Cei o sută, Ecce Homo (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Cu timpul, Cel de Al Cincisprezecelea n-ar mai fi fost în stare să spună dacă sclavii bandiți de pe drumul ce cobora dealul împrumutau identitatea lor diferiților infractori cu care aveau de a face sau dacă culpabilii, afundându-se în amintiri, se suprapuneau ei celor două personaje abia zărite pentru câteva clipe cu ani și ani în urmă.

La fel cum s-a opus ca doar poporul să-i poată condamna la pedepse majore pe cetățenii romani, la fel s-a împotrivit și intrării cavalerilor în juriile proceselor, riscând să-i copleșească astfel numeric în decizii pe senatori. Dar dacă în aceste poziții, în fond, doar principiale, nu i s-a alăturat nimeni Celui de Al Cincisprezecelea, în momentul când Caius Gracchus ceru extinderea cetățeniei și pentru unii aliați, dezacordul se generaliză.

Din istorie se știe că pentru a-l neutraliza pe C. Gracchus, un alt tribun, M. Livius Drusus, oferi poporului legi și mai favorabile. Însă în spatele acestui puțin cunoscut personaj a stat tot timpul Iustitius, lucru astăzi ignorat. Să se fi pretat la asemenea intrigi cel mai corect om al Romei? Răspunsul este mai complex. Despre Cel de Al Cincisprezecelea se spunea că este imaginea unui izvor curat ce-și dezvăluia privirilor toate pietrele din adâncuri. Acesta era și idealul bărbatului roman: un izvor îndreptându-se limpede și de nestăvilit spre marea cea mare. Doar că, pentru a-și putea respecta principiile, această apă curgătoare a trebuit să mai ocolească un dâmb, să mai sape în stâncă. Iustitius ura arbitrariul, dezordinea, capriciile de moment și, cu cât îmbătrânea, respecta tot mai mult cutumele. Rigoarea sa slujea în cel mai înalt grad libertății cetățeanului roman și numai acestuia. Experiența fiului său în Cetatea soarelui lui Aristonikos a reprezentat un episod ce l-a tulburat profund, dar i-a dat totodată certitudinea că orice concesie de la vechile-i convingeri poate duce la urmări tragice. Reformele preconizate de tânărul Gracchus tindeau, pe de o parte, să șteargă contururile ferme ale cetățeanului roman prin asimilarea aliaților, iar, pe de altă parte, riscau să topească același contur și din interior, modificând libertățile și barierele pe care se sprijinea însăși societatea al cărui prototip ideal părea să fi fost Iustitius.

Toate sursele povestind despre ultima perioadă a activității celui mai tânăr dintre frații Gracchi îl ignoră pe Al Cincisprezecelea. Acesta nu se mai afla alături de cel pe care-l sfătuise la început, iar atunci când C. Gracchus se întoarce din Africa – unde stătuse peste două luni pentru a ridica noua colonie Junonia pe locul Cartaginei distruse – Iustitius refuză chiar și să-l mai întâlnească. Acum nu mai face greșeala să i se împotrivească în discursuri, dar lasă evenimentele să decurgă spre deznodământul tot mai previzibil. Tragismul acestui sfârșit lasă un gust amar întregii Rome. Evenimentele regretabile care au dus la moartea fratelui mai mare cu zece ani în urmă se repetă aproape identic, doar că, de data asta, nu 300 ci 3000 de oameni pier alături de protagonist. O asemenea amploare a nenorocirii n-a fost dorită de nimeni. Ca de atâtea ori, și cu acest prilej dezlănțuirea patimilor n-a mai putut fi oprită și cel ce a întredeschis cutia Pandorei n-a mai fost în stare s-o închidă la timp. Scipio Nasica, înăbușitorul cu zece ani în urmă a mișcării fratelui mai mare, fusese trimis imediat după acele evenimente cât mai departe de Roma. Iar consulul L. Opimius, învingătorul fără glorie al celui mai tânăr dintre frații Gracchi, avea să compară el însuși, peste o vreme, pentru alte învinuiri într-un proces. Patria nu se bucura de înlăturarea Gracchilor și voia să-i uite cât mai repede pe cei ce au contribuit la aceasta. C. Iustitius, simbolul dreptății, nu putea să intre sub incidența acelorași sentimente. De aceea dispare el din scenă și pentru cei mai mulți analiști chiar și din succesiunea ulterioară a evenimentelor. Pur și simplu, Cel de Al Cincisprezecelea se volatilizează…

