CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (106)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Despre cei doi mentori, scribul nu ştie ce să spună: într-o lume în care Cosimo şi Lorenzo, bunic şi nepot, au devenit în multe privinţa una, o inadvertenţă de câteva luni, maximum un an, poate părea insignifiantă. Totuşi deontologia meseriei îl obligă pe scrib să amintească intervalul de timp scurs între ziua de început de august 1492 (când Cristofor Columb a ridicat ancorele caravelelor sale şi, alături de atâţia alţi păgâni, şi Yoris şi Ţipor au fugit cu amiralul) şi data morţii Magnificului (petrecută cu patru luni mai devreme). La care mai trebuie adăugate şi alte câteva luni de când tot un Ţipor şi un Yoris au primit însărcinarea de a se ocupa de moştenitorul Palatului Bosci. Unde este greşeala? Să fi fost vorba despre un alt Ţipor şi despre un alt Yoris? Cu toată evidenţa clară a anacronismului, scribul crede că nu. Nici o strădanie nu l-a ajutat să afle dacă se înşeală sau nu, iar dacă nu se înşeală cum se explică inadvertenţele în timp? În lungul său demers, bietul scrib a fost obligat să intre în interiorul unor asemenea enigme, când totul se potriveşte, însă un an, o denumire ori un personaj este imposibil să fie fixat în context. Un singur element apt de a pune sub semnul întrebării veridicitatea întregii construcţii. În două cazuri, experţi de cea mai selectă condiţie i-au atras atenţia că a relatat fapte imposibil de a se fi întâmplat (din asemenea motive): „Ar fi de parcă ai filma o scenă în care de sub mănuşa din zale a unui cavaler s-ar strecura cureaua unui ceas de mână Doxa”, i s-a reproşat, ştergându-se cu guma toată povestea dezgropată din uitare cu atâtea eforturi. Numai că, în alte două cazuri similare, scribul a avut o şansă nemeritată şi perseverenţa i-a fost răsplătită: ceea ce părea atât de definitiv compromis s-a lămurit într-un episod următor. Au fost acele două momente punctele de maximă fericire ale unui biet orgoliu satisfăcut: iată, se mai laudă şi astăzi scribul, convingerile născute din flerul şi din experienţa acumulată pot contrazice, câteodată, şi pe cei mai infailibili specialişti. De aceea, scribul îndrăzneşte să-l roage pe bunul cititor să-i mai dea încă odată credit şi să accepte că Ţipor şi Yoris i-au stat alături lui Al Şaptezeci şi nouălea cel mai târziu de la sfârşitul anului 1492 şi că au rămas lângă el pe toată perioada cât Florenţa s-a aflat sub conducerea călugărului. Adică vreme de şase ani. Şase ani lungi şi plini de spaime fizice şi existenţiale. Şi au mai rămas (şi?) alături de el până la capăt.

Ce a făcut în tot acel răstimp moştenitorul Palatului Bosci? L-am părăsit pe când avea zece ani, în preajma morţii Magnificului şi-l vom regăsi în cetate la şaisprezece ani, adolescent privit cu curiozitate de o populaţie care abia se trezea din coşmar. Pentru a recădea curând iarăşi în disperare. Însă, deocamdată, vorbim despre o populaţie care, având atâta nevoie de speranţe, le căuta şi le vedea iarăşi peste tot. Chiar şi în Al Şaptezeci şi nouălea.

Ce a făcut în cei şase ani Al Şaptezeci şi nouălea? A continuat să pună întrebări. A! Şi, se pare, a mai făcut ceva: i-ar fi pozat lui Michelangelo. Se spune că tânărul maestru a fost inspirat de copilul bătrân Quasimodo şi că o primă variantă a „îngerului ţinând un sfeşnic” l-ar fi avut ca personaj pe fiul Recuperatorului, dar că prelaţii au refuzat un înger atât de urât, aşa că, ulterior, Michelangelo a trebuit să refacă întreaga lucrare. Scribul crede că Al Şaptezeci şi nouălea i-ar mai fi pozat şi pentru alte lucrări prietenului său cu zece ani mai mare, lucru imposibil de dovedit, mai ales că nu ne-au rămas decât foarte puţine dintre numeroasele sculpturi care au decorat „curtea de onoare” din grădina Palatului Bosci¹. Cum se explică amiciţia dintre Quasimodo şi Giuliano da Medici sau cea dintre Quasimodo şi Michelangelo rămâne tot doar la nivel de ipoteză: dacă majoritatea semenilor au fost exasperaţi de şirul nesfârşit de întrebări ale pisălogului băiat, nici măcar încercând să le desluşească sensurile, s-au găsit totuşi oameni care au apucat să-l asculte, constatând că subiectele ce-l rodeau pe moştenitorul Recuperatorului nu le erau străine nici lor, dar că băiatul era în stare să formuleze în rostirea-i stâlcită şi dizgraţioasă ceea ce majoritatea oamenilor doar simt vag, creându-le nelinişti al căror izvor nu-l văd. Şi ce a mai făcut Al Şaptezeci şi nouălea în acei şase ani, în afară de a pune întrebări şi de a se enerva cumplit când răspunsurile întârziau? Păi, s-a maturizat şi el, chiar dacă lumea din jurul său, întâlnindu-l zilnic, n-a apucat să observe.

