Cochilia  (1)  

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

Precizare preliminară

De ce i se pare autorului necesară această „Precizare preliminară”? De ce „Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani”? Lăsând la o parte faptul că atunci când am scris această carte, în preajma, în toiul și imediat după transformările aduse de căderea comunismului, lumea trăia aievea evenimentele și nu simțea nevoia de a le prelua din literatură, ediția de față se vrea răspunsul la un pariu: se confirmă sau nu ceea ce mi-am imaginat eu în 1990 că va fi astăzi? Butaforia poate fi înșelătoare, ea nu face decât să jaloneze evenimentele pentru un timp dat. Chiar și marele caleidoscop al lui Dumnezeu are elementele constitutive limitate pentru noi. Se confirmă – încă o dată și încă o dată – că „nimic nu se pierde, totul se transformă”, dar că „transformările” nu reprezintă decât răspunsurile omului față de progresul tehnic, omului rămas mereu același.

PARTEA ÎNTÂI

SPIRALA EXTEROPARĂ

1. O ÎNMORMÂNTARE DE BUN AUGUR

Rori era o ființă obișnuită să gândească și să măsoare viața prin interpuși: scopurile ei fiind mereu foarte limpezi, avea tot timpul situația la zi a piedicilor ce mai trebuiesc trecute. Mai sunt atâtea săptămâni până la plecarea în străinătate, mai sunt atâția chiriași de dat afară până la ocuparea exclusivă a vilei, mai sunt atâția colegi de-ai lui Niky care trebuie să dispară pentru ca soțul ei să ajungă șeful catedrei. În drum spre cimitir, Niky avu impresia că Rori nu făcea decât să-l bifeze pe răboj pe sărmanul Caragheorghe – Dumnezeu să-l ierte! „Nu mai rămâne decât Pavlovici, dar ăla, nu contează, e și așa cu ficatul în pioneze. Să nu-1 uităm, însă, pe Miceanu pentru că puștiul, deși a venit cu mult după tine, trage tare!“

Profesorul Caragheorghe îi oferise un superb cadou de mărțișor lui Rori: murise pe neașteptate, fără nici un preaviz, „fără a mai avea timp să-și aranjeze ploile”, lăsând catedra vacantă tocmai atunci când rațiunea îți spunea că totul a intrat într-o fundătură din care nu mai există decât întoarcerea, adică luatul de la capăt de cine știe unde sau resemnarea în poziția omului numărul 3, cu perspectiva de a avansa cândva, poate, pe poziția numărul 2. Caragheorghe murise, făcuse o breșă nesperată în fundătură și, se pare, eliberase cu totul și clinica, întrucât Pavlovici abia dacă va fi în stare să-l înlocuiască pe profesor la catedră, darămite să conducă un Babilion cu aproape trei sute de paturi (în saloane și pe coridoare…), unde fiecare secție vorbește o altă limbă și unde fiecare secundar nu-i preocupat decât de modul cum să mai facă rost de un pachet de Kent.

Mergeau încet în urma dricului pe scurtul drum de la capelă la locul de înhumare, aleea largă dintre morminte era acoperită cu un strat gros de zăpadă, veșmintele negre ale rudelor păreau astfel și mai negre, iar căciulița din pene de lebădă a lui Rori sclipea și mai albă. (,,În fond, în unele țări albul este culoarea de doliu”, decretase ea în timp ce se pregăteau să plece la înmormântare, încercând parcă să prevină un protest de-al lui Niky. Vanitate și aceasta: ce protest să mai vină de la Niky? De parcă el n-ar trăi într-o cu totul altă lume?)

Mergeau în urma rudelor, în rândul doi, am putea spune. Pășeau în urma rudelor și a doctorului Păruș, desigur, împreună cu Pavlovici și cu nevasta acestuia, celelalte grade universitare în ordine ierarhică în spatele lor. (ÎN SPATELE LOR!). Și când te gândești că abia cu zece, cu unsprezece ani în urmă, atunci când Niky nu fusese asistent decât de vreo doi-trei ani, la înmormântarea profesorului Cristescu, alias Goldstein, între rude și ei mărșăluise un pluton masiv și aparent impenetrabil de conferențiari, lectori, șefi de lucrări și asistenți de cursă lungă… Toți cu soțiile, toți cu bastonul de profesor plin în gențile diplomat, pe care le târau cu ei până și în cimitir, toți copleșiți de eveniment, arborând priviri hotărâte și încrezătoare în alte înmormântări ce îi vor apropia cât mai mult de dric pentru că, evident, numai astfel se putea elibera traseul spre râvnita poziție de șef.

