În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Rodolfo, majordomul bunicului, s-a prăpădit cu mult înaintea stăpânului său.
În încăperea Omului din fereastră se afla un crucifix vechi, în care Mântuitorul avea picioarele alăturate, ţintuite în două cuie. Era singurul lucru pe care fidelul servitor nu-l putea accepta, în contextul în care, de secole, toate crucifixele ţintuiau de cruce picioarele încrucişate ale lui Isus cu un singur piron. Faţa Lui privea drept înainte şi capul nu-I cădea în jos a durere, aşa cum se înfăţişa Hristos lui Rodolfo, şi florentinilor, şi tuturor creştinilor din vremea aceea şi de mai târziu. Al Şaptezeci şi şaselea să fi avut vreo şase anişori şi a fost de faţă când slujitorul atât de credincios a primit porunca de a atârna acel crucifix pe perete. Bunicul stătea în geam, ca de obicei, cu coatele sprijinite pe pernele aşezate pe pervaz şi supraveghea cu veşnica sa privire şi încruntată şi uşor ironică fojgăiala neîntreruptă de jos, de pe caldarâm. Nătăfleţul îl vedea din spate şi se mira cât era de scund bunicul, de parcă era alt om decât Sfinxul privit din stradă, care părea să fie mult, mult mai înalt. Nici măcar Nătăfleţul nu prea apuca să-l vadă pe bunic din faţă, cât se afla la doar câţiva paşi de el, fiindcă bunicul rar îşi întrerupea veghea asupra cetăţii. Şi nu şi-a întrerupt-o nici în după-amiaza aceea, când Rodolfo, cocoţat numai în ciorapi pe un taburet adus de la etajul întâi, încerca să fixeze agăţătoarea pentru crucifix. Bunicul avea un fel aparte de a vorbi: un fel de şuierat care părea să treacă prin orice obstacol. Din stradă, când Sfinxul binevoia – e drept că foarte rar – să se adreseze cuiva, glasul i se auzea de parcă emiţătorul s-ar fi aflat la doar câţiva centimetri de receptor. Aşa că, deşi stătea cu spatele, vocea sa venea limpede până la servitor: „Nu acolo!”, „Mai la dreapta!”, „Mai la dreapta!”, „Mai!!!”. Rodolfo trebui să coboare şi să mute taburetul mai încolo. „Nici chiar aşa! Nu vezi că, în felul acesta, Domnul Nostru nu se mai poate vedea din întreaga încăpere?” Şi, adresându-se Nătăfleţului: „Spune tu dacă, de acolo unde te afli acum, mai poţi să-l priveşti în faţă pe Mântuitor? Nu, nu te mişca din loc! Ei? Vezi că nu poţi? El, desigur, poate, dar tu nu poţi!”. Abia atunci a realizat nepotul că bunicul parcă avea un ochi şi în spate şi că sesiza totul ca şi cum ar fi stat cu faţa spre ei. Şi, între timp, „Puţin mai la dreapta!”, continua să-l piloteze pe Rodolfo.
Crucifixul acela străvechi îi fusese adus Omului din fereastră de câtre Ţipor, iar majordomul era încredinţat că evreul i-a băgat în casă stăpânului un obiect de hulă.
– Nu aşa a arătat Domnul Nostru pe cruce! a răbufnit, el, cel care, altădată, nu trăia decât să pună în practică fiecare gând al Celui de Al Şaptezeci şi patrulea1.
– Tu de unde ştii? a venit vocea acum ironică.
– Unde aţi mai văzut aşa un Crist?
– Acesta are vreo trei sute de ani.
– Nu-l băgaţi în casă! mai îndrăzni Rodolfo. Evreul n-ar trebui să se ocupe cu asemenea lucruri! Evreii abia aşteaptă să-ţi bage hula în casă!
