Cimitirul Bellu: Poveștile vii ale morților

Legendarul cimitir parizian Pere Lachaise are în București un ,,frate geamăn“, aproape la fel de impresionant: „Șerban Vodă“, mult mai celebru  sub numele de Cimitirul Bellu.

Scriitori, pictori, artiști de tot felul plus foști politicieni despre care învățăm în cărțile de istorie s-au adunat la un loc, pentru a-și petrece veșnicia împreună. Trecuți în lumea celor drepți, toți aceștia, ,,locuiesc“ în morminte și cavouri majestuoase care, construite în timp, alcătuiesc acum o veritabilă ,,Citadelă a  morților“.

Baronul Bellu

Veacuri la rând, bucureștenii și-au îngropat răposații în micile cimitire amplasate pe lângă biserici. Iar atunci când, din diverse cauze, unele dintre lăcașurile de cult au dispărut, au dus cu ele în anonimat și mormintele respective. Acum, urmele acestora mai ies la iveală din când în când cu ocazia unor săpături arheologice ori după  deschiderea șantierelor pentru anumite obiective de utilitate publică.

Situația s-a schimbat în 1831, în vremea când Țara Românească era condusă de guvernatorul rus Pavel Kiseleff, cel care punea în aplicare Regulamentul Organic. Acela a fost anul în care s-a adoptat ,,Legiuirea pentru înmormântări afară din oraș“. Două decenii mai târziu, în 1852, o comisie a Sfatului Orășenesc a dispus deschiderea unor noi cimitire amplasate în afara Bucureștiului. Unul dintre acestea urma să fie deschis pe ulița Șerban-Vodă, pe un teren donat de baronul Barbu Bellu.

Urmaș al unei vechi familii de armâni, acesta deținea rangul de baron austriac, rang moștenit  de la Constantinos Bellos, unchiul său care în 1817 fusese înobilat de împăratul Francisc I. La fel ca majoritatea celor din neamul său, Barbu Bellu a îndeplinit mai multe înalte dregătorii publice și domnești, începând cu cea de paharnic şi continuând cu cele de membru al Curţii de Apel, deputat, ministru al Cultelor, ministru al Dreptăţii și senator.

În ciuda faptului că a împrumutat numele său unui ,,loc de întristrare și suspin“, Barbu Bellu a fost un om de lume, adânc implicat în viața socială a timpului său. La vremea în care a făcut donația, era ministru al Cultelor și Justiției. În plus, există informații conform cărora el a făcut acea donație la intervenția lui C.A. Rosetti, prietenul  său care pe atunci era primarul Capitalei.

Grădina de portocali

Terenul donat de baronul Bellu, primele 15 hectare, fusese inițial o superbă grădină de portocali care aparținea familiei sale. Ulterior, această suprafață a crescut, treptat, în urma altor donații, inclusiv o bucată de teren din moșia Văcăreștilor pe care anterior se aflaseră trei mori de vânt. Acum, Cimitirul Bellu acoperă o suprafață de circa 28 de hectare. Lucrările de amenajare a cimitirului au început în 1855. Tot atunci, arhitectul Alexandru Orăscu a întocmit planurile pentru construirea unei noi capele, ridicată pe locul unde cândva se aflase biserica lui Bellu cel Bătrân, tatăl baronului. Iar pictura interioară a lăcașului a fost realizată de Constantin Lecca, celebru portretist al vremii. dar și pictor bisericesc, domeniu în care a încercat să combine stilul oriental cu cel occidental. Ulterior, de capelă s-au mai ocupat Dimitrie Belisarie și Arthur Verona, care au repictat-o.