Prestigiul Palatului Bosci devenise şi mai mare: deşi ar fi avut dreptul – cu vârf şi îndesat – să facă parte din Marele Consiliu, după regulile introduse de Savonarola², Al Şaptezeci şi optulea a declinat elegant cinstea, motivând că afacerile îl fac să fie mai mult plecat. Astfel, Recuperatorul a procedat în spiritul tradiţiei familiei sale, care niciodată nu s-a amestecat în combinaţii politice şi care şi-a făcut întotdeauna jocurile singură. Mai ales că experienţa a învăţat-o la ce riscuri s-au expus aceia dintre membrii recenţi ai clanului care au ignorat această regulă de fier.

De cele mai multe ori, prestigiul de durată creşte tocmai atunci când interesul şi ambiţiile celui în cauză încep să se stingă. Aşa şi cu prestigiul Celui de Al Şaptezeci şi optulea, stăpânul inexpugnabilului Palat Bosci, palat care a rezistat asemenea unei stânci singulare rămasă la suprafaţă în mijlocul întinderilor înşelătoare ale unor pământuri acoperite de ape. Recuperatorul venea tot mai rar acasă, sperând ca aspiraţiile sale să prindă chip în alte zări. Ambiţiile Toscanei îi erau tot mai îndepărtate. Iar Toscana a simţit aceasta, precum şi implicit faptul că Al Şaptezeci şi optulea nu reprezenta o concurenţă în calea nimănui din Florenţa. Şi, astfel, nimeni n-a simţit nevoia să-i reproşeze ceva. Aşa a fost în timpul anilor de asceză impuşi de călugăr, aşa a fost şi după prăbuşirea aceluia. „Copiii lui Savonarola” au trecut de mii de ori prin faţa zidurilor Palatului Bosci, târând după ei „obiectele desfrâului” smulse din casele sărmanilor şi din castelele bogaţilor, dar nu le-a venit vreodată să încerce să forţeze impozanta poartă străjuită de figuri păgâne şi de steme ale orgoliului pământean³. Ceea ce târau ei spre rugurile „munţilor de pietate” trecea prin faţa unui edificiu ticsit tocmai cu valori de acel soi, ce şi-au aflat refugiul sigur, asemenea osândiţilor în interiorul unor catedrale. Iar după ce vremurile s-au liniştit, Recuperatorul nu s-a regăsit pe lunga listă a proscrişilor, listă care apare întotdeauna în urma unor răsturnări brutale ale ordinii anterioare. Când alţii au trebuit să plătească nu pentru că ar fi colaborat cu osânditul, ci numai fiindcă n-au păţit nimic din pricina lui, Recuperatorului nu i s-a imputat nimic, el care în cea mai mare parte a timpului nici măcar n-a fost de faţă în timpul urgiei. Iar de bănuit, cine să bănuiască faptul că Al Şaptezeci şi optulea a ştiut să profite şi de pe urma acelor ani nenorociţi, când, aşa cum a izbutit să facă avere din „restituirea” averilor de care au fost jefuiţi maurii şi evreii în Spania, a reuşit să „recupereze” şi multe valori salvate de furia adepţilor lui Savonarola. Şi, ca şi în Spania, redând cele prădate foştilor lor proprietari de drept, şi-a reţinut destul pentru ca averea să-i devină într-adevăr greu de preţăluit. Şi toate astea în numele dreptăţii, a unor acţiuni de mare precizie şi de mare curaj, profesionalism pus în slujba unor oameni ce şi-au pierdut şi ultimele speranţe de a-şi redobândi bunurile. Cum să învinovăţeşti un asemenea om? Şi cum să nu se extindă aprecierea şi asupra odraslei sale, copil dispărut timp de ani buni în interiorul Palatului Bosci, neimplicat în nici un fel în grozăviile trecutului, asemenea multor adolescenţi din cele mai diferite pături sociale care au dus teroarea dintr-o casă în alta, dintr-o uliţă în tot cartierul.