Trecuseră numai unsprezece ani de atunci, însă Caragheorghe nu fusese nici el șeful catedrei mai mult de un an și jumătate. Pe urmă, să nu uităm nici interminabilele interimate de o lună sau de șaptesprezece luni (recordul deocamdată în picioare), interimate generatoare de speranțe și de spaime. Pe urmă, să nu uităm surogatele, toți ultimii stăpâni guvernând prin „delegație”, numiri-numiri nemaifăcându-se de ani și ani. Pentru asta ar fi fost nevoie… Să lăsăm asta!

Întrucât nu s-au s-au mai făcut de multă vreme titularizări. institutele de învățământ superior și universitățile semănau tot mai mult cu regimentele decimate pe câmpul de luptă: n-a condus spre victorie un brav sergent un coșcogeamite batalion, după ce au pierit toți ofițerii? (Îl chema sergentul Sașa…) Pe când va fi numit rector un preparator cu delegație de profesor, se întrebau, în șoaptă, „asistenții de cursă lungă“, cei ce așteptau de pomană de cincisprezece ani să mai fie numit măcar unul dintre ei lector. (Măcar unul singur, adică, bineânțeles eu, gândea fiecare dintre ei.)

„Nu mai sunt ciorapi, nu mai e cafea, nu mai sunt minuni”, explicase odată Caragheorghe. „Mai grav e că nu mai sunt nici medicamente, nici prezervative!“ Cineva l-a pârât, bineînțeles că l-a pârât cineva, dar Caragheorghe tot n-a pățit-o! Mai e vreo logică în lumea asta?

De la Cristescu-Goldstein, care domnise vreo douăzeci de ani, șefii de catedră s-au succedat într-un ritm absolut rezonabil pentru toată lumea, de parcă fiecare nou „uns“ nu făcea decât să îndeplinească o formalitate înainte de a se lăsa condus pe ultimu-i drum. „Vlăduțiu, Andreescu, Mariayi, Elena Sfetcu (domnișoară), marele interimat, Maghera și… Caragheorghe”, numără Rori cu un glas îndurerat și Veturia Pavlovici suspină și ea. (Pavlovici ăsta a fost, este și va fi probabil și în iad – acolo unde va fierbe la foc veșnic – un fustangiu de calibru greu. Veturia nu se putea împăca de vreo trei decenii și jumătate cu crizele amoroase extraconjugale ale bărbatului ei, așa încât Rori nu știa dacă viitoarea doamnă profesor se bucură sau nu de iminenta ascensiune supremă a soțului.)

– Da, da, spuse Veturia, oamenii de valoare mor într-un ritm parcă proporțional cu moștenirea pe care o lasă. Ceea ce nu-i lămuri lui Rori nici misterul entuziasmului Veturiei față de atât de probabila înscăunare a soțului ei și nici măcar… nici măcar nu înțelese ce a vrut cealaltă să spună. „O frustrată!“, gândi Rori și zise:

– Da, da…

Iar Pavlovici însuși îi șoptea la ureche lui Niky:

– Ascultă-mă: dacă ai nevoie de niște filme pentru pacienții mai de doamne-ajută, îmi spui mie! Te ajut cu plăcere și o să te coste o nimica toată. Dar să știi un lucru, domeniul este monopolul meu personal!

– Păi, facem ca până acum.

– Exact! Să știi că și Caragheorghe trata prin mine!

– Ar trebui să vă luați și un eunuc, pe care să-l postați zi și noapte în fața laboratorului…

– Ce știi tu? La vârsta ta nici eu nu-mi făceam probleme. Acum trebuie, însă, să-mi iau niște măsuri de siguranță.

– Povestea asta nu e genul meu, se mai apără Niky.

– Nu e genul tău, dar poate că tu ești genul ei… S-au mai văzut cazuri…

Ultimele cuvinte Pavlovici uitase să i le mai șoptească la ureche colegului său. Porniseră ferm și se răspândiseră în aerul rece de iarnă.

