În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Gianni Vengeri, biograful Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, deşi a crescut într-un sat nu departe de Florenţa, n-a făcut parte din gloata amintită, însă îşi amintea de teroarea pe care a insuflat-o banda de adolescenţi asupra întregii Toscane. Oficialităţile au prins câţiva tineri criminali şi i-au pedepsit exemplar, însă n-au reuşit să controleze fenomenul. Până acolo încât grupuri de luptători învinşi pe cele mai diferite meridiane şi ajunşi mai mult datorită hazardului în Italia au găsit întotdeauna aliaţi şi călăuze în ceata de tineri sălbatici din Florenţa. Şi cum cei mai mulţi briganzi s-au născut din oşteni ai căror căpetenii au fost înfrânte pe câmpul de luptă, precum şi din soldaţi dornici să-şi continue traiul în războaie proprii, nici Toscana n-a fost ferită de asemenea grupuri de bărbaţi a căror singură şansă a mai rămas să-şi asigure existenţa prin jaf. Fiecare dintre acele trupe migratoare, duse de întâmplare şi trăind doar clipa, fără a putea visa la nimic din viitor în afară de nişte scenarii imaginative difuze şi lipsite de legătură cu realitatea, erau încântate când cineva le sărea în ajutor, încântate înainte de a-i măcelări şi pe acei oameni. Nu şi pe cei ai Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Cel puţin două episoade sunt atestate: trecerea prin Florenţa a unor apropiaţi ai familiei Visconti, după ce familia Sforza a preluat conducerea Lombardiei şi, un an mai târziu, când, ca din senin, în Toscana au apărut resturile trupelor lui Jack Cade, sosite tocmai din Albion. Ambele veniri s-au petrecut în 1450 sau ceva mai târziu, în orice caz băiatul Francescăi Malatesta neavând mai mult de treisprezece ani. Cu prilejul primei dintre aceste întâmplări, viitorul Contre Marchiz Umberto a izbutit să le ia şi ultimele speranţe şi bunuri refugiaţilor din Milano, după ce, în prealabil, le-a câştigat încrederea; şi englezii au fost predaţi, rând pe rând, autorităţilor, nu înainte ca băiatul să fi aflat tocmai din gurile lor grozăviile de care s-au făcut vinovaţi1 în vremea pribegiei lor prin lume. Ceea ce ne face să bănuim că Al Şaptezeci şi şaptelea a făcut deja de atunci un joc dublu, fiind, în acelaşi timp, atât bandit, cât şi om al puterii, dublă ipostază de care se va folosi în mod cât se poate de natural toată viaţa.
De la oamenii lui Jack Cade, fiul Francescăi a aflat câte oportunităţi oferă o ţară în conflict intern unui om ambiţios, aşa că a regretat că s-a născut într-un loc unde familia Medici asigura stabilitatea regiunii. Ar fi preferat să se fi ivit mult mai degrabă într-un peisaj unde structurile să nu fie „atât de îngheţate” şi unde fiecare ins să parvină prin meritele proprii. „Ce-ţi lipseşte ţie?” îl întreba fără dojană bunicul, stârnit de suferinţele pricinuite de nerăbdările fiului. „Tu vorbeşti aşa? Tocmai tu? Ce nu ai tu şi ce nu poţi deveni tu, doar să vrei şi să te pregăteşti în direcţia respectivă?” Însă tocmai aici era marea problemă a Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, el n-avea răbdare să se pregătească, el dorea să aibă imediat. Iar tatăl îi aducea aminte că a fost conceput tocmai în vremea marii întâlniri, când sub ferestrele Palatului Bosci a defilat cea mai impresionantă procesiune a istoriei în frunte cu papa, patriarhul Constantinopolului şi împăratul Orientului. (Ultimul împărat bizantin…) Or, acea coincidenţă în timp nu putea să nu fi influenţat destinul celui ce se pregătea să se nască. O asemenea soartă, dacă e să credem, aşa cum a spus deja marele Aristotel, plasează impulsul iniţial drept motor al mişcării slobozite din lucrarea lui Dumnezeu. Bunicul a fost înţelept, iar Nătăfleţul cult. Urmaşul lor n-a fost nici una, nici alta. El, strănepotul, nu era decât ambiţia în persoană, o ambiţie care îl situa deasupra tuturor, universul întreg nefiind creat decât pentru a-i sluji lui. De aceea, tot ce făcea i s-a părut mereu legitim şi singura lui problemă a fost că lumea nu se grăbea să-i recunoască statutul. Pentru care recunoaştere a luptat întreaga-i viaţă.
(Scribul se întreabă ce s-ar fi întâmplat cu Al Şaptezeci şi şaptelea dacă ar fi reuşit să ajungă pe culmile visate: întrucât sensul vieţii sale a fost drumul, lupta de a accede până acolo, odată vârful atins, ori ar fi fost profund dezamăgit, ori ar fi căutat şi în continuare duşmani, luptându-se până la urmă chiar şi cu sine. Distrugându-se. Dar, desigur, astea nu sunt, din nou, decât gândurile inutile ale unui scrib care a uitat că rolul său nu este decât să aşterne slovele şi nu să emită păreri.)
