CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Frei aber Einsam¹

AL ŞAPTEZECI ŞI PATRULEA

(1379 – 1478)

Omul din fereastră

Sfinxul din Florenţa

Un foarte competent amic i-a reproşat scribului că nu este posibil să vorbeşti pentru o anumită epocă numai despre papi, în alta doar despre mai marii unor lumi marginale, despre micii eroi locali ori despre un anumit rege şi nu şi despre vecinul aceluia. Lumea, pretindea, pe bună dreptate amicul, se dezvoltă într-o interrelaţie generală şi nimic nu este singular sau întâmplător. Scribul este conştient de limitele sale, iar de cele reproşate aici cu atât mai mult. Dar scribul a afirmat, nu o singură dată, că seria CELOR O SUTĂ nu reprezintă o istorie a lumii, ci doar un şir de o sută de biografii din tată în fiu. În fond, şi viaţa unui singur om, ca şi o singură zi dintr-o viaţă, nu reprezintă decât un aspect al interrelaţiei despre care vorbeşte atât de potrivit lucidul şi exigentul amic.

Scribul este convins de destinul său faustic: ajungând la ultimul dintre Cei O Sută, nu va mai avea ce-I cere lui Dumnezeu, iar drumul i se va fi sfârşit. O piele de şagri cumplită, în care singura răsplată n-a reprezentat-o decât bucuria creaţiei, ajutată de tenacitatea de a continua, indiferentă la toate mizeriile vieţii pragmatice ale editorilor subiectivi şi ale criticilor orbi. Pielea de şagri a scribului nici măcar nu e vizibilă, iar el, scribul, n-are nici o clipă controlul a cât i-a mai rămas din ea. Dacă totuşi va apuca să pună punctul după ultima frază din biografia Celui de Al O Sutălea, n-ar mai avea nici un motiv – chiar dacă motive se găsesc întotdeauna destule….– de a mai spera şi la alţi ani de viaţă. Ce absurd: ştiind toate astea, scribul se grăbeşte cu disperare să-şi termine lucrarea şi să intre în neant!

Zarurile au fost aruncate pentru scrib. El nu mai poate da înapoi, dar nici să spere să mai aibă şi timpul necesar să-şi şi vândă opera nu mai poate.

Stă scris: „În 1379, el [Exorcistul] va trece printr-un moment dificil, datorită scandalului pricinuit de naşterea celor doi copii ai săi. […] Este vorba despre o fată născută chiar în preajma domnitorului [„Ţării dinspre tătari”, adică a Moldovei], fiica Svetlanei, sora lui Petru I şi despre un băiat, fiul Ştefanei, nepoata lui Laţcu şi mătuşa lui Petru, dar mai tânără decât acesta. Fata Svetlanei moare curând după naştere, dar băiatul va supravieţui şi tatăl se va ocupa direct de educaţia sa. […] Este greu de spus dacă Al Şaptezeci şi treilea a avut doar acei doi copii, posibil să fi profitat şi de alte femei, femei ce au reuşit să-şi ascundă mai iscusit aventura, la fel cum e limpede şi că amploarea celor două scandaluri s-a datorat, în primul rând, apartenenţei atât de înalte a mamelor ambilor copii. (Un bebeluş în plus într-o colibă, chiar bastard fiind acela, n-ar fi avut şanse să ajungă erou al unei însemnări.)” Şi, mai departe: „Fiul Ştefanei va fi botezat în rit ortodox. Tânăra mamă, nepoata lui Laţcu, deşi mătuşa lui Petru, nu era decât o fetişcană – după calculele scribului, la naşterea pruncului, abia să fi împlinit 13 ani. Ea a fost repede căsătorită cu un boier local, însă a murit curând, în timpul unei noi sarcini. Soţul şi noua ei familie au acceptat uşor să scape de bastard, aşa că Al Şaptezeci şi patrulea a ajuns în grija tatălui său natural. Care l-a acceptat.”

Aşadar, iată cum – farsă a sorţii! – ne aflăm la cea de a patra biografie succesivă începută în spaţiul numit de scrib „Enigma Europei”, adică în spaţiul despre care se ştiu atât de puţine lucruri, însă care ne permite să aflăm originea unor asemenea personaje totuşi marginale ale istoriei. Dacă, într-adevăr, tatăl copilului s-a întors la Avignon în A.D. 1411, înseamnă că Al Şaptezeci şi patrulea avea de acum 32 ani. Enigma Europei lasă să-i fie descoperite doar puţine taine. „Evenimentele importante” care l-au avut în centru pe Exorcist, după moartea lui Gy de Montmartre, între 1401 şi 1411 – „dovadă incontestabilă că nu au fost unul şi acelaşi personaj” -, ni se relevă şi ele cu zgârcenie. La fel cum nici despre ce a făcut Al Şaptezeci şi patrulea până în 1412 nu ştim prea multe. Şi la fel cum, să ne aducem aminte, stă scris şi că: „biografia Celui de Al Şaptezeci şi treilea va începe în anul 1371, când fiul Bizantinului avea de acum 23 ani”. Amănunte despre vieţi infinit mai importante pentru destinul omenirii au rămas necunoscute la eroi cu adevărat mari, înainte ca aceia să fi început să-şi ducă la îndeplinire măreţele fapte. Cazuri în care autori de toate calibrele încearcă să acopere petele albe cu ipoteze bazate pe argumente de prea puţine ori considerate definitive. Dacă scribului nu i-ar fi frică de un sacrilegiu, ar pomeni aici, de pildă, lacunele din conţinutul concret al anilor de tinereţe de după naşterile mirifice ale marilor creatori de religii – Moise, Iisus şi Mahommed. Desigur, comparaţia este total nepotrivită şi scribul îşi cere scuze că l-a luat iarăşi gura pe dinainte.