Familia Diamant își cumpărase cu patrusprezece ani în urmă o vilă, la insistențele lui Rori, desigur, vilă situată într-un cartier select, dar populată de cinci familii. Și chiar dacă prețul de achiziționare fusese, pe motivul acesta, cu totul și cu totul rezonabil, cucerirea întregului edificiu se transformase într-o luptă de zi cu zi, în care atacurile la baionetă se împotmoliseră, cu timpul, în lungi manevre de tranșee. Rori se folosise de toate cunoștințele și de toate argumentele cinstite și necinstite pe care mintea ei fusese în stare să le născocească. însă în toți acei ani nu reușise să scape decât de două familii – de una de facto, de alta de jure, adică având aceea deja (abia) actele necesare de a se muta în casă nouă. Ceea ce însemna de acum exclusivitatea asupra bucătăriei și a unei băi, dar nici măcar Rori nu fusese capabilă să elibereze decât jumătate din etajul întâi și – ceea ce era mai grav – bătrânul de aproape optzeci de ani, ocupantul celei mai frumoase încăperi și a holului de la intrarea principală, nu se hotăra nicicum să moară. Să-i mai plătească și ăstuia sau altora cine știe cât ca să-l ia de acolo n-avea nici un rost. Deși exista mereu, ca o sabie a lui Damocles, și pericolul ca nepoții, care-1 vizitau parcă tot mai des, să obțină, prin cine știe ce mașinațiuni, intrarea în spațiu și apoi, ține-te, începe o nouă bătălie și cu ei!

Întorcându-se de la înmormântare și, fiind în drum, i-au poftit pe cei doi Pavlovici să se mai oprească pe la ei, iar Rori scrâșnea din dinți în timp ce erau obligați să ocolească propria ei vilă pentru a intra prin spate, pe ușa de serviciu, pe unde circulau de paisprezece ani și pe unde vor mai merge cine știe cită vreme, până ce vor izbuti să obțină holul de la intrarea principală.

– Un pahar după frigul îndurat n-o să strice, spuse Rori, servindu-l pe Pavlovici și Niky nu știa dacă vrea să-l facă praf cu sticla de coniac franțuzesc – ce? parcă Pavlovici nu primea? – sau dacă doar îi mai strecura puțină dinamită în ficatul „care era în pioneze”.

Apoi se petrecu un lucru de-a dreptul nerușinat. Indiscutabil că femeile pot fi mult mai indecente decât bărbații. Era mai grav decât dacă animalul ăla libidinos de Pavlovici s-ar fi repezit, de față cu toți, asupra lui Rori. Cele două femei au început să facă inventarul coloanei formate în urma dricului la cimitir, comparîndu-1 tot timpul cu situația altor înmormântări, a altor etape, când ele însele se aflaseră cu două, cu trei, cu cinci rânduri mai în spate. Pe câți au trebuit să-i conducă pe acel drum? Câți s-au autoeliminat, deși erau bine plasați? Câți au rămas în străinătate? Câți au murit înainte de a ajunge în eșaloanele din față? Dar, mai ales, câți au venit ca niște intruși, sărind din penultimul șir direct în al doilea, profitând de orice, oricând, pentru a mai avansa spre rudele din spatele dricului? N-au fost nici puține cazurile când unii au încercat să trișeze pe față, la fel cum unii ariviști au încercat să frângă ordinea firească a evenimentelor, dorind să introducă tot felul de inovații – cum ar fi fost, de pildă, concursurile pentru ocuparea postului de profesor – de parcă la acestea s-ar fi putut prezenta oricine când ar fi avut chef, de parcă la aceste concursuri ar fi reușit vreodată altcineva decât cel care ar fi trebuit să reușească… O singură dată, e drept, acești ariviști au izbutit să întrerupă succesiunea naturală stabilită atât de plastic în procesiunile de la cimitir, o singură dată, atunci când s-au pomenit cu acel Septimius Maghera, uns împotriva tuturor așteptărilor profesor în urma decesului prematur al domnișoarei Sfetcu, lucru cu atât mai grav cu cât impostorul nici nu făcuse parte din colectivul lor și – chiar dacă după plecarea sa au protestat cu toții energic, chiar și prin intermediul unor tovarăși cu influență – s-a creat, totuși, un precedent, un precedent, de care era mai bine să nu-și aducă nimeni aminte. Maghera fusese titularul catedrei timp de mai puțin de un semestru, îl călcase dracului o mașină undeva în America sau pur și simplu, poate, l-a luat dracul înapoi la el în iad. Oricum, l-au adus – se spune – îndărăt în țară într-un sicriu de plumb, l-au înmormântat și, chiar dacă nu s-a mai apucat nimeni dintre ei să controleze dacă era chiar Maghera sau diavolul în persoană tolănit în copârșeu, din clipa aceea a intrat cu adevărat și defunctul profesor în rândurile colectivului, care abia atunci l-a acceptat, conducîndu-1 îndoliat și încolonat, în ordine ierarhică, pe ultimu-i drum. Dar așa ceva nu trebuie să se mai întâmple, au spus cu toții, de la Caragheorghe, care urma să-i ia locul și până la cel din urmă asistent aliniat ferm în plutonul universitar de onoare al funerarilor. Nu trebuie să se mai întâmple așa ceva, au spus atunci cu toții și a repetat-o însuși Caragheorghe în discursul lui solemn. Și s-a exprimat chiar și reprezentantul rectoratului, un prorector participant și el la destule înmormântări și suficient de bun cunoscător al corpului profesoral. Se știe, Vox populi, vox Dei, mai ales când este vorba de un lucru atât de mărunt ca un post de șef de catedră privit prin plafonul des de nori ce separă muritorii de Olimp.

