CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Occam şi Humilliatus au dreptate, iar scribul constituie cel mai bun exemplu de prolixitate: iată de când tot vorbeşte fără a fi început măcar descrierea vieţii promise! Aşadar, să pornim de la o întâmplare în legătură cu jocul Rocabouls, care a cunoscut o răspândire intensă şi la Avignon. Se pare că papa Clement al VI-lea, la insistenţele lui Cola di Rienzo, ar fi interzis jocul, drept „un prilej vanitos de pierdere de vreme şi de satisfacere de plăceri vinovate”. Rocabouls a constituit distracţia cea mai îndrăgită atât de clasele superioare, cât şi de plebe, iar maeştrii acestui divertisment erau veneraţi asemenea câştigătorilor laurilor olimpici din Grecia antică. Regulile nu ni s-au păstrat până astăzi, însă se pare că a fost vorba despre un amestec între un joc de cărţi, de zaruri şi de şatranj, fiind folosite treizeci şi două de „piese active” sau „scutieri”, patru „cavaleri” şi un „senior suprem”. Cele treizeci şi şapte figuri puteau fi desenate asemenea unor cărţi de joc (versiunea italiană) ori puteau fi sculptate în piatră ori marmură (versiunea franceză). Ele erau mânuite în funcţie de rezultatele unor aruncări cu zarurile, schimbându-şi valoarea după câteva reguli fixe. Existau mai multe nivele de dificultate, astfel încât variantele cele mai complicate abia dacă putea fi urmărite de puţini iniţiaţi. La începutul secolului al XV-lea, Rocabouls mai era în plină vogă, iar fiul Omului din fereastră s-a dovedit a fi un adevărat campion. Triumful avea să-l serbeze în toamna lui 1434, odată cu entuziasmul general prilejuit de revenirea la Florenţa a lui Cosimo de Medici. În urma unei partide disputată în Piaţa Mare cu figuri uriaşe, Fiul Omului din fereastră, smulgându-şi un ciob din frunte, a reuşit o încheiere magnifică, îndelung aplaudată, devenind Campionissimo şi fiind sărbătorit ca atare. Imensa sumă câştigată prin adiţionarea numeroaselor victorii succesive obţinute, învingătorul a donat-o cetăţii, pentru ca, „prin înţelepciunea conducătorilor ei, să dispună de ea în favoarea cetăţenilor celor mai virtuoşi dintre cei săraci”. Al Şaptezeci şi patrulea asistă, de la ferestrele sale, cum urmaşul său era copleşit de onoruri. Iar urmaşul său, în culmea gloriei, a făcut un gest uimitor, cerând senioriei ca, în conformitate cu vechea recomandare a papei Clement al VI-ea, să interzică jocul Rocabouls! Lui Campionissimo nu i se putea refuza nimic. Rocabouls a fost interzis şi piesele (cărţile de joc, figurile şi zarurile) arse.

Jocul Rocabouls se spunea că era de origine italiană, însă că s-a întors la Florenţa prin filieră franceză. Numai că fiul Omului din fereastră îl jucase şi pe meleagurile sale natale, chiar dacă figurile erau acolo cioplite în lemn, purtau alte denumiri şi regulile erau uşor diferite. Când a sosit la Florenţa, Al Şaptezeci şi cincilea n-a avut decât doisprezece ani, dar s-a acomodat repede cu versiunea locală şi a devenit deja de atunci un jucător de temut. Ceea ce dovedea că era şi inteligent şi că avea şi noroc. „Un om inteligent este un om plăcut, care ştie să stârnească norocul şi să se folosească de el” era o afirmaţie obişnuită a acelui timp. Iar la aceste calităţi trebuie să se adauge în mod obligatoriu şi frumuseţea fizică, altfel primele însuşiri pomenite n-aveau nici un sens. (Un om deştept, norocos, dar urât era privit ca un monstru din categoria diavolilor, iar un trup frumos lipsit de înţelepciune şi de noroc era considerat o greşeală a naturii.) Al Şaptezeci şi cincilea era frumos, deştept şi ocrotit de noroc.