Și, totuși, Iustitius a mai trăit cincisprezece ani după moartea lui Caius Gracchus. Imediat după evenimentele ce au tulburat atât de profund Roma, pleacă și el cât mai departe, acceptând însărcinări minore, intervenind în diferitele locuri unde s-au semnalat excese religioase sau călătorind asemenea unui simplu particular. Se purta înțelept și fu bine primit peste tot, iar senatul i-a rămas recunoscător că nu s-a întors decât după mulți ani, atunci când amestecul său în uciderea adepților lui C. Gracchus și Fulvius Flaccus – atât cât o fi fost – se estompase în amintire și când apele au dus deja departe cadavrele aruncate în Tibru. Simbolul justiției romane rămânea neîntinat, iar Al Cincisprezecelea a revenit în metropolă bătrân și curat. Nimic nu se știe despre locul unde și-a petrecut vremea în perioada luptelor civile. În izbucnirea conflictului Sulla – Marius, Iustitius pur și simplu nu este de găsit. Atunci când mișcările spontane s-au transformat în războaie în toată legea, periclitând însăși integritatea statului roman, renumele Celui de Al Cincisprezecelea, unul dintre cei mai venerabili bătrâni din țară, a rămas – sau trebuia să fi rămas – imaculat: Iustitius n-a fost amestecat în bătălii împotriva patriei. Iustitius a murit chiar la timp. Până la tulburările provocate de Iugurtha, rolul său devine mai mult ornamental. Vorbele îi erau asimilate spuselor celor „șapte înțelepți” și, fiindcă în afara tribunei se caracteriza printr-o concizie proverbială, mai tot ce rostea se cita drept maximă. A devenit un mit în viață și s-a dovedit suficient de iscusit pentru a conserva acest mit: trăia retras, foarte modest, aparițiile sale în public, foarte rare, deveneau evenimente. Părea lipsit de orice pasiune și dădea și de aceea impresia că are distanța necesară de a privi de la înălțime furnicarul uman.

Și chiar dacă pentru cei mulți aceasta este imaginea de care n-a mai putut fi niciodată desprins, patima-i ascunsă va izbucni din nou, pentru ultima oară, odată cu scandalul Iugurtha. Regele numid, după ce a fost cândva aliatul romanilor în Hispania, a provocat cele mai mari necazuri tuturor celor cu care a ajuns în contact. Un om care și-a ucis rudele pentru tron, care a mințit senatul așa cum a vrut, care a omorât chiar și cetățeni numai fiindcă i-au stat în calea ambițiilor, care i-a sfidat pe cei ce i-au fost prieteni și n-a pregetat să ridice până și arma împotriva lor a devenit un subiect de rușine pentru întreaga lume civilizată. Din nou, Iustitius reveni activ în mijlocul evenimentelor și cunoaștem din descrieri cerința pe care a formulat-o explicit: lui Iugurtha să nu-i fie îngăduit de a se disculpa în fața senatului, interdicție prezentată apoi formal de către tribunul Baebius. La fel, se știe că, atunci când numidul a reușit să-i mituiască pe comandanții romani și să obțină pacea, Iustitius s-a retras în mod ostentativ extramuros, refuzând să mai intre în Roma atât timp cât cei vinovați nu vor fi pedepsiți, iar Iugurtha înfrânt. Zilnic, Al Cincisprezecelea trimitea senatului câte un sclav cu un măr stricat, o cărămidă spartă și un blid de mâncare alterată. Zilnic, sclavul strivea sub picior mărul, explicând că altfel s-ar strica și celelalte fructe de lângă care a fost luat, sfărâma cărămida pentru a nu ajunge cumva să fie așezată la baza unei construcții – pasibile să se prăbușească mai târziu din cauza ei – și arunca mâncarea pentru a nu se îmbolnăvi cei ce, flămânzi, ar fi fost dispuși s-o mănânce.