Deschis la circa o jumătate de secol după cimitirul Pere Lachaise, Bellu are totuși ceva în comun cu cel parizian: printr-o coincidență, poate nu lipsită de semnificație,  ambele au fost ,,inaugurate“ prin înmormântarea unor copile. Pere Lachaise a fost deschis oficial pe 21 mai 1804, prin înmormântarea  unei fetițe de cinci ani, pe numele ei Adélaïde Paillard de Villeneuve, originară din Faubourg Saint-Antoine. La București, înmormântările în cimitirul Bellu au început în 1859, când C.A. Rosetti şi-a îngropat aici pe Elena, fiica lui moartă la doar 3 ani. Mormântul acesteia nu mai există: a fost înlocuit de crucea lui Rosetti, care a murit în 1885. În 1862, Cimitirul Bellu a fost trecut în administrația primăriei Capitalei, iar Pache Protopopescu, unul dintre cei mai celebri și eficienți edili ai Bucureștiului, a fost cel care a inaugurat construcția noii capele, realizate în stilul catedralei din Karlsbad, Cehia.

Un cimitir ,,la modă“

Cu toate că sună cumva lugubru, chiar și cimitirele ajung să fie ,,la modă“. Din nu se știe ce cauze, exact asta s-a întâmplat și cu Bellu. Astfel se face că urmașii unor vechi familii boierești au început să-și dezgroape strămoșii pentru a le muta ciolanele în Cimitirul Bellu. Printre primii au fost atunci Constantin Cantacuzino-Rifoveanu, urmat de Scarlat Rosetti, urmașii familiilor Văcărescu, Cantacuzino, Florescu, Ghica, Ralet Zefcari, Mihailescu, Barbu Slatineanu, Filitti, Manu, Câmpineanu, Racoviță, vechi familii din rândul cărora s-au ridicat chiar și câțiva domnitori. Printre mormintele ,,strămutate“ s-a numărat și o lespede aflată pe mormântul familiei lui Constantin Cantacuzino, fost caimacam al Ţării Româneşti. Aceasta a fost luată de la biserica Sf. Ioan cel Mare (aflată cândva pe locul ocupat acum de Palatul CEC) şi mutată la Bellu. Pe ea este cioplită o inscripție slavonească: ,,Sub această piatră zac osemintele roabei lui Dumnezeu, logofeteasa Cantacuzino, soţia marelui logofăt Constantin Cantacuzino, cea care a încetat din viaţă în mai 1839“.  Patru decenii mai târziu, în 1877, Constantin Cantacuzino a fost îngropat în acelaşi loc.

Mormântul Luceafărului

Adunate la un loc pe doar câteva sute de metri pătrați, mormintele unora dintre cei mai mari și importanți dintre oamenii noștri de cultură, indiferent dacă sunt scriitori, actori, pictori ori sculptori, alcătuiesc o veritabilă ,,Uniune Artistică“, fără egal în lumea oamenilor vii. Indiferent dacă în viața reală au fost prieteni ori s-au urât cu furie, dacă au fost contemporani ori au trăit în vremuri diferite, toți acei oameni s-au strâns acolo, adunați după niște reguli de neînțeles, cuminți și fără să se mai deranjeze unii pe ceilalți.

Dintre toate mormintele, adunate pe ceea ce numim ,,Aleea Artiștilor“, unul se remarcă în mod deosebit: tot timpul este acoperit cu flori și luminat de candele și lumânări veșnic aprinse. Acela este ,,Mormântul Luceafărului“, locul în care Mihai Eminescu își doarme somnul întru veșnicie. Comparat cu mormintele somptuoase ori cavourile care par, mai curând, niște palate, aceea este, poate, cea mai subtilă imagine a spiritului eminescian.  Atunci când a plecat din lumea noastră ,,Luceafărul“ a fost înmormântat exact așa cum și-a dorit: la umbra unui tei. Crucea lui este ornamentată cu un basorelief şi, mai jos, cu un epitaf: o strofă din „Nu voi mormânt bogat“: ,,Reverse dulci scântei/ Atotştiutoarea,/ Deasupra-mi crengi de tei/ Să-şi scuture floarea. /Ne mai fiind pribeag/ De-atunci înainte/ Aduceri aminte/ M-or troieni cu drag“.