Jocul Rocabouls a fost interzis tocmai la sugestia celui care a mai cucerit o cantitate de notorietate şi prin el! Consecvent cu sine, Al Şaptezeci şi cincilea a considerat că faima câştigată prin competiţie creează „judecăţi obiective”, judecăţi de valoare bazate pe criterii incontestabile¹. Or, în viaţă, certitudinile nu trebuie să vină de la oameni… („Judecăţile definitive nu-i aparţin decât lui Dumnezeu”…) Aceasta, faima obţinută de Înţelept printr-o dispută bazată pe rigiditatea unor reguli, a fost pricina dispariţiei jocului şi nu neapărat interzicerea sa de către papi. (Cu toate afuriseniile emise, biserica n-a reuşit să elimine nici jocurile de cărţi, nici cele cu zaruri şi nici celelalte distracţii populare domestice din viaţa majorităţii enoriaşilor…)

Scribul a pornit de la jocul Rocabouls în descrierea vieţii Celui de Al Şaptezeci şi cincilea pentru că modul în care acesta a negat tocmai ceea ce îl confirma cel mai bine a rămas o constantă în întregul său comportament. Atunci când, în 1411, a sosit cu mama sa şi cu ceilalţi însoţitori la Florenţa², la doar 12 ani, copil curios, a ieşit repede din Palatul Bosci şi a inspectat cetatea. Noul nu l-a speriat. A devenit elevul lui „Gladiatore” Milanesi³, de la care a învăţat multe, însă care l-a făcut să-i repugne, pentru toată viaţa, sentinţele definitive. „Gladiatore” poseda vasta cultură enciclopedică a unui umanist al renaşterii, se pricepea în ştiinţele frumosului, la fel ca în cele pragmatice, a fost o vreme angajat ca arhitect şef al Florenţei, a contribuit la îndiguirea râului Arno şi la proiectarea unor maşinării de luptă, la fel cum se spunea despre el că îi livrase lui Cossimo Locatti aliajul secret pentru suportul „vitraliilor schimbătoare”⁴, precum şi că ar fi fost artizanul lucrărilor de renovare ale Palazzo Vechio. Milanessi era una dintre personalităţile cele mai puternice ale Florenţei. De pe acel soclu, a dat sentinţe în toate domeniile, sentinţe care nu permitea să-i fie vreodată puse la îndoială: el avea întotdeauna ultimul cuvânt, dreptatea absolută şi făcea periculoase crize de furie, de se întâmpla ca vreun imprudent să exprime şi cel mai mic semn de ezitare la cele emise de „Gladiatore”. (N-ar fi exclus ca Al Şaptezeci şi cincilea să fi pornit în scepticismul său atât de original de la una din acele scene, chiar dacă, prin gândirea sa, Înţeleptul a reuşit să ofere un savant ambalaj logic concepţiei despre viaţă.)

În timpul rămas liber, după frecventarea cursurilor lui „Gladiatore”, băiatul a găsit suficient răgaz pentru a cunoaşte locurile şi oamenii Florenţei. Deşi după port şi după felul de a se purta era evident pentru oricine şi din prima clipă că provenea dintr-o familie foarte înstărită, băiatul nu a putut fi asimilat celorlalţi tineri de acelaşi rang. Nu că s-ar fi opus prin vorbă ori prin faptă acelora, pe care nici măcar nu-i evita, însă părea mereu preocupat de alte lucruri şi nimeni nu putea pretinde că îi era prieten nedespărţit ori confident, aşa cum mai toţi adolescenţii îşi construiesc marile intimităţi. Deşi nu a fost, în nici un caz, un introvertit şi s-a acomodat repede şi uşor oricărei societăţi, până la vârsta maturităţii practic n-a făcut parte din nici un cerc anume. Pe măsură ce creştea, a devenit limpede că ar fi putut uşor deveni liderul oricărui grup, însă el venea, stătea de vorbă şi pleca mai departe, fără să fie cineva care să poată să-l acuze că ar fi manifestat conduita obişnuiţilor „fluturaşi de salon”, cum au fost numiţi superficialii tinerii galanţi ai vremii.