Acest ritual s-a repetat fără întrerupere până ce adunarea l-a chemat pe Iustitius în fața ei pentru a o sfătui ce trebuie să facă. Ne-a rămas un discurs, atribuit lui C. Marius, învingătorul lui Iugurtha, dar este mai mult decât evident că Al Cincisprezecelea a fost cel ce, în senat, a rostit acea cuvântare ce începe cu fraza: „Cetatea ce se vinde este o cetate moartă. Bărbații unei asemenea cetăți au pierdut orice legătură cu strămoșii lor și nu au dreptul la speranța în urmași!“ Numeroasele omisiuni ale discursului, în forma păstrată, conțin încă suficiente nume și situații incriminate. Măsurile cerute de Iustitius au fost extreme și el a obținut acele condamnări. Au fost pedepsiți toți cei ce au colaborat cu dușmanii, toți cei ce s-au făcut vinovați de imprudență, de neglijențe de orice fel, dar în special cei ce s-au lăsat mituiți de numid. Însă nu numai cazurile în legătură cu Iugurtha au fost cercetate, ci și alte pricini în care poporul roman a fost lezat în vreun fel. Au fost judecate vestale vinovate de incest, au fost chemați să se disculpe comandanți înfrânți – și nu au fost puțini aceștia – și s-a ajuns chiar ca unuia dintre ei să i se confiște averea după ce a fost demis pentru proasta conducere a războiului cu cimbrii. Dar, în primul și în primul rând, au fost fixate răspunderile în războiul cu Iugurtha. Ura din cuvântarea împotriva celor ce s-au lăsat corupți de numid a fost atât de cumplită, atât de contagioasă, încât războiul, tărăgănat ani și ani, a fost terminat în scurtă vreme de către consulul C. Marius. Aflată printre documentele atât de puțin cercetate ale bogatei mănăstiri Ferme zu Chiuso, unde a fost descoperită de Altenberger, cuvântarea folosește, ca de atâtea ori în cazul retoricii lui Iustitius, personificarea și descrierea fizică a celui acuzat. Rând pe rând, incriminații primeau un chip concret, din care se detașau privirile șirete și reci ale trădătorilor, ale bandiților.

Pentru a scăpa de obsesia ochilor tâlharilor din copilărie, ochi renăscuți în ochii celor aflați in fața sa, Iustitius știa că nu poate recurge decât la un singur leac: dreptatea. Abia odată realizată justiția, imaginile acelea dispăreau și el se liniștea.

Doar după prinderea și uciderea lui Iugurtha și pedepsirea tuturor celor împotriva cărora s-a ridicat în discursuri și acțiuni, își găsi pacea Cel de Al Cincisprezecelea. Vechea amintire din copilărie își aflase un deznodământ corespunzător, ura nu mai avea subiect. Ajuns la vârsta senectuții, Al Cincisprezecelea, cel numit de scrib Iustitius, s-a stins din viață și a fost înmormântat auster, așa cum i-a fost voia. A reprezentat, poate, cetățeanul roman cel mai stimat și s-a bucurat de o autoritate deplină, deși în întreaga-i viață și-a exercitat crezul și forța fără a fi îmbrăcat vreuna dintre demnitățile oficiale. Renumele i-a supraviețuit, însă fără a i se cunoască amintirea ce l-a măcinat fără întrerupere, reprezentând mobilul adânc ale acțiunilor sale. Al Cincisprezecelea a devenit Iustitius, iar Iustitius a devenit, un mit. Deși cunoaștem atât de multe din viața sa, deși ne-au rămas nenumărate legende din traiu-i exemplar, amintirea personajului a dispărut odată cu el însuși. Despărțit de efemerul trup fizic, mitul a supraviețuit independent, trăindu-și soarta de mit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.