Caragiale: „Sicriul pierdut“

Dacă ar mai fi avut cum, I. L. Caragiale, autorul celebrei  ,,O scrisoare pierdută“, ar fi putut scrie o comedie, cel puțin la fel de savuroasă, pe care ar fi intitulat-o, probabil,  ,,Un sicriu pierdut“. Mort în Germania, ,,Nenea Iancu“ ar fi trebuit să ajungă acasă în cel mai scurt timp. Ar fi trebuit, dar nu a fost nici pe departe așa. Iar asta pentru că mult lăudata  rigoare și precizie nemțească s-au dovedit a fi un simplu ,,moft“: pur și simplu, sicriul care adăpostea rămășițele pământești ale lui Caragiale a fost pierdut și a rătăcit vreme de două săptămâni pe căile ferate prusace. Sau după cum a relatat atunci un jurnalist de la ,,Universul“: ,,Nimeni n-a venit întru întâmpinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anunţat. (…) La orele 11 jumătate, şeful Gării de Nord a fost intrigat de un vagon de marfă, sigilat, pe care se afla numele oraşului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract şi nici nu putea cineva să-şi închipuie că e un vagon mortuar, deoarece nu avea nici o cruce pe el, cum se obicinueşte. Şeful trenului, întrebat ce e cu vagonul, a spus că l-a luat de la Predeal şi că nu ştie nimic mai mult. Telefonându-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a răspuns de la Predeal că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul s-a pierdut. Cercetându-se, s-a aflat că vagonul rătăceşte de două săptămâni pe liniile germane şi austriece“. Mai departe, jurnalistul a  relatat: ,,Guvernul a hotărât că înmormântarea se va face joi, 22 noiembrie. De la gară, corpul neînsufleţit a fost dus la Biserica Sfântul Gheorghe, prin faţa catafalcului urmând să treacă peste o sută de mii de români, unii dintre ei veniţi de la mare distanţă (mai ales că CFR-ul a anunţat reduceri de 50% pentru biletele celor veniți să ia parte la înmormântare).

În zilele ce au urmat, în piaţa Sfântului Gheorghe şi în curtea bisericii, lumea s-a adunat pentru un mare priveghi, în care jalea se împletea, într-o manieră care l-ar fi mulţumit pe dramaturg, cu hohotele de râs stârnite de anecdotele despre viaţa şi opera marelui dispărut“.

Cavoul ezoteric

Aflat foarte aproape de intrarea în Cimitirul Bellu, cavoul Iuliei Hasdeu este unul  dintre cele mai stranii monumente funerare de acolo. Despre acesta se spune că a fost realizat de sculptorul Ion Georgescu, după indicațiile transmise chiar de Iulia, în cursul ședințelor de spiritism în care ea ,,discuta“ cu ilustrul său părinte. Este un veritabil templu ezoteric în care sunt încifrate nenumărate simboluri oculte. Acolo, în locul în care ar fi trebuit să fie o cruce se află machetele unui templu, deasupra căruia este plasat un glob pământesc, susținut de doi sfincși. Pe glob sunt marcate orașele în care a trăit și studiat Iulia Hașdeu: București, Paris, Roma.

Inițial, în interiorul cavoului se aflau busturile din teracota ale lui Iisus, Victor Hugo și Shakespeare, iar în spatele lor, o oglindă de Murano. Din păcate, cavoul a fost jefuit, iar din el s-a furat tot ceea ce putea să fie furat. Inclusiv craniul Iuliei Hașdeu, aflat sub fereastra din cristal a sarcofagului.

