În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Atât i-a vorbit dascălul fostului său elev neascultător până ce acesta a priceput că decât să-i învingă pe concetăţenii săi ingraţi cu sabia (ca un adevărat Malatesta ce se considera!1), o victorie cu şanse întotdeauna îndoielnice, mai bine să-i umilească cu tirania banilor. Sigur că tânărul nu a mărturisit concret ce plan nebunesc i-a frământat mintea disperată, însă nici nu era nevoie să fii mare psiholog spre a-ţi da seama că exaltarea aceea paroxistică nu putea sfârşi bine.
Iniţial, ascultându-şi fostul mentor, gândurile tânărului au fugit de la pildele luate din faptele marilor eroi ai antichităţii la seiful fără fund din Palatul Bosci şi la modul cum l-ar putea deschide întru scopurile sale. Să aştepte până ce va primi el cheia ce oferea drumul spre comoară i se părea absolut de neimaginat. Absolut! Mai ales că Omul din fereastră părea să fi venit din veşnicie şi să rămână acolo până în veacul veacurilor. Pe urmă a devenit atent la spusele lui Gentile Becchi: acesta, depăşind disertaţia despre stricarea necontenită a vremurilor şi ajungând de la eroii elini la fruntaşii contemporani, i-a povestit despre gloriosul drum spre succes al familiei Medici2. Drum ce se baza nu pe fapte de arme, ci pe talentul de a face bani. Către familia Medici l-a trimis Becchi pe Al Şaptezeci şi şaptelea.
Însă, încă înainte de a-l vedea acolo, trebuie amintite relaţiile dintre palatele Florenţei. Dacă între marile familii de bancheri existau alianţe fragile şi, uneori, conflicte deschise de lupta pentru putere, conflicte ce se puteau sfârşi chiar cu atentate urmate de pedepse capitale (cum va fi cazul celebrei „Conjuraţii Pazzi”), legăturile cu Palatul Bosci se prezentau cu totul particular: familia din jurul Omului din fereastră părea că nu se amestecă în joc şi că doar îl supraveghează. De unde o întrebare firească: chiar pentru cei dispuşi să accepte ad literam legenda descălecării Celui de Al Şaptezeci şi patrulea în fruntea unui şir nesfârşit de căruţe cu bogăţii (completate şi cu al doilea convoi, cel ce a adus şi familia Omului din fereastră în Toscana), tot e dificil de înţeles cum reuşea acel ciudat clan singular să-şi conserve bogăţia. Au existat mai multe zvonuri, unele chiar consemnate în cronici, însă nu s-a păstrat nici o dovadă a unor plasamente aducătoare (de atâta vreme) de dobânzi şi nici despre nişte oameni de maximă încredere fixaţi în poziţii active şi mereu câştigătoare pentru mandatarii lor. Şi, totuşi, adâncind taina, locatarii Palatului Bosci n-au dat vreodată cel mai mic semn că ar trece printr-o jenă financiară, fiind dispuşi atât la acte caritabile, cât şi la mecenat. Ciudat este şi că acele zvonuri niciodată confirmate n-au decăzut în legende fanteziste. Omul din fereastră şi palatul său au supravieţuit ca nişte constante cărora nici cei mai mari cărturari nu ştiu să le dea de capăt. Constante ce se află acolo unde se află, părând să aibă menirea de a da continuitate acestei lumi. Şi nu poate fi trecută cu vederea nici neimplicarea de nici un fel a celor din Palatul Bosci în vreo facţiune politică ori în vreo alianţă economică. Până şi să intri în legătură cu ei era aproape imposibil, darămite să ajungi la tratative. Aşa că marile familii burgheze care au stat la baza înfloririi atât de spectaculoase a Florenţei3 n-au avut decât să se lupte între ele. Scribul a simţit nevoia de a aminti această situaţie, care a durat deja, iată, de patru generaţii, pentru a da o imagine cât mai clară în legătură cu noutatea absolută cum unul din spiţa aceea atât de exclusivă se înregimenta într-o partidă anumită. La început, Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea însuşi i s-a părut imposibilă alternativa ce i s-a propus. Aşa că, în contradicţie cu obişnuinţa sa de a acţiona după primul impuls, i-au trebuit mai multe ore de a întoarce propunerea lui Becchi pe toate părţile. (Pentru dascăl, şi această adăstare în calcularea variantelor era un câştig: fostul său elev cumpănind, îşi punea frâu impulsivelor gesturi necugetate.)
