Cei o sută, Ecce Homo (62)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Vitellius se juca. Dar, savurându-și a cine știe câta porție de mâncare, avu toată vremea să se mire cum de toți bărbații aceia dezlănțuiți unii împotriva altora nu făceau, în fond, decât să se unească în campania atât de periculoasă împotriva lui Nero. Asiaticus, la rându-i, nemulțumit că femeia căreia îi oferea de mâncare începea tot mai mult să-l neglijeze, amestecându-se – până și ea! – în cearta ce se purta acum de la o masă la alta, se porni să peroreze împotriva noilor evrei, a sectei acelui Christos, din care, acum nu mai încăpea nici o îndoială, făcea parte și aleasa lui pentru ziua aceea. De la început îi fusese suspectă pentru modul cum se purtase și nici nu reușise să-i cucerească atenția decât folosind un mic șantaj prin care i-a înduplecat fratele să vină cu ea la masa lui Vitellius. Pornit împotriva spuselor femeii, se pomeni și Asiaticus un apărător fervent de-al cezarului și, deoarece argumentele lui coborau tot mai mult la nivelul insultei, încăierarea devenise inevitabilă.

Titus Vinius, al treilea personaj de la masă, mai prudent decât ceilalți, privea mereu spre intrare, sperând că delatorii și-au îndeplinit misiunea și au anunțat gărzile pentru a interveni. Teama lui Titus Vinius nu era nejustificată. În controversă nu se angajaseră numai partizani ai unor culte secrete, dar și veterani căliți ai luptei fățișe. Printre aceștia i se părea că recunoaște și niște tineri, după toate aparențele veniți de la Ierusalim, teroriști purtând pumnalul îndoit ascuns sub mantie, așanumiții „sicari”. După ce Albinus devenise procurator al Iudeei și, mai ales, pe vremea lui Gessius Florus, mulți dintre luptătorii, care niciodată nu s-ar fi gândit să-și părăsească patria, trebuiră să fugă, iar unii dintre ei, se spunea, au ajuns și la Roma. Oricum, nu mai erau sigur atâția în capitală câți se zvonise inițial deoarece majoritatea s-a reîntors la Ierusalim pentru a participa la evenimentele ce ce precipitau din nou. Dar Iudeea, unde întreaga populație părea să participe la răscoală, era departe și Titus Vinius n-avea nici o clipă poftă de a muri înjunghiat, ca un prost, de niște fanatici despre care abia de auzise. Când vorbele fură înlocuite cu pumni și cu lovituri de măciuci, devenise evident că toți sectanții, ce până cu câteva clipe înainte nu mai știau cum să se împroaște cu invective, se coalizaseră acum împotriva celor ce păreau fideli lui Nero, omul ce-i îngrădise pe toți într-un fel sau altul. Se aflau tocmai în perioada când se știa de toată lumea că evreii – atât cei tradiționali, cât și cei noi – vor fi iarăși izgoniți din Roma și spiritele nu mai putură fi aplanate. Vitellius și ai lui, împreună cu încă o mână de bărbați, se baricadaseră în spatele unor mese, dar rezistența lor n-ar fi putut dura mai mult de câteva minute, dacă n-ar fi apărut la timp soldații. Și până atunci fusese greu: lui Asiaticus o scândură îi rupse o mână, iar Titus Vinius sângera puternic din obraz. Alții o pățiră și mai rău: un tânăr cavaler zăcea cu țeasta zdrobită, iar doi sclavi muriră înjunghiați, încercând să-și apere stăpânii. Cel ce ar fi împiedicat un deznodământ fără speranță pentru Vitellius, viitorul împărat, ar fi fost un bărbat uriaș, cu părul blond și cu umerii de urs, care, icnind din greu, reuși să țină singur în loc nenumărați agresori.

O întrebare se pune în chip firesc: cum a nimerit Canis într-un incident despre care el însuși pretindea la început că doar i s-a povestit? A doua nedumerire, la fel de legitimă, provine din conținutul continuării poveștii: aflându-se despre modul cum l-a apărat vlăjganul pe împărat, respectiv pe fidelii săi, Canis ar fi fost grațiat și adus înapoi de la Pandataria. Dar dacă abia după eveniment s-a întors Cel de Al Douăzeci și patrulea din „antecamera morții” – unde fusese de mult uitat de toată lumea, chiar și de cei ce l-au trimis acoîo – atunci cum de a putut interveni în încăierarea ce a avut loc, în același timp, într-o cârciumă din Roma? Despre care în „Memorii” mărturisește doar atât : „Atunci am fost foarte aproape de moarte. Dar am mai trecut și alteori alături de ea. E ca și cum m-aș fi plimbat pe marginea prăpastiei. Senzația avută cât m-am aplecat deasupra hăului n-o voi uita niciodată!“ Canis n-a fost un om prea instruit – poeții din vremea lui au exprimat sentimentul acesta mult mai plastic (până și cei ce nu l-au trăit vreodată, nici măcar atunci când l-au descris).

Un singur lucru se poate explica: dacă a apărat Canis cu adevărat mai mulți romani și între timp a „icnit cu greutate”, aceasta se datorează luptei duse în primul rând în el însuși, când, punându-se de partea lui Vitellius, trebuia să lovească în prieteni câștigați în cartierul de dincolo de Tibru sau poate chiar în rude de ale mamei fiului său. Că nu i-a uitat pe aceștia o dovedește că incidentul din spelunca unde l-a salvat pe Vitellius este singurul eveniment amintit între detenția la Pandataria și plecarea în Iudeea.

