până la noi, recomandă o asemenea lipsă de prejudecăți încât personajul nu poate fi în nici un caz încadrat într-o școală sau într-un curent. Chiar și când ai impresia că anumite afirmații se potrivesc unei anumite tendințe, următoarele fraze vin să probeze un spirit mult mai larg, care e adevărat că a asimilat și respectiva concepție, dar doar ca pe un crâmpei dintr-o filosofie infinit mai amplă. În gândire, Gallus, s-ar putea spune, a reprezentat o sinteză, dacă scribul n-ar îndrăzni să afirme, totodată, că erudiția lui extraordinară se consumă adesea în sine și că aportul personal nu se lasă întotdeauna depistat. (Ar fi oare o blasfemie dacă scribul ar bănui că de multe ori Gallus nici măcar nu avea o privire proprie asupra unor realități pentru majoritatea covârșitoare a domeniilor necunoscute, realități în care – asta nu se poate tăgădui – știa să realizeze conotații apte prin ele însele să compenseze o concepție originală? Poate ar fi mai corect dacă s-ar afirma că perspectiva personală a Celui de Al Douăzecilea a existat asupra domeniilor de cunoaștere, dar că această privire a fost rece, neutră și cu totul imparțială.

Și, iată, scribul constată că a epuizat tot ce poate spune despre tânărul Gallus, cel de dinaintea întâlnirii cu Iulius Caesar. Cum s-au cunoscut cei doi ne-o povestesc istoricii. Referindu-se la victima de la Thapsus, ei precizează că este vorba despre bărbatul pe care veteranii viitorului dictator l-au salvat cu ani în urmă la Roma, atunci când o conjurație îndreptată împotriva generalului era să-l omoare din confuzie pe Gallus și oștenii au intervenit, nesesizând nici ei eroarea. În fapt, nu se precizează cine au fost conspiratorii și nici când s-a petrecut evenimentul, însă se povestește că tentativa de atentat a avut loc în capitală și că Al Douăzecilea a fost confundat de către complotiști cu Caesar, greșeală ce era să-l coste viața. La prima vedere, nici veteranii generalului nu și-au dat seama de confuzie și, ajunși cu toții în fața șefului, spre marea mirare a tuturor, asemănarea se dovedi într-adevăr uimitoare. Atât doar că Iulius Caesar era un Gallus mai bătrân. Drept urmare, adaugă aceiași analiști, omul politic l-a folosit în continuare pe tânăr ca pe una dintre sosiile sale, dar totodată s-a și atașat mult de el, copleșindu-l cu daruri și luându-l în nesfârșitele-i expediții.

Dacă am ști data încercării de asasinat, am fi în stare să determinăm ușor și vârsta la care a ajuns Al Douăzecilea în cercul cel mai apropiat al lui Caesar și am putea, în felul acesta, reconstitui și traseul urmat de fiul Grifonului. Așa, însă, tot ce putem face este să bănuim că generalul era încă ocupat în Gallia, că l-a dus pe noul său protejat acolo, ceea ce ar explica și apelativul primit de Al Douăzecilea. Gallus putea să aibă la vremea aceea douăzeci și cinci de ani, poate puțin mai mulți. Ce a făcut până atunci nu știm din surse, doar deducam.