Nu, intrușii nici măcar nu mai trebuiau luați în seamă. De pildă, acel dr. Păruș, preistoricul om de protocol al Direcției Sanitare a Județului, funcționar zelos, scursura profesiei sale. ,,Se spune că e un oftamolog bun“, remarcă o dată Niky, însă toți cei de față se strâmbară de dezgust: „Cine? Doctorul Palus?“ Odată, la o delegație de medici dintr-o țară vecină și prietenă – la a căror primire individul fusese, desigur, prezent – un oaspete rosti PALUS, nefiind în stare să-l pronunțe pe ,,R“. De atunci, bietul om devenise când ,,dr. Palux“, când „dr. Phallos“ sau „dr. Falus“, în funcție de auditoriu.

_:– Bineînțeles că scursura s-a înghesuit în rândul întâi, comentă și Veturia Pavlovici, de parcă i-ar da cineva vreo importanță… (Însă, când, la o singură înmormântare, dr. Păruș lipsise, toată lumea, inclusiv îndureratele rude, considerară cazul scandalos.)

Celor doi bărbați li se părea cu atât mai indecentă discuția femeilor, cu cât era clar că aproape că se discuta deja și înmormântarea lui Pavlovici de față cu el însuși, de parcă s-ar fi spus: „Va lua poziție tovarășul Pavlovici, se pregătește tovarășul Diamant”.

– Hei! Pe mine nu mă înmormântați încă! strigă iminentul viitor șef al catedrei, eu mai am ceva treabă pe pământul ăsta și, între timp, ochii îi sticleau, fiind evident la ce treburi se gândea el în clipele acelea.

Iar Rori, la rândul ei, își spunea că, întotdeauna, timpul aranjează perfect lucrurile și că, probabil, după viitoarea și ultima înmormântare pe care o mai are interpusă, ei se vor putea întoarce acasă deja prin intrarea principală. Desigur, o străfulgeră în clipele acelea, cucerirea metru cu metru a vilei lor nu s-a produs întâmplător: cu cât se apropia Niky mai mult de apogeu, cu atât au reușit și ei să mai dea afară câte un subchiriaș, de parcă spațiul obținut era mereu în proporție directă cu poziția ocupată în clipele acelea în cortegiul funerar de familia Diamant. Nu fusese oare ciudat faptul că la moșul uzurpator al camerei cele mai frumoase și a holului au apărut nepoții, ca niște fiare neașteptate, tocmai în perioada când se ivise și acel Maghera de tristă amintire? Și, oricât de livrescă era comparația – și Rori era o femeie suficient de inteligentă pentru a-și da seama de acest lucru – își spunea, de atunci, că nu va trece mult timp și vor reuși să elibereze și etajul doi; se va întâmpla negreșit o minune, rămânând ca ultimul miracol să se întâmple exact în același timp cu numirea lui Niky în funcția de profesor. Desigur, lucrurile nu vor veni de la sine, desigur, va trebui să lupte la fel de tenace și în continuare, desigur, tot ea singură va fi cea care va fi obligată să facă toate demersurile, care va trebui să mențină starea de război cu toți chiriașii, spre a nu-și închipui cumva aceștia că ar exista vreo posibilitate de împăciuire… Niky a ajutat-o cât s-a priceput, însă în privința aceasta pe el nu se poate pune mare bază, el „se satură“ repede „se satură“, după cum tot repetă mereu și dacă „se satură“ el, cineva trebuie să continue lupta, nu?

Iar Niky, discret, folosindu-se de prilej, de parcă n-ar fi făcut decât să continue o mai veche discuție, încercă să-l convingă pe Pavlovici de niște modificări în clinică, niște mici restructurări, pe care le dădea drept gata hotărâte de Caragheorghe, înfățișându-le însă astfel de parcă decedatul n-ar fi avut curajul să meargă până la capăt și ar fi fost nevoie de îndrăzneala recunoscută a noului venit pentru ca proiectele să devină realitate.

– Ce te-ai tot umilit la fustangiul ăsta? îl dojeni apoi Rori, nu te-ai văzut cum ai vorbit cu el, de parcă i-ai fi lins cizmele.

La care, Niky a rămas cu gura căscată, și-a revenit, a pus mina pe țigări și pe brichetă și a trecut în altă cameră.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.