„Comuniştii demascaţi”, daţi în judecată la Paris de un grup din emigraţie

[…] Acest proces repeta, de fapt, o altă mare confruntare judiciară din prima fază a Războiului Rece, « Afacerea Kravcenko ». La 4 aprilie 1944, inginerul sovietic Viktor Kravcenko, trimis în Statele Unite să negocieze un contract comercial, fugea din clădirea Ambasadei URSS din Washington şi cerea azil politic autorităţilor americane. Declaraţiile pe care le-a făcut presei aveau drept motto o formulă devenită apoi clasică : « Am ales libertatea ! » – formula a fost relua­tă şi în titlul volumului apărut în 1946 în SUA. Războiul abia se sfârşise. Temele lui Kravcenko şi rechizitoriul violent la adresa sta­tului sovietic şi a lui Stalin mai apăruseră în presa britanică şi în cea americană, însă sporadic şi mereu temperate de necesitatea de a me­naja Uniunea Sovietică, aliat preţios al democraţiilor occidentale. Cartea lui Kravcenko însă, denunţând stalinismul în faţa presei mon­diale, a declanşat un scandal de proporţii. Ea documenta regimul de sclavie impus de totalitarismul comunist, teroarea de masă, procesele trucate, foametea organizată. « Dedic această carte – scria au­torul – milioanelor de fiinţe umane care au murit luptând împotriva comunismului. » Cartea a fost tradusă în 20 de limbi ; versiunea apărută doi ani mai târziu la Paris, sub titlul J’ai choisi la liberté, s-a vândut în 400 000 de exemplare. Kravcenko a primit imediat cetă­ţe­nia americană şi protecţia autorităţilor SUA.

Partidul comunist francez, foarte influent pe atunci datorită rolului său de rezistent antinazist (se uitase că susţinuse din plin pactul Ribbentrop-Molotov), a protestat. După o serie de atacuri apărute în presa sovietică şi în cea a democraţiilor populare, săptămânalul co­munist Les Lettres françaises publica un articol extrem de violent, menit să-l discrediteze pe inginerul sovietic. Kravcenko ripostă, adresându-se justiţiei. Calificat de toată mass-media drept « mare eveniment judiciar », procesul se deschise la 4 ianuarie 1949 în prezenţa lui Kravcenko şi a unei serii de martori chemaţi de avocaţii săi : Izard, Nordmann, Alperowitz şi Heizmann¹. Printre martori, cel mai im­portant era, fără îndoială, Margareta Buber-Neumann, fostă membră a partidului comunist german, alături de alţi scăpaţi din gulagul sovietic.

Acuzaţii – gazetarii comunişti André Wurmser², Claude Morgan şi Renaud de Jouvenel – şi-au chemat, la rândul lor, câţiva simpa­tizanţi, aleşi printre cei mai cunoscuţi tovarăşi de drum ai stalinismului : episcopul anglican de Canterbury, fostul ministru radical Pierre Cot, Frédéric Joliot-Curie, savant de reputaţie mondială, scriitorul Louis Aragon³.

La 4 aprilie 1949, tribunalul îi dădu câştig de cauză lui Krav­cenko. Echipa comunistă făcu apel, cauza fu rejudecată începând din 29 noiembrie 1949, iar la 7 februarie 1950, Curtea de Apel se pronunţa definitiv asupra cazului, sentinţa învinuind echipa de la Les Lettres françaises pentru delictul de defăimare şi condamnându-i pe acuzaţi la despăgubiri. […]

Nu există încă o istorie cuprinzătoare a emigraţiei româneşti de după 1945, anul în care s-a iniţiat preluarea puterii de către parti­dul comunist sprijinit de armata de ocupaţie sovietică « eliberatoa­re ». Din punct de vedere politic, emigraţia românească era compusă din mai multe grupări ce adesea se duşmăneau – legionari, social-democraţi etc. –, iar din punct de vedere social, din elemente pro­venind din toate categoriile. Toţi emigraţii fugiseră însă din pricina ostilităţii faţă de noul regim instaurat la Bucureşti şi, în nenumărate cazuri, pentru a scăpa cu viaţă. Ca atare, au fost înfieraţi ca « tră­dători » de autorităţile de la Bucureşti. Abia după trecerea câtorva decenii, istoria s-a putut pronunţa, judecând iluziile, curajul şi patriotismul celor care, încă de la începutul vieţii de exil, au ţinut să se afirme în ochii străinătăţii ca reprezentanţi ai unei Românii libere şi democrate⁴.

Bineînţeles, activitatea grupurilor de emigranţi nu putea fi pe placul autorităţilor din noile « democraţii populare », care trecuseră la reprimarea violentă a oricărei opoziţii în ţările intrate sub do­minaţia Moscovei. După opoziţia « internă », trebuia acum redusă la tăcere şi opoziţia « externă ».

