CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cu cât trecea timpul, cu atât se adunau şi isprăvile cetei Bizantinului, iar faima a început să o ia înainte, pe oriunde urma „trupa” să treacă. Din lipsă de spaţiu şi timp, scribul nu va putea insista decât pe foarte puţine dintre întâmplările care constituie bogatul corpus narativ al „Minunatelor întâmplări…”, în „Artiştii dreptăţii” sau în clasica ediţie a „Cântecelor trubadurilor”. Bizantinul a devenit materie primă pentru literatură şi analiză literară. Doar firul roşu rămâne constant: Fiul Bizantinului a cutreierat întreaga Europă în căutarea tatălui său, însoţit de o ceată de artişti jucând roluri de haiduci, fiind nedespărţit de o bufniţă ghid şi de o oglindă fermecată. Drumul Celui de Al Şaptezeci şi doilea a durat în jur de douăzeci de ani, vreme suficientă pentru a colinda locuri diferite în împrejurări diferite. Printre meleagurile străbătute se află adesea şi zone întregi pustiite de molime, decimate de năvăliri, pârjolite de incendii ori inundate de apele ieşite din matcă. Mânia Domnului, a Dumnezeului Răzbunător, le aducea deseori aminte oamenilor de greşelile pe care nu conteneau să le săvârşească, în ciuda repetatelor avertismente succesive. Aşa şi de-a lungul albiei Rinului, unde Bizantinul a ajuns în jurul anului 1340, după socoteala de azi¹.

Trupa Bizantinului străbătea ţinuturi devenite lugubre. Iarăşi, ca de atâtea ori, oamenii aveau impresia că parcă niciodată lumea n-a fost supusă la atâtea încercări din partea Domnului pentru răutăţile lor. Totuşi, giumbuşlucurile menestrelilor nu erau respinse de umbrele supravieţuitoare ale dezastrelor. Chiar dimpotrivă, poznele, demonstraţiile de forţă şi îndemânare, precum şi toate celelalte producţii cădeau ca o ploaie deasă pe un pământ uscat de atâta secetă de bucurie. Era o lume halucinantă aceea în care au nimerit Al Şaptezeci şi doilea şi tovarăşii săi. De pildă, într-un târg, unde s-a întâmplat să ajungă dumineca, oamenii, abia scăpaţi de nenorocirile aduse de o nouă năvălire a unor soldaţi, se pregăteau veseli de spectacolul execuţiei unui nenorocit prins că a jefuit o casă în vreme ce locuitorii s-au refugiat în codru de frica jafului oştenilor.

În faţa unei mulţimi în zdrenţe, aflate în plină convalescenţă după atacul oamenilor şi după o molimă care a înjumătăţit populaţia localităţii cu abia câteva luni în urmă, dar ahtiată după amintirile plăcute ale viaţii, Bizantinul şi-a folosit oglinda în care privitorii nu se vedeau decât pe ei şi pe Cel de Al Şaptezeci şi unulea, însă au putut admira şi imagini vivante din visele lor cele mai intime, Sublimul Jacques (în acel episod, Roland le Pen) i-a făcut să plângă ascultându-i baladele şi să râdă în hohote la cântecele fără perdea, Fruck a ridicat ca pe un fulg o căruţă încărcată până la refuz, Bertrand şi Cavalerul Gudrun au oferit o demonstraţie de scrimă la cel mai înalt nivel, folosindu-se de arme ascuţite ca pentru o luptă adevărată, Carol a meşterit din mai nimic o mulţime de obiecte folositoare. Lumea privea vrăjită şi până şi osânditul s-a lăsat atras de vraja artei celebrei trupe nimerite tocmai în ultimele-i clipe în localitatea sa natală.

Bizantinul şi-a adus aminte de o predică ţinută de acel preot Wigand din Viena, predică reluată de multe ori şi având un succes deplin oriunde: în esenţă, Wigand (sau Bizantinul însuşi?) le propovăduiau ascultătorilor (enoriaşi sau simplii gură-cască) să ia aminte că Dumnezeu a făcut în aşa fel lumea cu stăpâni şi servi, încât să-l poată încerca pe fiecare. Pentru că, dacă într-o întruchipare ţi-a oferit rolul de senior şi tu n-ai fost în stare să-ţi faci datoria cu omenie şi umilinţă, uitând de supunerea în faţa divinităţii, în ipostaza următoare urmează să fii tu sclavul şi să resimţi toate nedreptăţile şi suferinţele pe care le-ai pricinuit în calitate de domn. Teoria aceasta, atribuită Sfântului Wigand, a străbătut întreaga Europă în veacul al XIV-lea, chiar dacă acel Sfânt Wigand n-a fost atestat niciodată². Aşa că a pledat şi pentru eliberarea osânditului care-şi aştepta umilinţa sfârşitului, mai ales că tocmai acela pretindea că l-ar fi recunoscut pe Fugar, tatăl Celui de Al Şaptezeci şi doilea în oglinda Bizantinului.