La un moment-dat, a început să apară des în public alături de ultimul Bosci, puţin mai în vârstă decât el. Acela l-a introdus şi în cercul exclusiv al contelui Patazzi, cel despre care se spunea că s-ar fi ocupat cu alchimia, spionajul şi cu ritualuri secrete. Foarte interesat de a-l avea în acel anturaj a fost acelaşi abate Contador⁵, cel ce părea să joace rolul unui gen de adjunct al contelui şi care, pe deasupra, era unul dintre foarte puţinii care aveau acces chiar şi la etajul al doilea din Palatul Bosci. Astfel, o vreme, Al Şaptezeci şi cincilea a părut că este legat de o prietenie strânsă cu Raoul Bosci, care, la rândul său, l-a iniţiat în societatea înaltă a cetăţii, dar şi a Toscanei, în general. Al Şaptezeci şi cincilea se prezenta drept un tânăr emancipat, emanând siguranţă şi conştiinţa că nu era legat nici de constrângeri materiale şi nici de vreun alt soi de îngrădiri de care ar fi trebuit să ţină cont. Într-adevăr, autoritatea de necontestat a tatălui său părea că nu-i limita în nici un fel libertatea de mişcare şi nici nu-i dicta vreun traseu anume. Pentru că şi-a făcut apariţia în Florenţa pe când a fost doar un copilandru, cel ce în curând va purta apelativul „Înţeleptul” s-a insinuat treptat în viaţa oraşului, lumea având tot timpul din lume la dispoziţie spre a-i urmări evoluţia. Iar atunci când, singur ori în tovărăşia lui Raoul Bosci, a început să poată fi întâlnit în cele mai selecte saloane, tânărul a devenit ţinta a numeroase planuri de mariaj, mai ales din partea unor familii cu impozante steme nobiliare, familii vechi, însă scăpătate. Nobleţea singură nu mai aducea venituri, iar noii îmbogăţiţi se purtau fără scrupule cu cei cărora încercau să le ia locul prin forţă şi energie managerială. Sigur, nici despre fiul Omului din fereastră nu se putea spune cu certitudine ceva în legătură cu un trecut glorios, însă zvonuri circulau destule, iar imaginaţia, bazată pe date atât de aproximative ca acelea legate de originea averii noilor proprietari ai palatului Bosci, permitea orice legendă. Un mister atât de greu de pătruns dă şi un farmec romantic, nu numai pragmatic material, unui tânăr, pe deasupra, arătos, plăcut şi cu trăsăturile evidente de conducător.

Deşi ultimul Bosci şi-a pierdut întreaga avere, girându-l imprudent pe un membru al grupului Pantazzi, Al Şaptezeci şi cincilea a continuat, o vreme, să se afişeze cu vechiul său prieten. Prieten? Este greu de spus dacă Înţeleptul a avut cu adevărat un prieten în întreaga-i viaţă⁶, chiar dacă a etalat întotdeauna o atitudine amicală. Numai că tocmai acea atitudine prietenoasă neselectivă, arătată în aceeaşi măsură oricui, pune sub semnul întrebării o relaţie specială şi aminteşte de acei pomeniţi „fluturi de salon” cu care nimeni nu a avut curajul să-l compare.

Visele maritale din palatele Toscanei în legătură cu junele bogat – mult mai bogat decât au avut vreodată îndrăzneala să spere şi cele mai optimiste peţitoare – s-au terminat foarte repede. Într-adevăr, şi-a spus societatea suspusă, bărbatul acela frumos şi avut, deşi nu prea înalt⁷, n-a fost un „fluture de salon” (din păcate!), el însurându-se de foarte tânăr şi rămânându-i fidel femeii pe care şi-a ales-o. Vai! Un joc atât de fascinant cum a promis să fie ţesutul pânzei de păianjen în care să fie atras doritul ginere s-a stins mult prea devreme, lipsind cetatea de un excelent subiect monden! Căsătoria aceea timpurie avea să fie explicată de Cornelius Humilliatus astfel: Înţeleptul ţinea mult la independenţa sa. Faptul că era un bărbat în plină forţă îl obliga, asemenea oricărui mirean, să-şi descarce energia virilă, lucru pretinzând timp şi gânduri, înainte de a întâlni femeia aptă de a-l satisface. O soţie te scuteşte de strategia căutării. Şi dansul fluturelui în jurul florii, jocul care, de multe ori, nu numai că însoţeşte cele mai frumoase sentimente, dar naşte şi satisfacţie pe măsură? Plăcerea vânătorului în hăituirea vânatului? Descoperirea de mereu noi şi noi atribute ale frumosului feminin? Toate astea se petrec în mintea masculului, ar fi mărturisit Al Şaptezeci şi cincilea, minte care la 19 ani, câţi a avut el la căsătorie, conţine de acum scenariile imaginative erotice suficient de configurate pentru a nu mai suferi modificări esenţiale, ci doar pentru a se mai dezvolta mereu. Or imaginaţia se poate îmbogăţi, în cazul unei minţi organizate, şi asupra unui unic suport. Cu cât se află suportul acela mai la îndemână, cu atât este mai puţin necesar să-ţi pierzi vremea cu strategii de cucerire, necesitând apoi şi ele să fie incluse în aceleaşi scenarii imaginative. Înţeleptul a fost fericit toată viaţa cu soţia sa, iar aceasta s-a grăbit să-i dăruiască foarte repede trei copii. Cât a fost gravidă, masculul a trebuit să recurgă la acele strategii pe care le găsea atât de cronofage şi să-şi materializeze altundeva fantasmele. Aşa că, după cel de al treilea prunc, cei doi au convenit că e de ajuns şi nu mai e nevoie să mai facă şi alţi copii. Aşa ne povesteşte Cornelius Humilliatus.