Câteva lucruri ştim, totuşi, despre „anii pierduţi” ai Celui de Al Şaptezeci şi patrulea: de pildă, că tatăl s-a ocupat direct de educaţia fiului, după principiul că „un copil trebuie învăţat să sufere pentru a putea rezista în viaţa aceasta”. Drept urmare, băiatul a fost „călit” de mic prin exerciţii potrivite mai degrabă formării unui ascet: era pus să stea nemişcat ore în şir, supus la posturi severe, obligat la activităţi îndelungate şi lipsite de sens. Toate numai pentru a fi obişnuit să găsească soluţii cât mai acceptabile de supravieţuire în circumstanţe dificile, cum soarta sigur îi va oferi; multe dintre acestea toate fiind chiar invitaţii de a născoci posibilităţi discrete de a înşela ordinele primite. Doar că Al Şaptezeci şi patrulea a imaginat o altă posibilitate de evadare: aceea de a se decupla prin concentrarea gândurilor de la realitate şi de a pătrunde într-o lume dorită. Nu era vorba despre o metodă şamanică, întrucât copilul s-a desprins să acceadă în lumea dorită pornind de la cele ce i le ofereau simţurile în lumea oferită, în lumea în care trăia. Lumea dorită, lumea cealaltă, se configura, deci, treptat, fără a fi un dat la care el să fi năzuit à priori. Aceasta şi nu ascetismul era educaţia care l-a format, încât, cu vremea, corvezile la care era supus le-a perceput chiar cu plăcere: ele configurându-se în ferestrele prin care zărea lumea dorită şi care îi ofereau posibilitatea de a se strecura acolo.

Un al doilea lucru, aflat de asemenea încă din biografia fiului, este anul revenirii tatălui la Avignon. Dacă „<Evenimentele importante> care l-au avut în centru pe Exorcist, după moartea lui Gy de Montmartre, între 1401 şi 1411 – dovadă incontestabilă că nu au fost unul şi acelaşi personaj -, ni se relevă şi ele cu zgârcenie”, acele „<Evenimentele importante> relevate cu zgârcenie” îşi lasă descoperite consistenţa doar prin adiţionare, întrucât, separat, fiecare dintre ele poate fi pus sub semnul întrebării. Nici măcar o dată cronologică notată nu reprezintă o garanţie deosebită: scribii foloseau calendare diferite şi, mai ales, datarea în conformitate cu sărbătorile religioase obligă la interpretări. Cum, anul încă mai începea la Paşti², datele erau relative, iar transcrierile adesea eronate le fac şi mai puţin sigure. Fapt valabil nu numai pentru cronologia zilelor, săptămânilor şi lunilor, ci chiar şi pentru fixarea corectă a anilor.