– Voi aţi fost încercaţi de Domnul – Stăpânul nostru de-a pururi – atât de boală… Câţi oameni au murit în toamnă?

– Cine să mai ştie, i-au răspuns în cor. Oricum, foarte mulţi.

– Şi aţi fost încercaţi de Dumnezeu – Cel care le orânduieşte pe toate – şi cu ticăloşiile oştenilor. Cât v-au luat ei din case?

– Mai totul, s-au căinat oamenii.

– A fost drept?

– N-a fost drept! Iar o femeie a început să ţipe că sigur n-a fost voinţa Domnului ca toţi copilaşii ei să moară de boală, iar ultimul să fie ucis de soldaţi, atâta vreme cât pruncii nici n-au apucat să păcătuiască.

– Şi cum v-aţi găsit dreptatea?

Mulţimea a tăcut. Dreptatea în faţa cui?

– Omul acesta, pe care vreţi să-l ucideţi, ce v-a făcut?

– A stat ascuns ticălosul şi, profitând că noi am fugit în codru, a furat din beciul lui Jochann toate merindele bine ascunse acolo.

– Pentru moartea alor voştri şi pentru jaful întregului târg nu vă răzbunaţi, dar pentru puţină mâncare da?

– Păi, ceea ce ne trimite Domnul e drept.

– Şi soldaţii?

– Şi ei au fost trimişi de Domnul.

– De ce, ceea ce este acceptat ca inevitabil, dacă este provocat de Dumnezeu, nu le este iertat oamenilor, chiar dacă greşelile acelora sunt mult mai mici?

De data asta, oamenii au fost gata să se revolte împotriva Bizantinului. „Se vede că toţi comedianţii nu sunt decât nişte scursori ale societăţii!”.

– Dumnezeu nu poate greşi! răsună într-un glas.

– Şi soldaţii? mai întrebă o dată Bizantinul.

– Şi ei au fost trimişi de Dumnezeu, repetară oamenii.

– Şi omul acesta este tot trimis de Dumnezeu, decretă Al Şaptezeci şi doilea şi-l dezlegă pe osândit. După care trupa Bizantinului părăsi târgul. Nu uitaţi, le mai aminti Al Şaptezeci şi doilea, cine este astăzi gâde, mâine va fi el cel condamnat.

Cum Bertrand şi Cavalerul Gudrun au dovedit în demonstraţia lor că au săbii extrem de bine ascuţite, gloata costelivă a renunţat să se opună.

Pe cel eliberat l-a chemat Bertrand. Şi, contopindu-se cu primul Bertrand, scăpând iarăşi dintr-un prizonierat, nu s-a mai despărţit de izbăvitorii săi.

Iar aceasta a fost o nouă asimilare între eroii din ceata Celui de Al Şaptezeci şi doilea.

Pe eşafod, Bertrand l-a recunoscut în oglinda Bizantinului pe Fugar, tatăl căutat al Celui de Al Şaptezeci şi doilea. A fost aceea o amintire foarte veche, revenită în memorie pentru o clipită şi dispărută iarăşi. Bertrand s-a regăsit copil mic asistând la ceea ce ar fi trebuit să fie execuţia publică a unui templier³. Pe vremea aceea, părinţii lui Bertrand se aflau la Paris. Aşa că a fost mai mult o deducţie locul întâmplării ieşite pentru atât de scurt timp din memorie. Îndeajuns, însă, pentru ca bufniţa să preia calea azimut Paris.