Nici perioada următoare nu este mult mai bogată în informații și scribul este obligat la nenumărate deducții (care, oricât de logice, nu se ridică la nivelul unor referințe certe). Există o constatare a lui Plutarh, după care Iulius Caesar a fost un „orator de mâna a doua și un militar de mâna întâi“. Afirmația este cu atât mai surprinzătoare, cu cât nenumărați alți autori, și nu în ultimul rând însuși Cicero, nu contenesc să laude aptitudinile excepționale de vorbitor ale marelui om politic. Dar Cicero a fost când în relații excelente cu Caesar – timp folosit pentru a-l ridica în slăvi – când, mai ales, în tabăra adversă. Într-o asemenea perioadă, se povestește, Caesar era nevoit să caute un orator apt de a-l opune lui Cicero. A fost vremea când a încercat să și-i apropie pe tineri și a crezut că a găsit în Caelius un oponent demn de aprigul său adversar. Numai că, după un început promițător, Caelius i-a înșelat așteptările. Nici cu alți tineri n-a avut mai mult succes, deși nu puțini dintre ei au fost vorbitori într-adevăr înzestrați. Până la urmă, a reieșit că „Divinul Iulius“ însuși era un „orator neîntrecut”, după cum depune mărturie Suetoniu, așa că ajutoare doar talentate nu-l puteau sluji mai bine decât se putea sluji el singur. Totuși, propoziția „Caesar a reușit cu greu să găsească un orator care să i se poată opune lui Cicero” dovedește că până la urmă a dat și de un asemenea om. Să fi fost acesta Gallus? Scribul înclină să creadă că da, dar este conștient că dovezile-i sunt cu totul insuficiente pentru o asemenea ipoteză. În fond, nu ne-au rămas decât foarte puține urme ale trecerii Celui de Al Douăzecilea. Nu ni s-a păstrat nici scrierea împotriva lui Tanusius Geminus, istoric adversar al lui Caesar, cu care Gallus a polemizat. Rezultatul acestei dispute, ni se spune, a reprezentat un model pentru cum trebuie să fie „executat verbal” un opozant.¹ Pe de altă parte, și scribului îi vine greu să vadă un polemist implicat în disputele atât de aprige din for într-un individ miop, cu gândurile fugindu-i mult mai degrabă după o informație veche decât după un interes imediat. N-a fost Gallus cel ce l-a lăudat pe Servius Sulpicius nu pentru succesele aceluia la bară, ci pentru contribuția teoretică adusă în sprijinul făuririi unei filozofii a dreptului? Scribul nu va cădea în greșeala atâtor autori de a refuza unui personaj un fapt doar pentru că prin el ar contrazice alte acțiuni ale biografiei respectivului ins. De la fiul regelui Iuba al numizilor, cel dus de Caesar în urma carului său triumfal, dar care s-a bucurat de o sclavie rodnică, ajungând unul dintre importanții gânditori ai timpului său, de la acest autor și el prea puțin cunoscut astăzi, aflăm că, atunci când voia, Gallus putea câștiga o controversă cu oricine, Cicero însuși ferindu-se cu șiretenie de a fi obligat să polemizeze cu el. Știrea este cu atât mai prețioasă cu cât Iuba I, tatăl scriitorului, a fost înfrânt abia la Thapsus, adică imediat după moartea lui Gallus, fiul său neavând, deci, posibilitatea de a fi fost martor direct al talentelor de orator ale celui de Al Douăzecilea, ci doar preluând un fapt de notorietate.

Dacă, așadar, l-a folosit Caesar pe Gallus și ca pe oratorul său cel mai temut² sau dacă s-a atașat de el doar pentru niște calități indiscutabile, oricum, din clipa în care Al Douăzecilea i-a intrat în grații, nu l-a mai părăsit niciodată. Și nici Gallus n-avea de ce regreta această protecție, ea îndeplinindu-i cele mai arzătoare dorințe: îi asigura un trai lipsit de griji materiale, îi oferea siguranța fizică într-o perioadă când războaiele civile ucideau fără discernământ – asemenea celei mai cumplite molime –, îi înlesnea accesul la cele mai rare și cele mai scumpe scrieri și îl investea cu autorități nelimitate în domeniul conservării manuscriselor. Ce și-ar fi putut dori mai mult fiul Grifonului? El n-a fost un om invulnerabil, ne povestește tot Iuba și atunci când face această afirmație nu se referă doar la sfârșitul lui Gallus, ci și la niște incidente mai timpurii, când Cel de Al Douăzecilea a trebuit să se ferească nu o dată de cetele agresive ale tribunului Clodius, mai ales după ce a fost molestat într-o noapte, venind târziu acasă. Și tot aici trebuie pomenită și repulsia lui Gallus față de diferitele grupuri mondene, refuzul categoric de a-l însoți într-un rând pe Caesar într-o scurtă vacanță la Baiae, îndârjirea cu care se abținea de la frecventarea oricărei societăți unde străluceau tineri mult mai puțin înzestrați ca el.

Unii autori motivează figura de mizantrop pe care a lăsat-o Al Douăzecilea prin disprețul față de onoruri. Se știe că „Divinul Iulius“ și-a încărcat favoriții cu averi și funcții, așa cum poate doar Sulla a mai făcut-o înaintea lui. Gallus n-a profitat defel de toate astea, deși e sigur că n-ar fi trebuit să insiste prea mult pentru a obține rang și averi. Dar el, prevalându-se de o aserțiune a lui Platon, care pretindea pentru Republica lui soldați profesioniști, susținea că și erudiții trebuiau să fie în aceeași măsură oameni de meserie și să nu se bage și în treburile altora. Atenți mai ales la reversul afirmației, destui filosofi și scriitori amatori, în primul rând oameni de stat, au avut grijă ca indicația lui Platon să nu fie citată prea des. Cert este că Al Douăzecilea a refuzat orice grad în armată, însoțindu-l pe Caesar în campanii în calitate de simplu particular și nu a acceptat nici magistraturile, pretextând că nu ar avea timp să le exercite. Acesta a fost punctul de unde s-a pornit de către mulți autori³ în explicarea reținerii sale și din viața socială. Dar nu trebuia ignorat nici un alt aspect: din portretul pe care i l-a făcut Iuba – și totodată unicul ce poate fi citat – reiese că Al Douăzecilea se agăța de manuscrisele sale și din disperare, că ele îi ofereau singurul domeniu unde se simțea sigur, că discuțiile nu-i produceau plăcere din lipsă de conlocutori pe măsură (ceea ce ducea inevitabil la alunecarea temelor spre subiecte mai concrete, unde devenea el, la rândul său, nepriceput), că miopia îi mărea ezitările în contactul cu oamenii, mai existând, probabil, și alte numeroase complexe apte de a-l transforma într-un înstrăinat. Erudiția lui formidabilă era o armă în mâna sa, dar o armă ce nu lovea, de cele mai multe ori, decât în gol. Doar în erudiție putea să-și arate superioritatea. Ceea ce, adesea în viața reală este mult prea puțin, așa cum se va dovedi și în cazul lui.