Totuşi, ştim că în 1410 – fapt prea de notorietate spre a fi contestat – a avut loc marea bătălie de la Grűnwald, când cavalerii teutoni sunt înfrânţi de o coaliţie inedită formată din polonezi, lituanieni, moldoveni şi… tătari. În 1410, Al Şaptezeci şi patrulea avea 31 ani. El ajunge împreună cu ariergarda moldovenească la Grűnwald în dimineaţa zilei de 16 iulie şi nu mai are prilejul decât de a putea admira un câmp de luptă acoperit cu cadavre şi răniţi. Atunci când se semnează pacea, la începutul lui februarie a anului următor, urmaşul Exorcistului nu mai este în „Ţara dinspre tătari”. Tatăl tocmai s-a întors în apus, iar fiul a rămas să lichideze „afacerile materiale”. După care a plecat şi el. Datele acestea, destul de confuze, le putem confrunta şi cu un text al severului franciscan Fra Gregorio, dar şi cu o piesă a unei variante a ciclului „Minunilor Sfintei Fecioare”, un corpus de texte menite a fi jucate în oraşe şi târguri. Iată, sursele sunt cât se poate de variate! Franciscanul ne povesteşte cum banii strânşi de monahi prin toate mijloacele inimaginabile se adunau în beneficiul celor ce ar fi trebuit să ducă o viaţă umilă şi dă exemple – pe capitole distincte – despre diferitele proceduri prin care acele „sume neruşinate” sunt constituite: din comerţ cu moaşte şi cu moaşte false, din indulgenţe, din răscumpărări ale unor greşeli abominabile, din pregătiri pentru cruciade ce nu au avut loc niciodată, din vânzări de funcţii, din cerşit pentru nişte cauze nobile veşnic amânate, din alte forme de escrocherii. La capitolul ultim, dă punctual şi exemplul unui monah care s-a specializat să-i facă pe bieţii oameni naivi să-i spună secretele lor inconfortabile („Urât mirositoare, aşa cum urât mirositor era şi acel călugăr de ruşine”), monah care a ajuns să posede o avere „la care şi cei mai hrăpăreţi prelaţi priveau cu invidie”. Şi datele pe care le oferă (şi în acest caz) au pretenţia de a fi riguroase. În schimb, corpusul de piese populare „Minunile Sfintei Fecioare” accentuează mai mult caracterul senzaţional al întâmplărilor. (Senzaţional pe care, fără doar şi poate, de multe ori chiar actorii îl născocesc.) Franciscanul îl abandonează pe cel pe care scribul crede că îl recunoaşte în Exorcist şi se referă la fiu, care, la fel de ticălos ca şi tatăl său³, şi-a lăsat părintele să fugă atunci când a simţit că laţul i se strânge tot mai mult de gât şi a rămas să se bucure de averea strânsă într-un mod atât de nedemn. Şi – ca blasfemia să fie perfectă -, acelaşi fiu, care ştia întotdeauna să ajungă în preajma unui loc primejdios, atunci când ameninţările treceau, n-ar fi exclus – ni se sugerează – să fi fost şi la originea morţii părintelui său, desigur că nu din dorinţă de dreptate, ci spre a-i lua bunurile. Fiul acela netrebnic, la fel de ticălos ca şi tatăl său, spune Fra Gregorio, a plecat spre apus cu o caravană de negustori întorşi cu bine din Asia şi care se grăbeau să ajungă să-şi vândă mărfurile înainte de Paşte, când, se ştie, oamenii sunt darnici la pungă. Era imediat după bătălia de la Grűnwald, întrucât scopul nemernicului a fost acela de a face cât mai repede dispărute hainele, armele, bijuteriile şi celelalte bunuri pe care le-ar fi cules de pe morţii şi de pe răniţii neputincioşi zăcând pe câmpul de luptă. De unde putem trage concluzia că Al Şaptezeci şi patrulea a plecat din „Ţara dinspre tătari” cu una dintre caravanele de negustori cu care tatăl său a colaborat prin Ţipor şi, mai târziu, prin Leib, soluţie care îi făcea drumul mai sigur şi îi permitea să treacă mai neobservat cu „averea colosală” strânsă de Exorcist. Pare plauzibil.

Nu la fel de credibile sunt poveştile dramatice din „Minunile Sfintei Fecioare”, care şi ele oferă destule similitudini cu două personaje semănând cu Al Şaptezeci şi treilea şi cu fiul său. Mai ales că sursele care l-au ajutat atât de mult pe scrib la redactarea biografiei Exorcistului (Manuscrisele Gr. 203, „Lotus” şi cel întitulat „Artiştii dreptăţii”, corpul de documente strâns de Locatus şi anecdotele din cronica Fratelui Serenius) nu mai fac referiri utilizabile pentru anii la care am ajuns. Doar din posibile aluzii la personajele noastre nu se poate recompune un destin cât de cât coerent.

Totuşi, oricât de confuze ar fi sursele, prin coroborarea lor, putem trage concluzii măcar relativ sigure. Martori, asemenea lui Alvar Pelayo şi Fra Gregorio, vorbesc despre „clericii care-şi petreceau timpul numărând încântaţi fişicurile durdulii de monede din faţa lor”. Şi amintesc şi umbre semănând izbitor cu portretele oferite de scrib…

Şi, în sfârşit, astfel, tot de aici ştim şi ce s-a ales din averea Celui de Al Şaptezeci şi patrulea. O părere, chiar dacă hazardată, am mai putea formula şi dintr-un pasaj al Manuscrisului Gr. 203, unde se povesteşte despre „căruţele cu bunuri şi bani” constituind averea Exorcistului. Căruţele acelea ar fi putut să nu fi fost subiectul unei metafore, ci chiar căruţe adevărate cu care s-ar fi întors Al Şaptezeci şi patrulea în apus⁴. Iar o remarcă a Fratelui Serenius poate fi şi ea alipită aceluiaşi context, chiar dacă remarca se referă la Exorcist şi nu la fiul său: „[Al Şaptezeci şi treilea] mirosea a hoit şi datorită senzaţiei pe care ţi-o dau obiectele strânse de pe câmpurile de luptă. [Al Şaptezeci şi treilea] mirosea a hoit ca un şacal”.⁵

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.