Cei o sută, Ecce Homo (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Cu timpul, scurta amintire a incidentului de la poalele dealului se amplifica în memoria fiului Celui de Al Paisprezecelea. Imaginația începea să-i joace tot mai multe feste. Cei doi tâlhari, zăriți doar pentru o clipă, primiră încetul cu încetul contururi ferme și fizionomii distincte. Din când în când, acele fețe – acum „atât de cunoscute” – pătrundeau în coșmaruri. Coșmaruri ce nu se sfârșeau decât atunci când Iustitius își amintea că tâlharii fuseseră pedepsiți. Atunci, da, atunci spaima se transforma în satisfacție. Într-o satisfacție contagioasă. Și, iată, acum unul dintre tâlhari dobândind chipul acelui Gisgo, pe care Cel de Al Cincisprezecelea nu l-a văzut niciodată.

Și, într-adevăr, Gisgo acela devenise sinonim cu ura împotriva cartaginezilor necinstiți, cei ce n-au respectat condițiile păcii ce li s-au impus și voiau să aducă noi nenorociri unor familii romane nevinovate. Doar puțin a lipsit pentru ca acest chip, mai mult ca sigur fără nici o asemănare cu cel al adevăratului Gisgo, să aducă pieirea Cartaginei cu o zi mai devreme. Atunci când senatul a hotărât să trimită alți zece soli pentru a vedea situația reală din Libia, Iustitius s-a aflat printre ei. Se pare că la întoarcere, atitudinea să-i fi fost ceva mai rezervată, nu atât în privința necesității iminente a războiului, pe care continua să-l vadă drept unica soluție de a preveni nenorociri ulterioare mai mari, cât în privința demersului său: mai rece, mai puțin entuziast. Îndemnurile-i la distrugerea Cartaginei deveniseră ecoul unor cugetări îndelungi, apelurile la luptă erau acum spuse pe un ton tragic, fără nici o bucurie, ele nu erau decât concluziile unor raționamente impecabile. Să fi văzut Iustitius chipul real al acelui Gisgo? Să fi semănat acela fizic cu imaginea obsedantă din copilărie? Să fi fost totuși impresionat și de situația reală a punilor? Oricum, pe vremea aceea a formulat forma finală a principiului prevenirii, cel conform căruia un război nu poate fi declanșat decât dacă în felul acesta se previne un alt război și mai pustiitor pentru poporul roman. (E adevărat că mai târziu și această normă a fost răstălmăcită în destule cazuri si folosită în mod abuziv chiar împotriva sensului ei inițial.)

În ceea ce-l privește pe Andriscos, lucrurile au fost mult mai clare. Lui nu-i lua nimeni apărarea, dar se punea din nou problema vinovăției celor ce s-au lăsat induși în eroare, celor ce, pentru o cauză străină, s-au ridicat împotriva Romei. Pe Andriscos, „falsul Philip”, adus în metropolă, nici n-a vrut să-l vadă la față. În convingerile sale, și impostorul semăna cu unul dintre tâlharii ce l-au răpus pe bătrânul din amintirea copilăriei. Lipsa de asemănare fizică putea fi înșelătoare. Iar Iustitius nu trebuia să se lase îmbrobodit cu asemenea aparențe „fără însemnătate”.

Pedepsirea tâlharilor era singura soluție de ieșire din coșmar. Așa s-a întâmplat pe vremea când fusese copil, așa era și de când devenise matur. Dreptatea reprezenta unica modalitate de a-și asigura liniștea. Iar fără a-și asigura liniștea, omul nu mai e om. Pentru Iustitius, dreptatea devenise sinonimă cu respirarea aerului curat. Astfel, însă, mai scăpa Al Cincisprezecelea de încă un început de spaimă: cineva, căruia i-a spus odată, pe un ton destul de patetic, că el într-o situație lipsită de echitate nu poate trăi, l-a întrebat despre ce dreptate vorbește și dacă se crede unicul posesor al respectivei dreptăți. Da, era și asta o problemă, recunoscu Iustitius, dar o problemă malefică: punând așa chestiunea, ajungi să nu mai acționezi și, nemaiavând încredere în tine, îți declini orice răspundere. Ajuns la această concluzie, fiul Baziliscului se lepădă de orice reticențe și acțiunile sale deveniră din nou ferme. Iar hotărârile îi erau respectate ca provenind de la cel mai îndreptățit bărbat de a le lua.

În privința macedonenilor, Iustitius fu lipsit de cruțare. E adevărat, s-a deplasat personal la fața locului, e adevărat, s-a interesat de fiecare caz în parte, dând dovadă din nou de proverbiala sa putere de muncă, dar nici un om amestecat în trădarea lui Andriscos n-a scăpat de pedeapsa poporului roman. (Judecând cauză de cauză, Cel de Al Cincisprezecelea închidea ochii, iar când împricinatul îi apărea sub chipul amintirii unuia dintre tâlharii din copilărie, soarta îi era pecetluită.)