Atunci, pentru prima oară, a intrat sufletul Nătăfleţului în alt corp. Poate din pricina mirosurilor oferite de beţişoarele orientale, poate din pricina şopotului neîntrerupt al micii cascade, poate din pricină că s-a străduit prea tare şi prea multă vreme să-şi dea seama cum de poate bunicul să te vadă stând cu spatele la tine; copilul a adormit. (Într-adevăr, atmosfera din încăpere conţinea un aer nefiresc şi îndemna, în cel mai bun caz, la somn. Poate că poveştile cu care i-a ţinut Rodolfo la distanţă pe cei ce insistau să intre la stăpânul său să fi fost adevărate. Era „o atmosferă halucinogenă”, am spunea noi azi.) Se făcea că băiatul s-ar fi aflat în acelaşi loc, lângă uşa din camera bunicului iar majordomul tocmai ar fi introdus în încăpere cufărul lăsat la intrare de către oamenii lui Ţipor. Stând de asemenea cu spatele, bunicul l-ar fi supravegheat pe Rodolfo în vreme ce acela ar fi scos lucrurile din geamantan. Rodolfo era obişnuit cu această îndeletnicire şi îşi mişca mâinile cu precauţie, întrucât s-a întâmplat nu o dată ca de sub un covor să apară un obiect tăios sau chiar un animal. În amintirea unor preparate extraordinare pe care Înţeleptul le-a adus din bucătăria lui Jorje (celebrul bucătar al papei Calixt III Borja) şi cu care şi-a desfătat şi tatăl, acela, Omul din fereastră, poftea la delicateţurile din preparate aproape imposibil de găsit. Jorje se folosea în reţetele sale de cele mai ciudate plante, ca şi de mici vietăţi, peşti şi animale exotice, iar Omul din fereastră, obţinând şi o carte de bucate, tânjea să se desfete şi el cu asemenea bucate. O dată, e drept că doar o dată, o fiinţă mică, nu mai mare decât un şoarece, a reuşit să evadeze din cutia cu găuri în care fusese adusă şi l-a muşcat pe Rodolfo de mână, iar acesta a făcut febră mare şi credea că va muri. După câteva zile i-a trecut, însă, de atunci, folosea mănuşi groase de lână la despachetat. Altădată, a dat de obiecte cu marginile ca nişte lame de sabie. Era evident că trebuia să fie foarte atent. Mai ales că nu de puţine ori scotea din cufăr sticlărie fină şi cu atât mai casantă ori servicii din porţelan mai subţire ca frunzuliţele unor muşchi. În ziua aceea, din cufăr a ieşit un corp solid, butucănos până nu l-a putut vedea, ci doar simţi cu degetele. Era un chip de om din lemn tare şi faţa aceea parcă i-ar fi şoptit ceva. Îngrozit, Rodolfo l-a împins înapoi, l-a ascuns în lada în care a fost înfăşurat şi, după ce a scos celelalte obiecte, l-a trimis înapoi cu cufărul. Însă, peste doar câteva zile, cu un alt transport, obiectul acela, care s-a dovedit a fi crucifixul ciudat cu picioarele Mântuitorului ţintuite în două cuie şi cu chipul ridicat, a revenit în odaia Omului din fereastră. Şi, din nou, obiectul acela parcă ar fi dorit să-i şoptească, iar el iar a vrut să-l ascundă, doar că, de data aceea, stăpânul i-a poruncit să-l scoată la lumină.
– Încă nu-ţi dai seama nici acum că nu poţi să ascunzi ce nu poate fi ascuns? l-a avertizat stăpânul, dovedind că a fost la curent şi la prima tentativă a lui Ţipor de a-i transmite ceea ce i-a cerut.
– Evreul, la fel cum a încercat să vă ucidă cu animalul care a ieşit mai repede din ascunzătoare şi m-a muşcat pe mine, a introdus acum hula în această odaie.