A doua zi, reîntâlnindu-se cei doi în acelaşi loc şi la ora stabilită, hotărârea a fost luată. Dar cu câteva amendamente: strănepotul Omului din fereastră nu dorea să intre ca un simplu slujbaş în afacerile Medicilor. „Nimeni din familia mea nu ar accepta aşa ceva!”. Drept urmare, în prealabil, Al Şaptezeci şi şaptelea îşi cumpără un titlu nobiliar, adăugând noua sa stemă alături de complicatele semne de pe zidurile Palatului Bosci. În primăvara anului 1471, la vârsta de 33 de ani, Al Şaptezeci şi şaptelea devine Marchizul Umberto4, iar, două zile mai târziu, începea colaborarea cu familia Medici. („Doar două zile mai târziu…” Gentile Becchi a trebuit să admită că progresele elevului său privind cumpătarea încă nu au fost prea mari, tot nerăbdarea terorizantă fiind cea care îl mâna pe acesta din spate.)
Da, în anul 1471, Marchizul Umberto era un senior în toată puterea vârstei, prezumtiv moştenitor al unei averi despre care nimeni n-ar fi putut spune cât era de mare, însă care prezenta, de peste o jumătate de veac însângerat, disponibilităţi nelimitate pentru orice capriciu ce şi-l permiteau nonşalant numeroşii membrii ai familiei adăpostite în Palatul Bosci. Nici un semn de slăbiciune nu a arătat vreodată această avere capabilă să achite la termen, chiar şi în vremea celor mai cumplite crize, orice factură i se punea în faţă. Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea nu era în situaţia de a fi obligat a se angaja într-o poziţie umilă. Al Şaptezeci şi şaptelea nu era obligat de nimeni şi de nimic5. „De sus, nici mama nu i-ar fi permis aşa ceva”. Ceea ce a simţit şi Gentile Becchi, cel ce s-a încăpăţânat să introducă un membru atât de important al clanului acela unic în casa celor mai influenţi jucători de pe eşichierul Florenţei. Dacă mentorul Medicilor avea suficientă prestanţă asupra lui Lorenzo pentru ca vorbele sale să fie ascultate cu atenţie, asupra imprevizibilului şi mereu surescitatului Marchiz Umberto nu exista om pe pământ apt a-l controla. Astfel că, aşa cum a fost de aşteptat, după doar câteva ore de „muncă” în banca centrală, noul angajat a arătat că nici prin gând nu-i trece să respecte măcar una dintre înţelegerile convenite. Din prima clipă, el s-a prezentat drept şeful suprem. Conduită mai mult decât periculoasă chiar pentru siguranţa elementară a afacerilor. Iniţial, Al Şaptezeci şi şaptelea a fost dat în grija lui Francesco Sassetti, asociatul majoritar şi directorul general. Asta fiindcă nu s-a stabilit, deocamdată, o formulă definitivă a statutului noului marchiz, urmând ca, pentru început, acesta să deprindă regulile de bază ale meseriei. Abia apoi urma să se ajungă la o asociere. Perspectivă ce a reprezentat un lucru de mare mirare: cu Palatul Bosci nu s-a putut face niciodată nici o tranzacţie, Omul din fereastră n-a dat nimănui bani împrumut (orice dobândă i-ar fi fost oferită) şi neutralitatea celebrei clădiri n-a fost perturbată de vreo implicare într-o afacere (cunoscută).
Numai că, aşa cum s-a precizat, noul venit n-a avut răbdare nici măcar o zi să înveţe jucând rolul de ucenic. După un scandal zdravăn, colaborarea părea terminată, dar Al Şaptezeci şi şaptelea s-a răzgândit şi, peste o săptămână, a revenit. Nu cu mâna goală, ci cu un aport de 20.000 de florini! Nu era o sumă exorbitantă pentru familia Medici, însă era o sumă foarte mare pentru oricine. Atât de mare încât până şi Lorenzo, hotărât să nu mai audă de imposibilul protejat al lui Becchi, a trebuit să gândească de două ori înainte de a lua o hotărâre definitivă. Şi nici noutatea absolută ca să apară cineva din Palatul Bosci dispus să se implice într-o afacere la lumină nu putea fi ignorată. Şi nici pe lângă cei 20.000 de florini nu se putea trece atât de uşor. Şi, gândind mai departe, nu se putea calcula dacă nu cumva odată deschise baierele legendarelor pungi ale Omului din fereastră, nu se vor scurge de acolo şi alte şi alte comori… Nu, indiferent de neplăcerea de a se lucra cu Marchizul Umberto, tentaţiile erau mult prea mari spre a se putea trece nepăsător pe lângă ele.