În A.D. 1498, fiul Recuperatorului avea 16 ani. Revenind el pe străzile cetăţii, florentinii au putut întâlni acelaşi mic monstru, gesticulând tot timpul surescitat, expulzând salivă la emiterea oricărui sunet, privindu-l de foarte aproape pe cel ce-l tortura cu nesfârşitele-i întrebări. Nici de crescut n-a mai crescut prea mult în tot acel răstimp Al Şaptezeci şi nouălea, doar că faţa părea să-i fi îmbătrânit şi mai mult. Era singurul semn că băiatul n-a fost ţinut, în cei şase ani scurşi, într-un vas al vreunui magician care, ferindu-l de primejdii, l-ar fi conservat prin nemişcare într-o statuie ori în corpul vreunui corb în vârstă. Aşa şi-au şi explicat oamenii că tânărul nu s-a schimbat şi că nici n-a prea crescut în toată acea vreme. Nici conţinutul întrebărilor sale nu părea să fi devenit mai puţin pueril pentru cei ce l-au revăzut după şase ani. Pentru ei, dar nu şi pentru cei doi mentori, Yoris şi Ţipor, care i-au fost nedespărţiţi şi dintr-un motiv foarte simplu: Palatul Bosci a reprezentat şi pentru ei catedrala unde îşi puteau găsi refugiul – azilul sacru – ei, păgâni într-o lume fundamentalist creştină. Yoris şi Ţipor simţeau azilul garantat în interiorul zidurilor palatului Recuperatorului, asemenea lui Quasimodo în catedrala Notre Dame din Paris. Legenda Cocoşatului, răspândită în tot apusul odată cu celelalte poveşti ale nunţii lui Ludovic al XI-lea al Franţei, a fost preluată, în percepţia florentinilor, de către Al Şaptezeci şi nouălea, mai ales în urma episodului dintre fiul Recuperatorului şi Carla Messi. Desigur, nimeni nu găsea prudent să-l apostrofeze pe adolescent cu acea poreclă, niciodată neştiindu-se când, cum şi de unde putea veni răspunsul Palatului Bosci.

Şi, totuşi, vechile aspiraţii ale mamelor fetelor de măritat în legătură cu o posibilă alianţă cu mitul fabuloasei averi nu s-au stins nici în legătură cu acest moştenitor⁴, rămânând la fel de active ca şi în cazul bunicului şi al tatălui său. Păi, de fapt, tânărul nu era şchiop şi nici măcar nu era cocoşat. Era doar mic de statură, nu foarte atrăgător la faţă şi extrem de pisălog. Însă, aşa cum zvonurile încă vii despre soarta ultimelor nurori ajunse în palat nu le-a descurajat nici pe mame şi nici pe peţitoare, aşa nici apariţiile dezagreabile ale ultimului vlăstar al familiei nu au fost piedici suficient de ferme împotriva acelor năzuinţe. Dar dacă adolescentul acela nu era decât prinţul transformat în broască – pentru a fi desferecat de blestem prin sărutul unei fecioare? Ce-aţi fi zis de ar fi fost aşa?

Al Şaptezeci şi nouălea putea fi întâlnit din nou pe străzi: nu mai mergea ţinut de mână de unul dintre mentorii săi, celălalt având misiunea de a-i păstra la distanţă pe intruşi, însă, tot ca pe vremuri, era văzut iarăşi punându-şi necontenit întrebările, aşteptând răspunsurile cu faţa în faţa celui cu care se întreţinea. Şi, în pofida vigilenţei lui Yoris şi a lui Ţipor, curiozitatea era mare şi oamenii încercau să prindă din zbor măcar câte o întrebare, pe care o comentau apoi de zor în cercul lor. Prima problemă era dacă au înţeles ei exact ce a vrut să spună Quasimodo prin exprimarea sa atât de groaznică. Şi, chiar dacă da, cum să pricepi sensul unor asemenea vorbe? Şi ce legătură poate fi între o întrebare şi cea următoare (în condiţiile în care cineva a reuşit să recepţioneze chiar două dintre interogaţii)? De pildă, cineva l-ar fi auzit pe strada Cocomero că voia să ştie dacă truda sclavilor din vechime era o pedeapsă. Iar altcineva spunea că i-a întâlnit pe cei trei – Al Şaptezeci şi nouălea, Yoris şi Ţipor – câteva minute mai târziu, în Piaţa Mare şi băiatul tocmai se interesa dacă sclavii au fost nişte sfinţi. Întrebări absurde, lipsite de orice legătură cu viaţa dimprejur, roadele unei minţi rătăcite.