Bizantinul şi tovarăşii săi au urmat bufniţa. Erau de acum de peste cincisprezece ani împreună. Şi tocmai atunci a izbucnit prima ceartă în interiorul cetei: „Aşa cum se întâmplă de atâtea ori, şi cei mai buni prieteni ajung să se sfădească, când între ei apare acelaşi amor. Bizantinul şi Sublimul Jacques s-au înfruntat pentru Arlchen, divina iubită. I-a împăcat Cavalerul Gudrun, a cărui dragoste i-a mulţumit pe amândoi”. Această frază apare în diferite variante, dar şi în clasica „Cântare a trubadurilor”. De unde, multă vreme, s-a crezut că acel Cavaler Gudrun ar fi fost femeie, mai ales că şi numele său inspira această idee. Dar cavaler nu poate fi decât un bărbat. Să se fi întâmplat şi între membrii cetei Bizantinului legături pederaste, la fel ca în atâtea colectivităţi exclusive de bărbaţi? Mai mult, se ştie că, printre reprezentaţiile date de trupa Celui de Al Şaptezeci şi doilea au fost şi piese de teatru. Or, rolurile de femei erau interpretate de bărbaţi îmbrăcaţi în straie muiereşti. Cine a fost Cavalerul Gudrun? Să fi fost el (ea?) „divina Arlchen”, cea atât de înfocat cântată de Sublimul Jacques⁴?

Ajunşi la Paris, oamenii Bizantinului n-au fost aşteptaţi cu mare plăcere. Pe de o parte, faima lor era cea a unor haiduci travestiţi în artişti de bâlci. Şi, chiar de se spunea despre ei că ar fi fost drepţi şi că i-ar fi pedepsit doar pe vinovaţi, renumele le era mai curând înfricoşător: Al Şaptezeci şi doilea avea o oglindă în care apăreau tot felul de mărturii indubitabile ale răutăţilor săvârşite de cel ce se privea în ea, iar „procesele” înscenate în urma faptelor deconspirate de sticla fermecată erau atât de perfide, încât omul se pomenea pe nesimţite învinuit de el însuşi, în vreme ce sporovăia subiecte aparent inocente. Când lucrurile erau mai puţin grave, Bizantinul se mulţumea doar să-l facă de râsul asistenţei pe vinovat. Dar când faptele se dovedeau deosebit de nocive, întâmplările se terminau cu intervenţia lui Grapin în rol de gâde fericit. (În această postură, Grapin era de neoprit, întreaga sa energie adunându-se împotriva nenorocitului devenit obiectul veşnicei sale răzbunări. Avem declaraţii ale celor care l-au văzut pe Grapin în acţiune, mărturii cumplite, de neşters în memoria spaimelor martorilor.) Pe de altă parte, faima cetei Bizantinului era atât de difuză încât nimeni nu se socotea cu certitudine scutit de surprize neplăcute la întâlnirea cu acei artişti nedoriţi. Şi mai era şi aspectul miraculos, vrăjitoresc al tribulaţiilor bandei. Povestea cum că „poporul” nu numai că-i aştepta cu entuziasm, dar îi şi chema la nevoie – cum? – ţine de legendă. Avem destule însemnări care relatează că, de multe ori, ceata se deplasa prin sate pustii, oamenii fugindu-le din cale. La ce te puteai aştepta de la un grup atât de eterogen, constituit în acelaşi timp dintr-o adunătură de vrăjitori, de artişti paria ai societăţii şi din nobili purtând cu prestanţă cele mai de respectat embleme?

Desigur, întregul Paris n-a plecat în bejenie la vestea sosirii trupei Bizantinului. Capitala Franciei era un oraş foarte mare şi foarte puternic. Al Şaptezeci şi doilea venea la Paris să caute acul în carul cu fân, lăsându-şi paşii purtaţi de amintirea din fragedă copilărie a lui Bertrand⁵ şi de veşnicul său ghid, bufniţa. Sublimul Jacques spera s-o găsească la Paris pe neasemuita lui Arlchen. Ceilalţi din trupă? Ceilalţi din trupă îi însoţeau, ca întotdeauna. Însă acum iese în evidenţă Carol. (Este remarcabil cum, pe rând, în fiecare episod alt membru al trupei devine eroul principal…)