Într-un război atât de mare cum a fost cel în care i-a dat Caesar Republicii loviturile de grație, moartea unui individ lipsit de greutate în echilibrul de forțe se pierde cu totul în vâltoarea evenimentelor Anchetarea crimei din cortul de lingă Thapsus nu se mai motivează decât prin intermediul scribului față de Cei O Sută. Dar demersul nu are nici scopul de a incrimina sau achita asasinii – după două mii de ani – și nici de a le stabili identitatea. Scribul nu este preocupat decât să reconstituie personalitatea și aportul adus de Gallus în dăinuirea lungului șir, pornind de la aproape singurul episod cunoscut din viața lui.

Despre Iulius Caesar s-au compus nenumărate povestioare vulgarizatoare. Eroul a fost descris cu accentul pe mereu alte trăsături considerate dominante. Multă vreme, pornindu-se de la cântecele veteranilor săi, s-au colportat – cu asentimentul său tacit – întâmplări în legătură cu viața-i de crai. Numeroasele-i aventuri cu persoane anonime, dar și cu matroanele cele mai respectabile, cu soțiile unor prieteni sau ale unor dușmani – ca să nu mai vorbim despre relațiile sale netăinuite cu Nycomede, regele Bithyniei – au făcut din el, pentru un timp, un fel de Don Juan al antichității romane. Pentru un timp, deoarece mai târziu toate astea au fost ignorate, accentuându-se alte aspecte ale acelei personalități într-adevăr impresionante. Și, cum se întâmplă de multe ori, povestirile despre Caesar-cuceritorul-de-inimi, revin iarăși din uitare cu sute de ani mai târziu, având noi perioade de glorie la începutul evului mediu și apoi, cu intermitențe mai scurte sau mai lungi, altele până în secolul nostru. Ba se făcea din el un precursor al lui Barbă Albastră, ba se sublinia că Caesar, primul roman ajuns să cucerească insulele britanice – uitându-se că, în realitate, acolo Caesar n-a cucerit nimic – a fost și un demn înaintaș al lui Henryk al VIII-lea, despre care, în special, tot doar afacerile matrimoniale au fost folosite de scriitori și nu gravele decizii politice. De pildă, episodul Caesar-Cleopatra este mult mai amplu exploatat de dramaturgi decât trecerea Rubiconului. În asemenea perioade de recrudescență a descrierilor sentimentale, mai reapare din când în când și Gallus. Rolul său este ambiguu, adesea de figurant, de mizantrop altădată (și atunci îl mustră pe filfizonul său șef pentru numeroasele-i aventuri), iar în relatările din evul mediu devine un alchimist, un savant când înțelept, în opoziție cu flușturatecul Don Juan, când părtaș la delictele aceluia, fumizându-i licori afrodiziace sau – după caz – otrăvuri oribile. Uneori, acest personaj secundar este un fel de vraci (Gallus – Galenus – Galenos?!). Să ne amintim că am mai întâlnit printre strămoșii Celui de Al Douăzecilea și alți indivizi ce au reapărut în legende mult mai târzii cu rol de magicieni. Numai că, în cazul lor, am avut de a face cu personajele principale ale poveștilor, pe când asemenea reapariții nu-l situează pe Gallus decât la periferia acțiunii, ca partener auxiliar necesar unei anumite ipostaze de-a lui Iulius Caesar. Scribul a amintit totuși și aceste citări, deoarece ele vin să întărească, într-un fel sau altul, rolul de „consilier științific” avut de Gallus pe lângă general, rol ce nu se dezminte nici peste timp. Uneori mai reapar în acele descrieri târzii și satisfacțiile pur spirituale la care ajunge „Divinul Iulius“ prin intermediul misteriosului personaj. Și asta ar fi cam tot.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.