De data asta a fost copilul de faţă. Prima scenă probabil că a visat-o, şi-a spus Al Şaptezeci şi şaselea când s-a trezit, în sfârşit, în patul său. Desigur, fidelul Rodolfo l-a cărat pe braţe în dormitor.
Însă atunci când i-a povestit totul majordomului, acesta a confirmat cuvânt cu cuvânt cele pe care i le relata puştiul, care n-a fost de faţă la prima scenă şi nici la întâmplarea cu şoarecele care l-a muşcat atât de rău pe Rodolfo, umplându-l de otravă. Mai mult chiar, copilul i-a relatat şi ceea ce i s-a părut că i-ar fi şoptit statueta.
Nu, n-a visat totul, ci chiar a fost acolo! Altfel, de unde să ştie atâtea amănunte care chiar s-au întâmplat? Iar asemenea întâmplări au început să se repete tot mai des. De atunci i-a fost frică Celui de Al Şaptezeci şi şaselea să mai doarmă singur.
Nătăfleţului nu i-a ieşit din cap acea întâmplare. Şi nici următoarele. Pentru că, după încă două-trei asemenea plimbări în afara corpului său, şi-a spus că, în fond, ar fi trebuit să fie bucuros: oamenii, după câte ştia, au acces doar la prezent şi încearcă să-l priceapă cu ajutorul amintirilor şi al faptelor provenite din istorisirile celorlalţi. Şi cu ce îi prevestea acel prezent pentru viitor. Iar interpretarea amintirilor şi a celor aflate de la alţii sunt atât de interpretabile… De aceea, mai fiecare om are o altă înţelegere asupra celor ce-l înconjoară şi numai terorizanta voinţă de apartenenţă la grup îl face să-şi modeleze percepţiile în concordanţă cu ale celor din jur. Pe când el, copilul Al Şaptezeci şi şaselea, a intuit că are parte de experienţe directe, bucăţile de experienţe ale unuia plus bucăţile de experienţă ale altuia, bucăţi de experienţă nemijlocită ale fiecăruia care apucă să fie şi care-l apropie mult, mult mai mult de adevăr, fiindcă el nu trăia doar un fragment de întâmplare, asemenea altor oameni, ci alte şi alte asemenea părţi dintr-un total care doar acela dă întregul înţeles al lucrurilor. Ar trebui să fie bucuros pentru darul primit, îşi tot repeta, însă spaima-i era prea mare şi-l împiedica să-I fie sincer recunoscător Domnului. Dacă ştia cu atâta precizie întâmplări la care n-a fost de faţă şi nici nu i-au fost povestite, înseamnă fie că Dumnezeu a uitat să-i decupleze memoria de la ipostazele trecute, aşa cum a făcut cu toţi muritorii, fie că sufletul lui, al Celui de Al Şaptezeci şi şaselea, chiar pătrundea temporar în trupurile prin care lua la cunoştinţă amănuntele faptelor trecute2.
Pe vremea aceea, Nătăfleţul n-a fost decât un copil având nevoie să-i limpezească cineva uimirile. Dar cine să se priceapă să-l lămurească, atâta vreme cât nimeni nu admitea că întrebările sale nu erau doar ipotetice, ci proveneau chiar din trăiri reale? Aşa că i se răspundea cu condescendenţă şi, atunci când el insista, i se recomanda să mai termine cu asemenea prostii. Numai Înţeleptul nu l-a repezit, tatăl acceptând că totul este posibil, dacă asta este voinţa lui Dumnezeu, doar că oamenii n-au dreptul să se pronunţe în domenii pe care nu le pot înţelege. Aşa că Înţeleptul îl asculta cu bunăvoinţă, însă nu-i răspundea la întrebarea aceasta. În cazul tatălui său, Nătăfleţul nici nu putea insista, Înţeleptul aflându-se mai mereu plecat în tot felul de misiuni, una mai importantă decât alta.