Georges Izard, fostul avocat a lui Kravcenko, care pleda acum împotriva purtătorilor de cuvânt ai Partidului Comunist Francez la a 14-a audienţă (14 martie 1952) a procesului a cărui relatare urmează, citând un articol din Le Monde, spunea : « Ultimul război, în măsură şi mai mare decât cele precedente, a provocat o vastă mişcare migratorie, provenită mai ales din Europa de Răsărit. Mai mult de un milion de persoane deplasate nu au mai vrut să revină în patria lor, ocupată de armata sovietică. Alţi refugiaţi au venit pe urma lor, îngroşând rândurile emigraţiei pe măsură ce Moscova îşi întărea controlul asupra sateliţilor ei. Nu este admisibil ca aceşti oameni să fie urmăriţi în continuare şi defăimaţi. »

Volumul L’Internationale des traîtres a constituit o întruchipare a paranoiei staliniste, o tentativă de a împiedica emigraţiile anti­comuniste de a se exprima liber. Manifestare a Războiului Rece ţin­tind opinia publică occidentală, L’Internationale des traîtres a fost publicat în 1948, într-o primă ediţie de 120 de pagini, şi a fost re­editat cu adăugiri şi modificări în mai 1949, într-o ediţie de 190 de pagini. Apariţia acestei a doua ediţii trebuia să coincidă cu des­chiderea la Paris a Congresului Mondial al Păcii, organizat neoficial de serviciile propagandei sovietice.

André Wurmser scrisese : « Noi ştim că aceia care iau astăzi masa la Washington au complici care, din când în când, sunt demascaţi în procese publice la Bucureşti, la Budapesta, la Sofia. Trădătorii care şi-au pus toate speranţele în incendierea lumii întregi, trădători întotdeauna legaţi de unii diplomaţi străini, trădători care au răspuns întotdeauna la apelurile străinătăţii, trădători-model, a căror trădare a început de îndată ce şi-au pierdut averile, trădători care, unguri, români, bulgari, polonezi, sunt adversarii politici ai noului regim [din ţara lor – n. a.], unii monarhişti, alţii social-democraţi, toţi, de-a valma, agenţi, spioni, conspiratori cu simbrie, membri ai unei curioase francmasonerii, ai unei internaţionale antinaţionale, adică a Internaţionalei Trădătorilor. »⁵

La 14 august 1949 erau chemaţi în faţa justiţiei franceze o serie de « acuzaţi ». Dar, în final, manevra de inspiraţie stalinistă a dat greş datorită mai multor împrejurări : în primul rând, pentru că în de­mocraţiile occidentale acuzaţia de « agenţi şi spioni imperialişti », proferată de guvernele comuniste, nu putea nicidecum să aibă acelaşi efect ca în « democraţiile populare » din estul Europei. Trebuia, înainte de toate, să fie dovedită.

Scriitorul Renaud de Jouvenel⁶, autor al volumului L’Interna­tionale des traîtres (apărut la 18 mai 1949), în care se prezenta ca patriot francez, apărător al păcii, şi André Wurmser, ziarist şi analist politic, director al publicaţiei Les Lettres françaises şi redactor al cotidianului comunist francez L’Humanité, se pretindeau victimele unei defăi­mări puse la cale de nişte « trădători ai patriei lor », agenţi ai unei puteri străine, deja « condamnaţi sau demascaţi în ţara lor ca agenţi plătiţi ai imperialismului »⁷. Prin « putere străină » şi « imperialism » trebuiau să se înţeleagă Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, devenite, din foşti aliaţi, inamicele Uniunii Sovietice. […]

---

Note

1 Campania anticomunistă, numită după 1919 « antibolşevică », a su­bliniat, nu fără dreptate, faptul că forurile conducătoare din toate statele comuniste erau populate de evrei. Nu s-a spus însă îndestul că, aproape de la început, propaganda anticomunistă a numărat în rândurile ei foarte mulţi evrei. În cazul procesului lui Kravcenko, de pildă, trei din cei patru avocaţi ai săi erau evrei. Georges Izard, Kravchenko contre Moscou, Éditions Paris-Vendôme, Paris, 1949 ; Kravchenko versus Moscow. The report of the famous Paris case, Wingate, Londra, New York, 1950 ; Étienne Jaudel, L’Aveuglement. L’affaire Kravchenko, Michel Hondiard Éditeur, Paris, 2003.

2 André Wurmser (1899-1984), student la Şcoala Leninistă Inter­na­ţională de la Moscova (1933-1934), scriitor, jurnalist la L’Humanité, membru al partidului comunist (din 1929 şi până la moarte), curier clandestin şi membru al Prietenilor Uniunii Sovietice (1937-1939), a negat existenţa lagărelor de muncă forţată în URSS. Autorul volumelor Fidèlement vôtre şi Un homme vient au monde. Vezi : Komintern : l’histoire et les hommes. Dic­tionnaire biographique de l’internationale communiste (dir. José Gotovitch), Éditions de l’Atelier, Paris, 2001, vocea : « Wurmser, André », pp. 585-587. Portavoce fidelă Moscovei, Wurmser a calomniat şi mişcarea de rezistenţă condusă de generalul de Gaulle, pentru că era anticomunistă : « Antu­rajul lui de Gaulle era compus din escroci. »

3 Louis Aragon (1897-1982), director de fapt al publicaţiei Les Lettres françaises (al cărei director titular era Claude Morgan), scriitor de renume – « comunist », « omul comunist » – înscris în Comintern. A publicat în L’Hu­m­anité şi a activat în organizaţiile de profil cultural ale mişcării comuniste internaţionale. Decorat cu Premiul « Lenin » (fost premiul « Stalin »), cu medalia « Revoluţiei din Octombrie » (1972) şi ordinul « Prieteniei între Popoare » (1979). În 1971, în Les Lettres françaises, a denunţat delaţiunea in­trodusă ca sistem în democraţiile populare. Vezi : Komintern : l’histoire et les hommes. Dictionnaire biographique de l’internationale communiste (dir. José Go­to­vitch), Éditions de l’Atelier, Paris, 2001, vocea : « Aragon, Louis », pp. 127-130.