De data asta, prudentul Lorenzo a avut pretenţia unui contract scris, prevăzut cu numeroase capitole, contract care, spre bucuria scribului, s-a păstrat. Se stipulau, în principal, competenţele fiecărei părţi, oamenii băncii având grijă să nu-i dea impresia Marchizului Umberto că este aşezat într-o poziţie supusă, dar limitându-i în mod iscusit drastic libertatea de mişcare. Nici o precauţie nu era inutilă, Lorenzo neavând de unde să ştie dacă suma adusă ca aport de capital era sau nu vitală pentru Al Şaptezeci şi şaptelea şi, drept urmare, n-avea de unde să ştie nici dacă ea, oricât de impresionantă era, putea să fie o piedică pentru o nouă izbucnire necontrolată a strănepotului Omului din fereastră. Cu alte cuvinte, dacă cei 20.000 de florini îl legau sau nu de afacere pe cel ce i-a adus6.
Un al doilea subiect de meditaţie îl constituia dacă era mai bine să i se încredinţeze novicelui o filială măruntă undeva departe, scăpându-se astfel de prezenţa sa nocivă în preajma centralei sau dacă nu era totuşi mai potrivit să fie păstrat aproape, unde putea fi ţinut în zgardă şi supravegheat. Şi unde, la urma urmei, putea fi învăţat regulile bancare şi, chiar mai important decât atât, unde să i se insufle plăcerea pentru această îndeletnicire în speranţa că, pe viitor, din Palatul Bosci s-ar putea revărsa şi alte sume importante. (Era uşor şi tentant să visezi în acele momente: dacă s-ar fi realizat minunea, familia Medici putea să-şi depăşească de departe toţi rivalii, ceea ce ar fi însemnat nu numai belşug aproape fără limite, dar şi putere politică proporţională. Şi era uşor să visezi aşa, întrucât doar şi numai la aflarea veştii că Lorenzo şi Giuliano au reuşit să deschidă uşile palatului atât de straşnic păzit de Sfinxul din Florenţa a iscat o asemenea vâlvă încât prestigiul întreprinderilor Medicilor a crescut imediat. Vechile legende despre puţul fără fund al averii aduse cu sine de Omul din Fereastră dintr-un la fel de legendar tărâm au devenit mai actuale ca oricând.)
Până la urmă, s-a decis ca Al Şaptezeci şi şaptelea să plece la filiala din Montpellier într-o calitate destul de vagă, de „supraveghetor al conducerii generale”. Tot în Franţa, însă la filiala din Lyon, se afla director Lionetto Rossi, soţul surorii naturale a lui Lorenzo şi Giuliano. Marchizul Umberto avea drept de control şi asupra acestuia. Aşa că a început să facă naveta între cele două filiale şi, se pare, a fost chiar şi la Londra, unde şi-a atribuit singur nişte prerogative discreţionare. (De care, e drept, nu s-ar fi folosit în mod semnificativ, ci s-ar fi mulţumit să concedieze un funcţionar inferior şi mai mulţi servitori.)
Munca în filiale, mai ales având mai mult drepturi decât îndatoriri, nu-i lua prea mult timp, aşa că a putut deveni repede o figură cunoscută în societatea locală. La biserică, dar şi la cârciumile frecventate de păturile privilegiate, se putea face lesnicios cunoştinţă cu oricine. Iar Al Şaptezeci şi şaptelea nu era doar un funcţionar al unei bănci florentine, ci, în primul rând, Marchizul Umberto şi apoi Cavalerul Marchiz Umberto. Banii daţi pe titlul nobiliar şi-au meritat investiţia, fiul Nătăfleţului devenind repede oaspetele de onoare în oraşele noilor sale reşedinţe. Şi zvonurile despre personaj au început să circule, puternicii locului vrând să ştie cât mai multe despre cel devenit atât de repede centrul interesului şi, mai ales, despre cel ce a reuşit să menţină acel interes pe tot parcursul şederii sale acolo. Nu trecea o singură zi fără ca Marchizul Umberto să nu dea nou prilej de vorbe. Gianni Vengeri – secretarul, biograful şi valetul – zăboveşte îndelung asupra isprăvilor eroului său şi descrie cu lux de amănunte nu numai întâmplările înşişi, ci şi ecoul nemăsurat de care s-au bucurat. Vom da aici de aventuri de alcov, de răfuieli în plină piaţă, de întreceri cavalereşti, de victorii în jocuri de noroc, de lovituri de forţă. Şi, bineînţeles, de fiecare dată Al Şaptezeci şi şaptelea domina scena şi ieşea învingător necontestat. Scribul nu ştie dacă Gianni Vengeri l-a însoţit pretutindeni pe personajul său ori dacă mai nota şi el după cele auzite de la alţii.