Marile personalități

Răspândite peste tot, dar despărțite prin alei trasate riguros, în Cimitirul Bellu sunt acum câteva sute de statui, grupuri statuare ori doar busturi, părți-component ale unor cavouri și monumente funerare, unul mai impunător decât altul. Asta, pentru că acolo, sub lespezile de marmură, își dorm somnul de veci sute de personalități care au marcat istoria României. Oameni de știință, politicieni și artiști, toți sunt  adunați aici: de  la Nicolae Iorga și Titu Maiorescu la Dimitrie Gusti, Theodor Pallady, Aurel Vlaicu, Traian Vuia și Henri Coandă. Iar pe Aleea Scriitorilor, pe care am pomenit-o deja, alături de ,,triada“ Eminescu, I. L. Caragiale și Coșbuc, își dorm somnul de veci și George Bacovia, Alexandru Vlahuță, Emil Gârleanu, Petre Ispirescu, Nicolae Labiș, Alexandru Macedonski, Camil Petrescu, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, dar și mulți alții care, după ce în viață s-au bucurat de o glorie efemeră, acum au cam fost uitați. Există și o alee a artiștilor, la fel de plină de nume iubite și acum de români: Maria Tănase, Toma Caragiu, Radu Beligan, Amza Pellea, Gheorge Dinică, Adrian Pintea, Florian Pitiș, Dem Rădulescu, Marin Moraru, Sebastian Papaiani, Olga Tudorache, Gică Petrescu, Dan Spătaru, Cristina Stamate și Laura Stoica.

Tragedia unei iubiri

Însă alături de marile noastre personalități, acolo, în ,,Citadele morților“ din Cimitirul Bellu, își dorm somnul de veci și oameni obișnuiți care au pierit, cândva, în urma unor povești cumplite. Astfel, monumentul funerar al fraților Poroianu ascunde în spatele său o întâmplare cumplită, asemenătoare cu o tragedie antică.

Cândva, la sfârșitul secolului XIX-lea, pe atunci tânărul Constantin Poroineanu, plecat la studii în Paris, s-a îndrăgostit nebunește de o franțuzoaică. În urma aventurii, fata a rămas gravidă. Dar tatăl lui Constantin, care nu era de acord cu relația, și-a obligat fiul să revină în țară, amenințându-l că, în caz contrar, îl va dezmoșteni.

Peste mai mulți ani, fiul lui Constantin Poroineanu pleacă, la rândul său, la studii, tot la Paris, unde și el se îndrăgostește de o fată, cu care se și căsătorește în secret. Pus în fața faptului împlinit, în momentul în care fiul său a revenit în țară împreună cu proaspăta lui soție, Constantin Poroineanu acceptă relația dintre ce doi. În scurt, punând cap la cap mai multe informații, el și-a dat seama că nora sa era, de fapt, nimeni alta decât fiica lui, rodul pasiunii trăite de el la Paris, cândva  în tinerețe. Cuprinși de disperare în fața întorsăturii pe care a luat-o destinul lor, cei doi tineri au ales să-și pună capăt zilelor. Tragica lor poveste a fost imortalizată în monumentul plasat pe mormântul din Cimitirul Bellu. Realizat de sculptorul italian Raffaello Romanelli, acest grup statuar  înfățișează o tânără moartă culcată pe spate şi un tânăr așezat la picioarele ei, cu capul plecat într-un hohot de plâns fără de sfârșit.