În momentele sale cele mai rele, scribul se întreabă cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost ori dacă ar fi fost altfel? Şi ajunge în fundături succesive şi la fel de nesigure ca şi drumul pe care tocmai îl pune la îndoială.

La douăzeci de ani, Înţeleptul, scăpat de „intenţiile romantice” ale bârfei oraşului, şi-a pierdut cu totul vârsta⁸. Nu mai era tânărul aşteptat cu speranţă de atâtea domnişoare şi de atâţia părinţi, ci un aşezat cap de familie, bărbat de o vastă cultură şi cu un discurs remarcabil, niciodată grăbit şi niciodată părând să piardă vremea de pomană, dispus la acte caritabile şi demn de a i se cere părerea în situaţii complicate. Toate însuşirile unei notabilităţi serioase şi de maximă încredere s-au lipit de Al Şaptezeci şi cincilea cu mult înainte de vârsta la care acestea sunt de regulă acceptate. La o etate când alţii sunt priviţi cu îngăduinţă ori cu severitate, Înţeleptul şi-a câştigat de acum cognomenul, de parcă ar fi fost deja un senior în vârstă, trecut prin toate. Fapt cu atât mai ciudat cu cât Al Şaptezeci şi cincilea a trăit în veacul condotierilor şi nobilii cavaleri mai erau cei ce reprezentau chipul idealului masculin. Fiul Omului din fereastră, fără să fi îmbrăţişat cariera armelor, n-a fost străin nici de isprăvile unor Federico da Montefeltro, Francesco Sforza sau Bartolomeo Colleoni. Spre deosebire de tatăl său, martor de la postul lui de observaţie la tot ce se întâmpla la Florenţa, Înţeleptul chiar se va întovărăşi cu acei războinici profesionişti intraţi în legendă. Despre care literatura a reţinut mai mult faptele de arme decât mecenatul. Or Federico da Montefeltro, de pildă, avea să adune la Urbino cea mai mare colecţie de manuscrise din Italia, după biblioteca Vaticanului. Omul pe care Piero della Francesca l-a imortalizat pentru eternitate din profil, spre a nu i se vedea ochiul străpuns de o lance în timpul unui turnir, era un reprezentant emblematic al bărbatului ideal: „viteaz şi grădinar al frumosului”. Aşa că relaţiile cultivate de Înţelept cu acei războinici culţi nu trebuie să mire prea mult. Şi nici interesul acelora faţă de Al Şaptezeci şi cincilea.