Marchizul Umberto se intitula în Franţa Cavalerul Marchiz Umberto şi îşi justifica titlul prin lipsa de griji de care dădea dovadă în vreme ce risipea cu bani în toate direcţiile. Al Şaptezeci şi şaptelea se purta ca un marchiz mai bogat decât împăratul. Cum nu dispunea de fiecare dată de lichidităţi, mai băga mâna şi în rezervele băncii. Lucru notat cu grijă de funcţionari şi raportat la Florenţa. Însă stăpânii de acolo nu au trebuit să-şi facă mari griji din pricina acelor fonduri fiindcă, odată anunţat Palatul Bosci, banii se întorceau prompt la cei de la care au fost „împrumutaţi”. Aceasta a fost o practică tacită, nici una dintre părţi nedorind să alimenteze noi bârfe. Pentru că bârfe erau destule: Marchizul Cavaler trebuia să primească o identitate pe unde se afla şi ce identitate poate avea cineva venit de departe, lăfăindu-se în bani, purtându-se oriunde ca un şef suprem şi luându-şi în modul cel mai firesc tot ce-şi dorea, de i se cuvenea ori nu? Ce poţi afla de departe despre ultimul moştenitor al Palatului Bosci din Florenţa, când nici măcar florentinii nu ştiau prea multe despre enigmele de nepătruns ale locuitorilor acelui imobil? Florenţa se bucura de o aură pe care marile ei familii o tot dezvoltau, iar familia Medici pe lângă că era una dintre acele mari familii, era şi asociata Cavalerului Marchiz. Despre un asemenea personaj se putea spune orice şi se putea crede orice. Orice! Aşa că nu e de mirare că nici una dintre isprăvile povestite de Vengeri nu era pusă la îndoială. Nici măcar cele ce ar fi putut uşor fi asimilate cu cele mai năstruşnice scorneli ale unor artişti de bâlci.
1 Al Şaptezeci şi şaptelea nu s-a declarat niciodată urmaşul Celor O Sută, ci vlăstar al vitejilor Malatesta. Asta deşi bogăţia de care profita venea din Palatul Bosci. Însă străbunicul era prea inabordabil, bunicul prea înţelept – enervant de înţelept! -, iar tatăl… Despre Nătăfleţ nici măcar nu voia să audă, îl evita şi, când se aflau totuşi faţă în faţă, îl jignea chiar şi în prezenţa servitorilor. Ba, a ajuns să pretindă în gura mare că Al Şaptezeci şi şaselea nici măcar nu era tatăl său decât de ochii lumii, că, de fapt, Francesca l-a făcut cu „un bărbat adevărat”. Gianni Vengeri preia încântat acele insinuări şi le condimentează cu tot felul de supoziţii în legătură cu cine ar fi fost adevăratul tată al eroului său.
2 Vengeri susţine că arhicunoscuta protecţie de care se bucura Gentile Becchi la familia Medici nu s-ar fi bazat numai pe buna învăţătură pe care le-ar fi oferit-o copiilor clanului şi lui Lorenzo însuşi, ci mai ales faptului nu întâmplător că primul Medici important, care a stat la baza scării pe care s-au cocoţat urmaşii săi, a fost Giovanni, numit şi di Bicci. „Bicci ori Bicchi ori Becchi, prea se aseamănă cele două nume!” insinuează cronicarul, sugerând povestea unui copil din flori doar pe jumătate recunoscut. Desigur că nici o altă sursă nu pomeneşte despre aşa ceva…
3 Acciaiuoli, Alberti, Albizzi, Bardi, Medici, Pazzi, Peruzzi şi catalogul ar putea continua… Şi să nu uităm nici faptul că nici prin căsătoriile contactate, Cei O Sută n-au dat nici un semn că ar fi făcut şi alianţe politice, comerciale sau de orice alt fel. Odată măritată, femeia care era primită în noua ei familie părea să fie acaparată pentru vecie de zidurile Palatului Bosci, fără a sluji de punte fostelor ei rude, care, la nevoie, e adevărat, nu erau lăsate de izbelişte.
4 Scribul nu ştie când şi cu ce ocazie Marchizul Umberto a ajuns Cavalerul Marchiz Umberto.
5 Decât de ambiţia-i imposibil de stăpânit.
6 De obicei dificultatea cea mai mare pentru înţelegerea unei situaţii petrecute cu atâta vreme în urmă este mentalitatea diferită a contemporanilor scribului faţă de cele narate. De data asta, însă, iată că tocmai pentru cineva din Toscana veacului al XV-lea i-ar fi fost foarte greu să conceapă că 20.000 de florini îl pot lăsa pe cineva imprudent, chiar dacă acel cineva nu s-a spetit personal pentru a face atâta bănet. Pentru că „de nu ştii cum se fac banii, nici nu-i poţi preţui la justa lor valoare”. Da, dar, totuşi, când e vorba de 20.000 florini?…
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.