De unde, de la început, spaima Celui de Al Şaptezeci şi şaselea pentru trăirile conştiente din celelalte ipostaze? Pentru că, la început, cel ce mai târziu va fi numit „Nătăfleţul” chiar ar fi trebuit să fie bucuros: de exemplu, fiindcă şi-a câştigat o adevărată notorietate – efemeră, e adevărat – prin simţul său practic şi estetic deosebit: băiatul a fost capabil să indice soluţii tehnice uimitoare pe care el, Al Şaptezeci şi şaselea nu le-a învăţat nicicând! Nu le-a învăţat, dar le-a trăit – lucru atât de greu de admis. Într-o zi, tatăl său l-a dus în Palatul Senioriei unde se afla o machetă cu palatul pe care Giovanni di Bicci (tatăl lui Cosimo de Medici) a vrut, dar n-a mai apucat să-l ridice. Băiatul a făcut o demonstraţie de estetică arhitecturală, lăsându-i pe adulţii aflaţi de faţă cu gura căscată, iar tatăl a fost felicitat pentru inteligenţa şi cultura precoce a copilului. Înţeleptul a primit laudele, însă a rămas cu o privire enigmatică, al cărui sens doar fiul bănuia că-l înţelege. Cele spuse de puşti nu erau decât cuvintele rostite de cei mai mari arhitecţi ai timpului, adunaţi în camera de lucru a papei Nicolae V pentru a comenta planurile renumitului lor coleg Alberti, în prezenţa unor înalţi ierarhi, printre care şi cel care avea să fie episcopul Al Şaptezeci şi cincilea. Acolo s-au spus fraze de genul „păgânii antici iubeau doar simetria, or Dumnezeu ne-a dăruit o lume profund asimetrică” sau „Dacă am avea doar corpuri ideale, aşa cum au spus păgânii greci, omul însuşi ar fi un ideal finit şi nu o fiinţă chemată să parcurgă drumul de iniţiere în cunoaşterea lui Dumnezeu”. Şi soluţiile tehnice recomandate de maeştrii arhitecţi pentru macheta atât de dragă papei Nicolae, le-a repetat copilul în prezenţa asistenţei uluite. Până şi vocabularul pe care l-a folosit era unul de cea mai strictă specialitate, mulţi termeni nici măcar putând fi înţeleşi de notabilităţile, clericii, nobilii şi negustorii bogaţi aflaţi de faţă.
– Copilul acesta este un geniu, îl felicitau cu gesturi largi pe Înţelept martorii scenei.
La fel s-a comportat băiatul, ajuns adolescent, când a comentat planurile pentru viitoarea biserică a Sfântului Spirit, fiind, se zice, de faţă şi arhitectul Brunelleschi, care avea s-o construiască. Se spunea că şi cele 38 de capele laterale ar fi fost amplasate la sugestia genialului băiat al Înţeleptului.
În general, fiul episcopului putea rezolva în mod miraculos diferite probleme tehnice şi ar fi fost în stare de performanţe şi mai mari, dacă strămoşii săi direcţi ar fi avut îndeletniciri în acel sens.
Şi, tot atunci, a înţeles Al Şaptezeci şi şaselea că în cazul unor îndeletniciri practice, beneficiarii doresc doar ca ele să fie funcţionale, însă că lucrul bine făcut este foarte important doar pentru specialişti, pentru că doar ei îi cunosc regulile, pentru că doar ei îl înţeleg. Cât nu se ceartă maeştrii pentru amănunte ce li se par atât de importante şi care pentru martorii din afara breslei nici măcar nu sunt sesizabile. Nu, adevăratul geniu nu este geniu decât între genii.
Peste doar câţiva ani, succesul acela a fost uitat, iar locul „Geniului” ocupat de „Nătăfleţ”.