Carol poseda şi el o biografie a lui. Şi ce biografie! După ce că pe scutul său se aflau semne pe care pretindea că le-a moştenit de la primii carolingieni, susţinea că are dovezi că se trage din Drodo, fiul lui Karloman, puternicul arhiepiscop de Metz, mort cu aproape un mileniu în urmă, şi al Hiltrudei. Într-un manuscris Schwartz von Schwartz, arborele genealogic pornit de la Arnulf şi Doda este plin de momente incendiare, puncte unde diferite vlăstare au fost agresate brutal. Carol poseda şi arma cu stema lui Carol cel Mare, spada atât de disputată în mai tot evul mediu, susţinându-se că acela care o are în posesie nu poate fi niciodată înfrânt pe câmpul de luptă⁶. Reală sau falsă, arma aceea, pergamentul, calul şi armura compuneau întreg avutul prietenului Bizantinului. Carol îşi revendica moştenirea şi se afla în litigiu cu diferiţi nobili care susţineau că se trăgeau (şi ei) din Charlemagne. Un litigiu fără conţinut concret, pur teoretic şi inutil… Ceea ce nu i-a putut lua nimeni au fost aptitudinile sale speciale în arta feroneriei, aptitudini transmise până la ultimii bourboni. În plus faţă de ceilalţi bărbaţi din sângele cărora se revendica, Carol avea preocupări constante în a meşteşugii cele mai diferite maşinării: de la instalaţii nemaivăzute pentru serbări şi până la complicate arme de luptă⁷.

Carol, cu tot aerul său nobil, pe care nu-l părăsea niciodată, a fost, mai degrabă, un om necăjit: el singur pe lume credea în ascendenţa sa regală, în vreme ce, la vederea arborelui genealogic de pe pergamentul Schwartz von Schwartz, oamenii dădeau doar grav din cap, nearătându-se prea interesaţi⁸. Aşa a descoperit şi Carol că mai niciodată o temă fundamentală a cuiva nu poate străpunge problemele acute ale momentului: întotdeauna necazul mare general acoperă necazurile particulare, desfiinţând individul – pentru care niciodată nu este timp suficient⁹.

Deşi a aflat atât de dureros că nu exista vreme destulă şi pentru problema sa, Carol s-a bucurat că drumul l-a adus şi în capitala regatului, locul unde alţii îşi arogau drepturile sale legitime. A încercat să le împărtăşească prietenilor speranţele sale, însă nici măcar aceia nu s-au obosit să-i dea prea multă atenţie. Iar Parisul… Parisul avea cu totul alte probleme decât să se ocupe de trupa Bizantinului şi, cu atât mai puţin de revendicările lui Carol, nobilul venit de niciunde cu pretenţii la moştenirea lui Carol cel Mare. Parisul… Parisul trăia un moment de premoniţie colectivă. Repetatele insistenţe armate ale regilor Angliei de a prelua tronul francez, pentru care şi ei prezentau solidele argumente ale unor ascendenţi direcţi, au devenit fierbinţi după moartea lui Carol al IV-lea şi stingerea dinastiei capeţiene restaurate. Filip al VI-lea, fondatorul dinastiei de Valois, se vedea tot mai ameninţat, iar odată cu el, fiecare franc se simţeau în primejdie. De obicei, sentimentul naţional adună energiile, dar sunt şi cazuri când duce la disperări colective. Bizantinul se pare că a ajuns la Paris în primăvara lui 1346, cu câteva luni înainte de acel cumplit 26 august, când, la Crécy, ţintaşii englezii au spulberat mult mai numeroasa armată franceză şi, odată cu aceasta, şi invincibilitatea mitului cavaleriei grele. Populaţia marelui oraş trăia tocmai unul dintre acele momente de încordare comună, în care toate urechile stau la pândă parcă pentru a simţi cu o clipă mai devreme grozăvia ce urma să vină. Aşteptarea prea lungă este descurajantă în sine, iar aşteptarea a ceva atât de nedefinit ca obiectul vigilenţei din acel an prevestea tot ceea ce poate fi mai rău: dezastrul militar, seceta, molimele. Şi, într-adevăr, toate acestea aveau să sosească, de parcă ar fi fost chemate de prevestiri… O sumă de premoniţii cumplit de asemănătoare a adus şi un nou val de religiozitate extremă. Cum abia cu un an înainte a fost terminată cea mai minunată Casă a Domnului, Catedrala Notre Dame, bătând ca o adevărată inimă a întregii Franţe, cele 9.000 de suflete pe care le putea adăposti dintr-o dată se schimbau fără de încetare, iar în Insula devenită sfântă aşteptau alte mii de credincioşi să apuce să intre. Aşteptau şi ascultau şi acolo numeroşii predicatori zugrăvindu-le urgiile ce băteau la uşă şi prorocii confirmându-le spusele. Nimic nu părea să poată amâna Dreapta Pedeapsă a Mâniei lui Dumnezeu. Nici posturile prelungi, nici actele de penitenţă, nici nenumăratele procesiuni solemne, nici stârpirea unor necredincioşi – soli ai diavolului -, mai ales evrei, nici noile ziduri de apărare înălţate la poruncile regelui, nimic nu mai oferea speranţă pentru viaţa de pe lumea aceasta. Şi tocmai atunci s-a nimerit trupa Bizantinului să-şi dea spectacolele frivole pe o estradă ridicată pe malul fluviului, chiar în preajma catedralei. Al Şaptezeci şi doilea împlinise 33 ani, vârsta Mântuitorului intrat în Ierusalim. Fiul Fugarului nu făcea secret din această coincidenţă: pentru el, intrarea în Paris era marea nădejde.