Însă, până atunci, viaţa fiului Omului din fereastră avea să se scurgă la fel de lipsită de surprize ca şi cea a tatălui său. Familia tot mai numeroasă a Celui de Al Şaptezeci şi cincilea avea să locuiască împreună cu celelalte rude în palatul Bosci, iar Înţeleptul a debutat în viaţa publică în cadrul Senioriei, mai înainte în calitate de secretar, dar şi de membru în vechiul colegiu al celor doisprezece înţelepţi. (Poate că acea funcţie, pe care a exercitat-o un timp foarte scurt, i-a dat apelativul pentru întreaga sa viaţă.) Deşi părea că-şi ia în serios atribuţiile funcţionăreşti, nimeni nu credea că acele prime funcţii vor sta la baza unei cariere birocratice. Pentru aşa ceva fiul Omului din fereastră era mult prea bogat, iar întregul său fel de a fi trăda o deschidere mult mai largă decât ar fi permis traiul unui oficial oricât de puternic. Nici opinia publică nu aştepta ca personalitatea Celui de Al Şaptezeci şi cincilea să se închisteze în praful cancelariilor, printre hârţoage şi călimări. Mult mai degrabă, pentru aleşii veacului se preconiza îndemnul Sfintei Katharina din Siena: „Vremea de azi are nevoie de noi martiri!”, îndemn ce conţinea conştiinţa faptului că timpul se afla în pârg şi că noi reguli erau pe punctul de a-l guverna. Reguli necesitând viteji autohtoni la nivelul semizeilor antichităţii. Un val de eroism naţionalist străbătea Italia bântuită de bandele de jefuitori sosiţi de oriunde. Dar nici condotier nu părea să fie imaginea potrivită pentru Înţelept, deşi, aşa cum s-a amintit, acesta nu a ocolit întâlnirile cu mercenarii. Scurta misiune în Colegiul Înţelepţilor l-a făcut să fie privit de tânăr ca un sfătuitor respectat, iar plecarea sa în diferite misiuni diplomatice a devenit o etapă firească în cariera ce se prefigura. Sânta Katharina din Siena şi-a transmis mesajele prin scrisori înflăcărate, entuziasmul, trecând peste raţiune, constituind salvarea numeroşilor profeţi ce cutreierau lumea învăluiţi în transe mistice. Katharina fusese al douăzeci şi patrulea copil al unui mic nobil scăpătat, ce-şi întreţinea familia vopsind piei. Într-o viaţă fantastică, bântuită de desele valuri de ciumă, Katharina prorocea un basm la înălţimea epopeilor antice, basm în care ea chiar trăia. În schimb, Înţeleptul, atât de prudent cu orice afirmaţie tranşantă, ceea ce-l făcea să nu prefere ceva în dauna la altceva, neputând fi convins un muritor că un lucru făcut şi îngăduit de Dumnezeu este deasupra altui lucru făcut şi îngăduit de Dumnezeu, Înţeleptul a plecat în misiunile sale încercând să le ducă la bun sfârşit, fără a-şi face probleme de nu va avea succesul scontat. Această activitate calmă l-a scutit de hotărâri impulsive şi i-a permis să apară în faţa celor cu care se întâlnea drept o persoană extrem de sigură pe sine nu atât prin îngâmfare, ci prin convingerea că dezamăgiri prea mari n-au cum să-l atingă.

Prima însărcinare a primit-o întâmplător, fiind necesar să fie convins ducele de Mantova de bunele intenţii ale Florenţei, într-un moment în care peninsula era cutreierată de convoaie de trupe indecise pe cine să atace spre a-şi asigura subzistenţa, prăzile şi faima. A fost o solie ciudată, în care emisarul nu s-a străduit să declare bunele intenţii ale mandanţilor săi, ci a reuşit un lucru mai important: să câştige încrederea interlocutorului. Pe lângă darurile convenţionale aduse cu el, Al Şaptezeci şi cincilea n-a mai făcut uz de discursul cu care a fost însărcinat, ci s-a întreţinut despre Homer şi Virgiliu, l-a comentat într-un mod palpitant pe Dante şi a apreciat galeria de tablouri din palatul amfitrionului. Un succes atât de convingător l-a îndreptat pe Înţelept spre noi şi noi direcţii, acolo unde Florenţa dorea să aibă un punct de sprijin sau, cel puţin, de unde să nu fie confruntată cu nou necazuri. Iar „Înţeleptul n-a dezamăgit niciodată”. (Nici n-a fost de conceput ca Înţeleptul să dezamăgească vreodată…)

La treizeci şi trei de ani, Al Şaptezeci şi cincilea ajunge pentru prima dată pe un câmp de luptă. În celebrul triptic „Bătălia de la San Romano” al maestrului Paolo di Dono, zis Ucello, îl recunoaştem, datorită frunţii scrijelite de un ciob de sticlă, în preajma lui Micheletto Attendollo, cel care a venit cu corpul său de cavalerie în sprijinul lui Niccolo da Tolentino, dând lovitura de graţie trupelor sieneze conduse de viteazul Francesco Piccinino. Deşi sienezii n-au recunoscut niciodată că ar fi fost înfrânţi la San Romano, intervenţia lui Attendolo a fost decisivă, iar faptul că Înţeleptul este reprezentat alături de acesta, nu în armură, ci în haine civile, reprezintă convingerea generală că fiul Omului din Fereastră a fost şi un important consilier militar, ale cărui sfaturi trebuiau să te ducă la victorie.

Şi iată cum, totuşi, cifra mitică treizeci şi trei n-a lipsit ca jalon nici din viaţa Înţeleptului, deşi Al Şaptezeci şi cincilea a preferat, de fiecare dată, să se ocupe mai degrabă de aspectele diplomatice, decât de confruntările cu arma în mână. De care, la nevoie – iată – în nici un caz nu a fugit. Scribul este, însă, tentat să atribuie anul 33 din viaţa Înţeleptului unui eveniment mult mai important pentru omenire decât lupta dintre Florenţa şi Siena: naşterea unui copil ce va înspăimânta de tânăr lumea şi care se va numi Mehmed II.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.