De ce nu şi-a folosit, şi mai târziu, Al Şaptezeci şi şaselea tainicul dar, cu care ar fi reuşit – poate – să cucerească oricând laurii gloriei? Scribul nu găseşte altă explicaţie decât spaima de neînfrânt ce-l însoţea în călătoriile sufletului său în alte trupuri. O spaimă atât de mare aceea, încât îl împiedica să facă strategii eficiente şi să-şi exploateze neobişnuitele facilităţi ca să se bucure de ceea ce se pare că numai lui îi era dat între oameni. În loc de toate astea, el tot analiza şi iar analiza situaţia în care a ajuns. Analize care se ocupau de alte probleme decât de cele ale altora. Izolându-l de lume şi făcându-l inapt pentru rutina traiului de zi cu zi. Asta cu toate că Al Şaptezeci şi şaselea n-a fost în nici un caz un nătărău. Dimpotrivă, cineva în stare să tragă concluzii coerente în privinţa avatarurilor nemaipomenite prin care trecea trebuie că a avut o inteligenţă cu mult peste medie. Însă nu şi un făgaş al gândirii asemenea direcţiilor raţionamentelor celor mulţi. Şi cum ar fi putut fi altfel? De pildă, iată ce a descoperit Nătăfleţul – cu aceeaşi groază ce-l însoţea în toate gândurile sale: în cazul lui, timpul chiar că nu avea nici o valoare. Scena din cabinetul papei Nicolae a avut loc mai târziu decât cea de la Palatul Senioriei, unde a uimit el lumea prin extraordinara sa erudiţie3.
1 Ca şi glasul său care părea capabil să penetreze orice obstacol, şi gândurile Omului din fereastră păreau să poată fi recepţionate de cei din jur. Altfel cum să-şi explice scribul „jocul” Celui de Al Şaptezeci şi patrulea cu Ţipor, atunci când acela „ghicea” ce-şi dorea stăpânul Palatului Bosci, fără măcar să spună un cuvânt. Probabil că acea particularitate extraordinară a Omului din fereastră de a-şi transmite gândurile altfel decât prin grai a fost şi forţa cu care a reuşit să influenţeze atâta vreme Florenţa şi pe florentini. Lucrurile se leagă: oamenii au simţit din plin acea putere şi, într-o lume în care fiecare fleac era pizmuit, Palatul Bosci şi bogăţiile legendare pe care le conţinea n-au fost niciodată ţinta vreunei încercări de a fi înstrăinate. Doar acel presupus urmaş al lui Raoul Bosci a îndrăznit să-şi revendice o parte a palatului, dar nici el n-a izbutit nimic. Drept urmare, Omul din fereastră nici măcar nu trebuia să deschidă gura pentru a se face înţeles, iar de o făcea totuşi, era numai atunci când dorea ca şi ceilalţi de faţă să-i priceapă mesajele.
2 Doar a faptelor trecute? Există trecut şi viitor? s-a întrebat el, atunci când a întrezărit şi imagini din viitor.
3 Nicolae V a fost papă între 1447 şi 1455, iar Calixt III între 1455 şi 1458. Al şaptezeci şi şaselea s-a născut în 1419. Când a comentat machetele pentru doritul palat al lui Giovanni di Bicci, scribul a sugerat că ar fi avut vreo 15 ani; nu mult mai mulţi nici când l-ar fi inspirat pe Brunelleschi în arhitectura de la Santo Spirito; când, după scena cu crucifixul cel vechi din camera bunicului, a devenit pentru prima oară conştient de călătoriile în alte trupuri ale sufletului său, „să fi avut vreo şase anişori”. O socoteală simplă ne arată anacronismele. Nicolae a ajuns pe tronul papal cu cel puţin 20 de ani după cele două episoade trăite apriori de băiat în Palatul Senioriei. Iar în privinţa scenei din camera Omului din fereastră, când se face trimitere la micuţa fiară care l-a muşcat atât de rău pe majordomul Rodolfo şi care a fost hărăzită a fi folosită într-una dintre reţetele celebrului bucătar a lui Calixt V, acela poate că, la momentul respectiv, să nici nu se fi născut încă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.