4 Lavinia Stan, « Activitatea culturală a exilului românesc la Paris, 1945-1956. Organizaţii. Publicaţii », în Politica externă comunistă şi exil anticomu­nist, număr special al Anuarului Institutului Român de Istorie Recentă, vol. II, Bucureşti, 2003, pp. 305-326. Volumul are o bogată bibliografie.

5 Vezi : Komintern : l’histoire et les hommes. Dictionnaire biographique de l’internationale communiste (dir. José Gotovitch), Éditions de l’Atelier, Paris, 2001.

6 Renaud de Jouvenel (1907-1982) se născuse într-o familie aristocrată. Era fiul unui cunoscut parlamentar şi ziarist, şi fratele scriitorului de dreapta Henry de Jouvenel. A lăsat interesante memorii – Confessions d’un sous-marin du PCF (« Mărturiile unui submarin al Partidului Comunist Francez »), Julliard, Paris, 1980 –, apărute puţin înainte de moarte, când nu mai avea nimic de pierdut. Respins în timp de o familie cu opinii convenţionale şi conservatoare, Renaud de Jouvenel avusese o tinereţe facilă, cu relaţii în toate mediile artistice şi literare, dar neluat în serios în afara cercurilor de stânga, mai mult sau mai puţin manevrate de partidul comunist sau de agenţii din Franţa ai Cominternului. În 1936 fusese la Bucureşti să ia apă­rarea comuniştilor. În 1939 era preşedinte al Comitetului de Ajutor al In­telectualilor Spanioli (de stânga) refugiaţi în Franţa. În vremea Războiului Rece, a mers la Praga, la Budapesta şi la Moscova pentru a negocia traduceri bine plătite. Renaud de Jouvenel a fost autorul unei culegeri de studii – Vingt Ans d’erreurs politiques [« Douăzeci de ani de greşeli politice »], Éditions Hier et Aujourd’hui, Paris, 1947 – în care elogia politica externă a URSS şi, printre altele, susţinea pactul Ribbentrop-Molotov. « Greşelile politice » la care se referea îi aparţineau, desigur, Franţei. Ca autor al altui pamflet comandat, Tito, maréchal des traîtres, Renaud de Jouvenel îşi puse­se semnătura pe un text redactat la Moscova de serviciile Cominformului.

Memoriile lui Renaud de Jouvenel surprind prin tonul detaşat, umoristic, « inerent naturii mele », nota iresponsabilă, amuzantă cu care-şi rela­tează misiunile de agent acoperit – este atras, de exemplu, de gustul aventurii picante, ca la bordul unui « vapor din care nu cunoşti nici căpitanul, nici echipajul, nici escalele, nici destinaţia… o hardughie pe care m-am îmbarcat printr-un fel de infantilism intelectual, de naivitate, de ignoranţă… ». Renaud de Jouvenel descrie misiuni sub acoperire la Praga şi la Budapesta, fără însă a da nume, menţionează multitudinea de organisme şi de agenţii cu paravan intelectual, subvenţionate direct şi indirect de Partidul Comu­nist Francez, finanţat, la rândul său, de Moscova. Drept care PCF devenise o « excelentă agentură de angajare » a tot felul de figuri interlope, fără pre­gătire certă, din rândurile cărora de Jouvenel descrie tipuri antipatice sau necinstite, ca şi cum nu el, fostul tânăr de bani gata, ar fi fost cel care o viaţă întreagă le însoţise pe calea subversiunii. Mai mult, el relatează cum folosea « metode semilicite » pentru a-şi însuşi o parte din benefi­ciile atribuite « cauzei » de către Moscova şi a le plasa într-un cont personal în Elveţia.

Cinismul lui de Jouvenel s-a manifestat încă de la începutul procesului, când a recunoscut în faţa tribunalului : « Da, posed un castel ! », adău­gând (lucru pe care nu-l mai spusese niciodată până atunci) : « Dar sunt gata să-l donez, să devină un sanatoriu pentru copii ! ». Bineînţeles, nu şi-a ţinut promisiunea.

7 Les Communistes démasqués, d’après les comptes-rendus sténographiques du procès contre L’Internationale des Traîtres. Préface de Jean Paul-Boncour, ancien Président du Conseil, Société Roumaine d’Édition, Paris, 1953.

Fragment din volumul nou apărut a lui Mihai Dimitrie Sturdza, „Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti”, Editura Compania, 2013