Cam la vârsta de 17 ani, băiatul s-a pomenit orfan de mamă. Şi chiar dacă în ultima vreme a dat prea rar pe acasă, Francesca a rămas într-o strânsă legătură cu fiul ei, fiind tot mai încredinţată că îşi va răzbuna soarta de a se fi născut femeie prin Al Şaptezeci şi şaptelea2, iar tânărul a găsit în mama sa singura persoană în faţa căreia putea să-şi verse nestingherit nerăbdarea, fiind şi înţeles aşa cum dorea şi fiind şi stimulat să-şi continue calea. Şi, brusc, toate astea s-au terminat, dispărând mama, a dispărut şi unicul receptor extern binevoitor al gândurilor sale. Cu tatăl n-avea ce discuta, bunicul deşi îl asculta, prin sfaturile pe care i le dădea, era evident că nu-i înţelegea frământările, iar cu străbunicul era imposibil să ai un dialog: un sfinx priveşte, dar nu stă la taclale. Prieteni Al Şaptezeci şi şaptelea nu a avut. Aşa că, şi din Ceruri, mama i-a rămas singura confidentă la victoriile sale prezente şi viitoare3. Deşi părea gata de a-şi găsi locul în orice societate, tânărul nu făcea decât să judece dacă şi cât de mult i-ar putea folosi cei cu care se întâlnea. Oamenii nu erau decât piesele de şatranj ale jocului său cu destinul, oricare dintre ele putând fi sacrificată dacă mersul lucrurilor o cerea. Iar femeile… Singura femeie adevărată în viaţa Martirului n-a fost decât mama sa, apriga Francesca Malatesta, fiinţa elegantă, senzuală şi stârnind toţi masculii întâlniţi şi, totodată, femeia bărbat, imaginabilă la fel de bine în budoar ca şi în armură pe calul de luptă. Celelalte femei erau frumoase – şi, atunci, le atribuia rolul de păpuşi pentru astâmpărarea poftelor fiziologice ori pentru joacă, pentru a le transforma în instrumente de lucru în intrigile disputelor ori pentru a le arunca drept momeli şi elemente de şantaj adversarilor – şi erau şi femei urâte, fiinţe bune doar pentru muncile destinate unor slujitoare credincioase. (Dar nimeni nu era în concepţia fiului Nătăfleţului suficient de sigur pentru a-l putea numi „fiinţă credincioasă”. Nimeni!) Aşa că relaţiile Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea erau sexuale şi nu amoroase. El şi-a început viaţa de bărbat devreme, atunci când a fost pentru prima oară conştient că simte o atracţie fizică pentru o femeie şi că este capabil s-o satisfacă şi nu a ezitat niciodată în faţa unei aventuri, mai ales că a învăţat că o poftă neînfăptuită duce la numeroase gânduri şi acţiuni ce nu fac decât să te distragă de la lucrurile cu adevărat importante. Aşa că nu se sfiia să râdă de toţi poeţii ce-şi declamau amorurile nesfârşite, ba chiar suferind pentru o femeie, în loc să şi-o ia şi să-şi vadă de treburile lor. Odată satisfăcut, un mascul nu mai simte nevoia de a se pierde în scenariile sale imaginative erotice.
Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea a făcut multe femei fericite, însă şi mai multe gata să se sinucidă în urma lui. Ca şi bunicul şi tatăl său, şi el a devenit repede ţinta unor mame ambiţioase şi dornice a şi-l facă ginere. Reputaţia-i tot mai îndoielnică era compensată cu vârf şi îndesat de averea fabuloasă a celor din Palatul Bosci, de firea-i nestăpânită şi de trupul vânjos de armăsar tânăr. Ceea ce n-a împiedicat apariţia a numeroase scandaluri în lumea bună în legătură cu femeile tinere ori mai puţin tinere cu care a avut relaţii de o noapte ori de o săptămână. Al Şaptezeci şi şaptelea nu se îndrăgostea, el şi-a şi interzis să se lege afectiv de cineva, intuind că orice relaţie de durată nu face decât să atârne ca o piatră de moară de picioarele celui ce doreşte să urce cât mai sus. O vreme a trăit cu o doamnă cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el4, apoi evenimentele au început să se precipite în viaţa sa şi s-a îndreptat spre noi aventuri şi spre noi femei.
1 Pentru a supravieţui, după cum pretindeau ei.
2 Singura ei ezitare în această privinţă pornea de la mirarea că un caracter atât de puternic şi cu o voinţă atât de temerară să se fi născut din sămânţa unui ins atât de moale şi de fricos ca Nătăfleţul.
3 Biograful Gianni Vengeri va povesti cum eroul său stătea ore în şir cu ochii aţintiţi în sus, uneori chiar şi vorbind cu voce tare cu mama sa, cu care-şi împărţea visele.
4 El avea 18-19 ani, Maria Magdalena Fabiani se apropia de 40. Maria Magdalena era soţia unui armurier foarte bogat, dar care a fost multă vreme departe, capturat fiind împreună cu una dintre corăbiile sale de către piraţii africani. Al Şaptezeci şi şaptelea – pentru care banii nu jucau nici un rol – a fost cel care l-a răscumpărat, împreună cu tot echipajul corăbiei, aşa că soţul încornorat i-a trecut cu vedere relaţia de notorietate cu Maria Magdalena. De altfel, Fabiani nu şi-a revenit în întregime după perioada petrecută în acel prizonierat şi a murit la nici doi ani după ce a ajuns acasă. Faptul că răscumpărarea nu l-a costat nimic şi că afacerile i-au mers mai departe şi în lipsă (amantul anterior al soţiei sale, sperând că armurierul nu se va mai întoarce, îngrijindu-se de avere de parcă ar fi fost a lui), l-a făcut să rămână bogat, chiar şi în ultimele-i luni de neputinţă fizică. Ceea ce avea să-i consolideze convingerea Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea că banii singuri nu au putere şi că pentru a fi cu adevărat împlinit mai trebuie ceva în plus.
După ce a părăsit-o pe Signiora Fabiani (al cărei chip îl cunoaştem din picturile păstrate în două muzee), aceasta, rămasă văduvă, s-a căsătorit cu administratorul soţului ei, care astfel şi-a văzut şi el împlinite speranţele.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.