Doamna cu umbrelă

La fel de tragică aste și povestea din spatele statuii ,,Doamna cu umbrelă“, aflată lângă un mormânt din Cimitirul Bellu. Legenda spune că acolo este înmormântată Katalina Boschott, profesoară de limbi străine și guvernantă care ar fi fost amanta unui bărbat deosebit de bogat din București, al cărui nume a rămas și acum învăluit în mister. Atunci, unele surse au afirmat că ar fi fost vorba despre George Assan, un tânăr din familia proprietarului primei mori cu aburi din România. Alte legende, nici acelea confirmate vreodată, l-au nominalizat pe Carol al II-lea. Cert este însă că, aflată la Băile Herculane, ea a fost nevoită să facă o operație de peritonită. Intervenția chirurgicală a fost un cumplit eșec, în urmă căruia pacienta și-a pierdut viața. Martorii care au fost lângă ea în ultimele clipe de viață au afirmat că înainte de a muri Katalina Boschott ar mai fi apucat să spună doar ,,Cet animal de medecin m’a tuee!” (Acest animal de medic m-a ucis!), cuvinte care au și fost încrustate cu litere de aur în piatra funerară. Cu timpul, literele originale au fost furate, iar pe monument au rămas doar urmele lor. Statuia ,,Doamnei cu Umbrelă”, în mărime naturală, a fost realizată tot de italianul Raffaello Romanelli. Potrivit legendei, statuia femeii a fost astfel amplasată încât să privească direct către cel care a omorât-o. Iar în direcția privirii sale, se află cavoul medicului legist Mina Minovici.

Noii ciocoi ai vieții veșnice

De câțiva ani buni ,,Cimitirul Șerban Vodă – Bellu“ este înscris în Lista monumentelor istorice. Iar din anul 2010 face parte din Asociaţia Cimitirelor Semnificative din Europa, iar adeseori este numit și ,,Micul Pere Lachaise“ al României. Teoretic, în acest cimitir, inclus în Patrimoniul Cultural Național, nu ar mai trebui să se facă noi morminte sau cavouri. Teoretic!

La un moment dat, s-a aflat că afaceristul Tiberiu Urdăreanu ar fi investit circa o sută de mii de euro într-un megacavou. Cei care l-au văzut afirmă că intrarea în interior se face pe bază de cartelă, iar înăuntru ar exista un sistem de de climatizare și băncuțe pentru vizitatori. În plus, ar mai fi și un lift care coboară către cele patru nivele aflate sub pământ. La intrare, deasupra uşii masive din fier forjat tronează  anticul dicton ,,Sic transit gloria mundi“, deci, ,,Aşa trece gloria lumii“. Ei, gloria lui Urdăreanu a ,,trecut“ jalnic: ajuns pe mâna DNA, și-a salvat pielea pielea în cel mai penibil mod cu putință: i-a denunțat, pe bandă rulantă, pe foștii lui parteneri de afaceri. Prin 2010, presa a făcut un mare scandal după ce s-a aflat că Marian Vanghelie, fostul primar al Sectorului 5, își înhumează rudele decedate la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei lui Iacob Lahovary, fost ministru de Război şi al Afacerilor Străine. Iar tot cam atunci, actualul pușcăriaș Cătălin Voicu, fost senator PSD, şi-a construit un cavou peste criptele familiei unui erou de la Războiul de Independenţă din 1877, generalul doctor Nicolescu Argeşanu. Da, vorba lui Urdăreanu: ,,Aşa trece gloria lumii“.

Cursa orgoliilor

Dacă oamenii nu sunt egali în cursul vieții, cu atât mai puțin vor fi după moarte. La fel ca peste tot, între familiile răposaților duși să-și doarmă somnul de veci la Bellu s-a declanșat, cu timpul, un veritabil război al orgoliilor. Astfel că unele dintre cavouri care aparțineau unor familii influente sunt niște mici palate, veritabile capodopere arhitectonice, ornamentate cu multe statui care, luate în parte, sunt și ele niște opere de artă.

Iarăși politica!

În anul 1912, Caragiale a fost înmormântat în stânga lui Mihai Eminescu. În anul 1918, în dreapta ,,Luceafărului“ a fost înmormântat George Coșbuc. Între mormântul lui Eminescu și celelalte două era o distanță rezonabilă de circa doi metri. Ei bine, exact acolo și-au găsit autoritățile comuniste să-i înghesuie, în 1961, respectiv 1963, pe Mihail Sadoveanu și pe Traian Săvulescu, primul – fost președinte al Uniunii Scriitorilor din RPR, iar cel de-al doilea – fost președinte al Academiei de Științe a R.P.R.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.