Oricum, în Asia a nimerit în plin război. Că a ajuns acolo în timpul domniei lui Vitellius sau a predecesorilor săi sau că a venit sub Vespasian nu se mai poate preciza, la fel cum scribul nu știe nici dacă Al Douăzeci și patrulea și-a reluat meseria de oștean și a plecat să lupte împotriva răsculaților sau dacă s-a dus pur și simplu să-și caute soția și fiul – despre care nu mai știa absolut nimic. Cert este că în Iudeea l-a cunoscut pe un oarecare Țipor, descendent al unei familii având vechi relații cu strămoșii lui. Acest Tipor, un zelot, adept inițial al lui Iuda Galileanul, participă în tot felul de acțiuni de hărțuire a romanilor și reuși chiar să și fugă de două ori după ce a fost prins. Cu două capete mai mărunt decât uriașul Canis, era însă foarte iute și înarmat cu un curaj ce sfida moartea. De la Galilean învățase că nu trebuie să suporți nici un alt stăpân în afară de Dumnezeu și toată viața nu făcuse altceva decât să încerce să-și scuture mereu noile și iar noile lanțuri. Cunoscându-l pe Cel de Al Douăzeci și patrulea încă de la Roma, se strădui să-l ajute să-și regăsească femeia și copilul, îl strecură în Ierusalimul incendiat, ce-și trăia ultimele zvâcniri de rezistență.

Venirea aici fu chiar mai decisivă pentru Țipor decât pentru Canis: lupta de apărare nu se prea asemăna cu acțiunile de hărțuire, însă mai diferită era atmosfera. Ducându-și prietenul la unul dintre fiii lui Jochanan Ben-Sakkai, cel ce era cunoscut pentru bunăvoința pe care o arăta celor de o altă credință, Țipor intră el însuși sub influența bătrânului înțelept, urmaș ai lui Hillel. Exclusivismul zelot de o viață al lui Țipor cedă uimitor de repede în fața blândeții moșneagului și aprigul sicar trecu alături de cei de care până atunci își bătuse întotdeauna joc ca de niște lași. Atunci când Jochanan Ben-Sakkai reuși să scape din ruinele fumegânde ale Ierusalimului, fiind scos din cetate ascuns într-un sicriu, printre cei ce duceau lada, alături de fiii bătrânului se afla și Țipor. Refugiat, împreună cu noii săi sfătuitori, la Iamnia, va părăsi pumnalul pentru a se îndeletnici și el cu descifrarea Cărții, va cutreiera localitățile în calitate de predicator tanait și va deveni unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Gamaliel, patriarhul din Jadneh. În vreme ce acesta a reușit să fixeze date identice pentru sărbătorile tuturor comunităților răspândite în lumea mare, se spune că Țipor ar fi fost cel ce ar fi organizat transmiterea eficientă și rapidă a mesajelor, astfel încât zilele sfinte să fie respectate efectiv peste tot în același timp.

Cel ce a rămas în Ierusalimul fumegând a fost Canis. Pornind pe urmele unei piste – ce până la urmă s-a dovedit falsă – a încercat să-și găsească femeia și copilul printre ultimii apărători ai templului. Când a pătruns Titus în sanctuar, pentru toți evreii, fiul lui Vespasian nu era decît un alt chip al Fiarei, un nou Antiochos Epiphanes, cel ce n-a reușit să le stingă luminările și în urma căruia minunea de Hanuka le-a întărit încăpățânarea de a supraviețui ca popor.

Șocul a fost cumplit nu numai pentru evrei, dar și pentru Canis. El, lăudându-se la bătrânețe că a trăit sub treisprezece împărați, își încheie practic amintirile sub Titus. Represaliile conduse de prietenul acestuia, Fronto, nu și-au găsit asemănare decât în cele îndurate de poporul evreu în timpul egiptenilor, a babylonienilor sau a vremurilor multe ce vor urma de-a lungul secolelor următoare. Supraviețuind încă o dată, evreii vor avea parte de mai multe asemenea lovituri de măciucă decât alții, care au preferat să moară o singură dată.

Confundat cu luptătorii, Canis ar fi fost pus imediat pe cruce, dacă fizicul lui n-ar fi atras atenția lui Fronto însuși, singurul om investit cu puterea de a decide asupra sorții celor aproximativ un milion de ostateci. (Prinșii erau aduși în piața templului prin fața sa și el decidea cu o mișcare aproape imperceptibilă de deget dacă respectivul – dar pentru operativitate, de cele mai multe ori un grup întreg – urma să plece la un anumit târg de sclavi, în groaznicele mine din Egipt, la luptele cu animale sălbatice din diferitele provincii sau la cele de gladiatori. De clipa când treceau prin fața lui Fronto depindea soarta oamenilor care, de exemplu, peste aproape două mii de ani vor parcurge aceleași momente la coborârea din vagoanele de marfă pe peroanele de la intrarea în lagărele morții.)

Canis nu încercă nici o clipă să se explice pentru a-și lămuri situația, nici nu striga și nu se tânguia că s-a comis o eroare groaznică fiind socotit un apărător al templului. Dacă și-ar fi dezvăluit identitatea de cetățean roman, se amăgea el, ar fi fost poate și mai greu să justifice satisfăcător cum de a fost capturat odată cu ultimii apărători ai templului. Procedând cu răbdare, a scăpat pentru a doua oară cu viața. El, ce nu emitea niciodată cugetări adânci, a repetat de mai multe ori în „Memorii”: „Nimeni nu este pedepsit pentru ceea ce a făcut!“ și a avut tăria să se țină de acest crez și în momentele dificile din viața lui. „Dacă, oricum, pentru altceva ești pedepsit, ce rost mai are să te disculpi sau să protestezi?“ ar fi răspuns celor ce l-au întrebat de ce nu și-a declinat numele și obârșia în fața lui Fronto.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.