Este cu atât mai ciudat cum acest om, bucurându-se de un asemenea prestigiu la vremea sa, numit și „Un al doilea Cato” pentru modul cum întruchipa virtuțile arhetipale ale cetățeanului roman, părând simbolul cumpătării, devotamentului și cinstei, stând deci, atât de nemijlocit în lumina contemporanilor, nu ne-a lăsat totuși decât vagi urme ale vieții sale personale. Era de parcă Iustitius și-ar fi inclus atât de inseparabil biografia în complexitatea epocii – pe care o personifica – încât, cu timpul, viața sa a devenit una cu istoria cetății. Doar privită în filigran, perioada ne lasă să întrevedem și trecerea Celui de Al Cincisprezecelea.

Știind destul de multe despre fiul lui, putem deduce că Iustitius a devenit tată la vârsta de douăzeci de ani, că s-a ocupat de educația Celui de Al Șaisprezecelea și că i-a influențat în mod decisiv convingerile. Dar rămâne surprinzător că și-a schimbat la rându-i atitudinea sub înrâurirea fiului. Dacă este cu adevărat ceva de admirat în conduita acestui om rece, greu abordabil, părând pentru generațiile următoare puțin cam rigid, atunci nu se poate să nu te încânte tăria sa de a-și schimba părerile și conduita, atunci când îl convingea cineva sau ceva că alta este calea corectă de urmat. Sigur, la aceasta scribului i s-ar putea argumenta că nu Iustitius s-a modificat – atunci când s-a modificat – ci că vremurile însele s-au transformat și că el n-a făcut decât să se lase dus de val. Însă nu este așa: Al Cincisprezecelea a slujit dreptatea privită de pe cele șapte coline toată viața; deloc versatil, a fost totuși când într-o tabără, când în alta, dar niciodată împotriva Romei, niciodată împotriva principiilor pe care le-a promulgat și pe care le-a respectat până în ultima-i clipă. O singură excepție pare a fi fost episodul Heliopolis, însă rolul lui Iustitius e atât de obscur în acest eveniment încât e imposibil de afirmat că l-ar fi sprijinit cu adevărat pe Aristonikos în răscoala utopică împotriva Romei. Susținându-l pe Cato, înaintea ultimului război punic, a stat de partea lui Aemilianus, cât timp acesta se afla în Africa și a rămas alături de el până la distrugerea Cartaginei. Dar și după aceea. Mulți ani mai târziu, când un tânăr din familia Sempronilor, prieten cu propriul fiu al Celui de Al Cincisprezecelea, avea să se bucure de un renume atât de bun încât nici dușmanii n-au pregetat să se așeze la tratative cu el și când acest tânăr a ajuns să se despartă de Scipioni, se alătură și Iustitius taberei care i se părea cea mai loială în clipa aceea intereselor Romei. Iar când Tiberius Gracchus și-a găsit moartea alături de trei sute de adepți, unii s-au grăbit să-l numere printre victime și pe Iustitius, deoarece acesta s-a situat fără echivoc de partea reformatorului. Atât de puternic a fost acest zvon, că mulți analiști l-au luat drept bun și l-au consemnat în lucrările lor, fixând moartea lui G. Iustitius cu peste un sfert de veac înainte de a se fi întâmplat cu adevărat și privând biografia personajului de faptele sale mai târzii. Pe de altă parte, așa cum vom vedea, nu este adevărat nici că Marius l-ar fi prigonit pe Al Cincisprezecelea după înlăturarea Gracchilor. Pentru aceasta, renumele Iui G. Iustitius era prea mare. Iar următoarea, și ultima schimbare a celui de Al Cincisprezecelea – petrecută pe vremea lui Caius Gracchus (când cel ce a fost atât de aproape de fratele mai vârstnic se va opune cu toată îndârjirea fratelui mai tânăr, dar mai capabil și mai îndrăzneț) – nu a fost explicată până acum de nimeni. Flecare autor l-a pomenit pe Iustitius în derularea acestor evenimente – și cine și-ar fi putut permite să nu-l pomenească? – amintindu-l doar ca pe un actor în piesa altor eroi, în speță în cea a Gracchilor. Nimeni n-a fost dispus să considere întâmplările din punctul de vedere al Celui de Al Cincisprezecelea. Scribul își ia îndrăzneala să privească el evenimentele din acel unghi și să spună că și prima și cea de a doua schimbare a lui Iustitius s-au datorat influențelor venite din partea fiului său. În perioada când Cel de Al Șaisprezecelea ajunge în imediata apropiere a atât de precoce celebrului Tiberius Gracchus, tatăl nu pregetă să-l urmeze. Dar după moartea fiului, suferința i se adâncește prea tare și renașterea contextului reformelor lui Tiberius pe vremea fratelui său, Caius, nu riscă decât să învârtă cuiul în rană. Fără fiul său, Iustitius nu mai are puterea să se întoarcă printre Semproni. Nu e de mirare că analiștii n-au ajuns la asemenea concluzii: văzute din perspectivele contemporanilor, evenimentele au o altă temperatură și ar fi fost greu, dacă nu chiar ridicol, să crezi că un om de rigoarea, principialitatea și fermitatea lui Iustitius să fie în stare să se muleze după afinitățile și credințele cuiva mult mai tânăr și mai puțin cunoscut. S-ar fi năruit un mit și pentru că mitul se suprapunea idealului roman, zgândărirea lui devenea prea periculoasă¹.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.