Dacă în alte locuri, venirea ciudatei trupe semăna cu o ploaie de primăvară căzută pe o holdă ce îndurase seceta, la Paris, Bizantinul s-a lovit, de la început, de o respingere totală. Oamenii nu participau la spectacolele prezentate, ba, chiar întorceau capul ca le apariţia necuratului, iar o comedie plină de haz – primită pretutindeni cu hohote nesfârşite de râs – a creat aici revoltă. Nici celebra oglindă n-a fost acceptată, cei invitaţi să se privească în ea, îndepărtându-se în grabă, în timp ce-şi făceau nenumărate cruci. Bizantinul fu obligat să-şi abandoneze estrada¹⁰. Întreaga ceată s-a stabilit pe Montmartre, în apropierea mănăstirii. Locul, altădată nu foarte sigur, s-a molipsit şi el de atmosfera cernită din jur. Aşteptându-şi sfârşitul, până şi cei mai ticăloşi briganzi se gândeau mai mult la mântuirea sufletelor decât la alte rele pe care să le facă. Al Şaptezeci şi doilea închirie şi apoi cumpără un vechi han părăsit, pe care-l renovă, unde a rămas până la sfârşit şi din care n-a mai ieşit decât pentru a-l apăra, chiar cu preţul vieţii. Locul a devenit o curiozitate a oraşului. Aici se putea mânca şi dormi, dar se puteau admira şi spectacole de bâlci, lupte de nobili, fiind posibile şi tot felul de cumpărături speciale: Cornelius a deschis un atelier de parfumuri lichide, Carol realiza la comandă cele mai ciudate aparate şi ustensile¹¹, Sublimul Jacques întocmea scrisori. Bizantinul însuşi ghicea trecutul şi viitorul celor ce acceptau să se privească în oglinda sa.

Odată cu sosirea repetată a celor mai înalte personalităţi la atelierele lui Carol şi ale lui Cornelius, lumea a început să-şi abandoneze reticenţele, iar Carol însuşi, intrând, în sfârşit, în contact cu marii dregători, a putut să caute argumentele decisive ale măreţei sale descendenţe, chiar la locul faptelor.

Între timp, Bizantinul, în speranţa de a se apropia mai mult de tatăl său, le oferea oglinda flăcăilor şi fetelor de măritat pentru a le arăta cine le va fi ursitul şi astfel putu s-o vadă în oglindă şi pe Arlchen, adorata iubită a Sublimului Jacques. Şi s-a îndrăgostit de ea. „Cearta” de care a făcut vorbire scribul a fost şi ea „una specială”. Menestrelul, la rândul lui, n-a vrut să creadă că idealul său, căruia i-a închinat întreaga-i viaţă, ar putea ajunge în braţele altcuiva. Aşa că l-a urmărit pe cel ce, privindu-se în oglindă, a recunoscut în Arlchen viitoarea sa soţie şi, „după o luptă dreaptă”, l-a ucis. Da, dar acum se punea problema că adorata iubită nu se va mai însoţi cu acel flăcău şi că, deci, pentru întâia oară, oglinda ar fi minţit, ceea ce producea un precedent extrem de periculos. Iar faptul că amândoi prietenii s-au înflăcărat pentru aceeaşi femeie era şi mai primejdios. Sublimul Jacques, Menestrelul din Gura Raiului se mută de pe Montmartre şi îşi alcătui un repertoriu de jale¹². Arlchen a rămas cu Roland le Pen şi cu Bizantinul, cu care a avut un fiu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.