Era şi greu să nu-i remarci pe cei trei: adolescentul cu corp de copil şi faţă de bătrân, ţipându-şi veşnicele întrebări, scuipând în timp ce emitea sunetele şi ţopăind neîncetat în faţa şi în spatele celui cu care se întreţinea, Yoris cu glasul şi mai tunător, şi mai gălăgios, târându-şi o mână şi un picior şi Ţipor în hainele-i atât de distinctive ale urmaşilor lui Aavram. Îi remarcai văzându-i şi îi remarcai auzindu-i de departe, trecând printre oameni parcă fără să-i vadă, atenţi doar la jocul lor. Într-o zi, messer Abazzi i-a oprit şi micul monstru a plecat mai departe, ţipând în faţă lui Yoris, însă Ţipor a rămas cu grefierul, părând dispus să-i ofere orice informaţie. Evreul era politicos cu absolut toată lumea, cum să-i întoarcă spatele tocmai grefierului? Aşa că l-a asigurat pe messer Abazzi că elevul său şi al lui Yoris a făcut serioase progrese în toate cele şapte arte, că a ajuns să socotească mai bine chiar decât învăţătorii săi, că nu putea fi rătăcit nici prin geografie, nici prin botanică ori zoologie şi că era capabil să recite pagini întregi din cărţile sfinte, la fel ca şi din scrierile înţelepţilor antici, desigur din cei acceptaţi de Sfânta Biserică Catolică. Dar de ce pune întrebări atât de aiuritoare, insistă grefierul. „Aiuritoare”? De ce „aiuritoare”? Păi, de pildă, cineva l-a auzit pe strada Cocomero că voia să ştie dacă truda sclavilor din vechime era o pedeapsă, iar altcineva spune că l-a întâlnit câteva minute mai târziu în Piaţa Mare, când băiatul s-a interesat dacă sclavii au fost nişte sfinţi. Întrebări absurde, lipsite de orice legătură cu viaţa”, concluzionă destul de imprudent messer Abazzi, exprimând părerea cetăţii. Dar chiar în clipa în care Ţipor a început să-i răspundă, grefierul şi-a dat seama că a mers prea departe, că vorbele sale ar putea fi socotite jigniri la adresa tânărului monstru, jigniri care, aduse la cunoştinţa Recuperatorului, ar putea să-i provoace teribile consecinţe. Aşa că, fără să clipească, messer Abazzi schimbă tonul şi, fără să mai asculte explicaţiile evreului, se întrecu în a lăuda progresele extraordinare la învăţătură pe care i le-a relatat mentorul referitor la elev. Nu, explicaţiile privitoare la logica şi la coerenţa întrebărilor Celui de Al Şaptezeci şi nouălea nu-l mai interesau: băiatul era deştept, chiar mai deştept decât cei mai mulţi adolescenţi de vârsta lui şi nu era de aşteptat decât să facă o carieră la fel de prestigioasă ca şi iluştrii săi străbuni din Palatul Bosci. Messer Abazzi se despărţi de Ţipor: acesta se grăbi să-i ajungă din urmă pe Yoris şi pe deşteptul său pupil, iar grefierul se precipită să le spună tuturor celor pe care-i vedea că tânărul Quasimodo, pardon, că tânărul Al Şaptezeci şi nouălea este deosebit de înzestrat intelectual şi că ar putea să se întreacă în cunoştinţe de geografie, zoologie şi botanică… şi… şi în toate privinţele… cu orice doctor de la Bologna ori de la Paris. El însuşi, completa surescitat grefierul, a putut constata în mod direct profunzimea şi originalitatea gândirii moştenitorului Palatului Bosci. Originalitatea… Mai ales originalitatea…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.