Sincer vorbind, nu mi-aș dori să mă aflu în pielea diriguitorilor noștri, mai mari sau mai mici, aflați în căutarea unor mijloace care să ne scoată din impasul mizerabil în care am ajuns. După cum este de neînțeles cum se poate ca de îndată ce au ajuns pe un post mai acătării, menit să rezolve nevoile care îi aduceau acolo, parcă loviți de un blestem, toți fac urechea toacă la cestiunile arzătoare la ordinea zilei, ignoră soluțiile posibile și aplicabile de azi pe mâine sau cele sugerate de glasurile unor specialiști de bună credință. Ba mai citim și declarațiile pline de patetism ale unor partizani hai-hui care încearcă să ne ofere justificări lipsite de orice temei.
Atâte bâlbe, atâtea variante, atâtea negări ale celor avansate mai ieri și lipsă de fermitate în luarea unor decizii, amânarea sine die a unor măsuri înțelepte și perfect realizabile de azi pe mâine, fără să mai avem acceptul Uniunii Europene sau doamnei Ursula, prea ocupată cu măsluirea realității, nu te pot duce decât la o concluzie : guvernanții noștri nu vor, de fapt, să schimbe nimic. Le e așa de bine (lor), încât de ce s-ar lupta pentru cetățeanul de rând, și așa prea numeros și mare consumator de bunuri ? Își trag suplimente pentru funcționarea cabinetelor, pentru mașini de lux, ăn vreme ce pensiile nesimțite, îndemnizațiile de serviciu, salariile astronomice ale unor bugetari, nerecuperarea imenselor prejudicii aduse banului public îșo văd de ale lor. Reformele peste reforme, ca și promisiunile deșarte pline de vom face și vom drege, ocupă ordinile de zi ale tuturor instituțiilor noastre, pentru ca lucrurile să rămâne neclintite. De ani și ani de zile.
Am rămas ca mușcat de musca țețe când l-am auzit pe președintele PSD, rostind un adevăr epocal, de o logică impecabilă, un adevărat porumbel scăpat din gură : nu este posibil ca un bugetar să aibă salariu mai mare decât președintele țării. Doamne păzește, rugați-vă pentru apropiat-viitorul nostru premier să nu dea în icter negru de-atâta înțelepciune. Numai că, oameni suntem, domnul Marcel trebuie să se pună bine cu domnul prteședinte pentru rocada din mai, nu ? Credeți că va ieși ceva din totă enunțul ăsta de bun simț ? Că se vor așeza lucrurile conform acestui principiu ? Nici vorbă, vor începe lătrătorii de serviciu să vorbească despre neconstituționalitate, că pensiile alea sunt poerfect justificate și cât și mai câte, din care să se aleagă praful și să revenim la alte steaguri fluturate prin cancelariile ticsite de atâția vrednici lucrători întru binele țării.
S-a vehiculat, în repetate rânduri, ideea impozitului progresiv pe profit. Au sărit în sus unii, și ei mușcați de cine știe ce vietate periculoasă și au declarat că până și discuțiile (ce să mai vorbim despre aplicare ?!?) despre impozitul progresiv sunt indecente, întrucât și așa românii dau statului jumătate din câștigurile lor.
Să spunem celor care nu știu (ori au uitat( că instrumentul financiar numit ”cota unică de impozitare”, practicat de guvernele noastre postdecembriste, a fost elaborat – unde în altă parte decât în America ? – încă din anul 1981, din timpul lui papa Reagan. Apelând la documentele originale (trecerea lor prin mai multe interpretări perverteşte adevărul), n-am găsit în enunțul lor nişte virtuţi speciale, în afară de marile avantaje pentru economiile dezvoltate și favorizarea celor bogaţi faţă de săraci. Veşnica poveste, statornicită încă din Biblie : ”cui are i se va mai da …”. Iar argumentele de tip simplificare a calculelor, combaterea evaziunii fiscale, a economiei subterane și a pieței negre sau reducerea corupției și altele aidoma sunt doar floricele de ornament.
Avantajoasă ori nu, America a conceput-o, a validat-o, i-a dat OK-ul şi a recomandat-o ca ideală dar, ATENȚIE !, reţineţi şi nu vă miraţi : S.U.A. n-au aplicat-o niciodată și nu o aplică nici acum. În nici un stat. A rămas marfă de export pentru naivi şi prostănaci.
Europa, în căutarea de mijloace de consolidare a Uniunii sale fragile, dominată de mare varietate de potenţiale economice, de instabilitate politică dar, mai ales, de corupţia fără egal, a crezut că l-a prins pe Dumnezeu de picior, a importat-o, a recomandat-o, fluturând-o ca pe instrumentul ideal al economiilor în curs de consolidare. Din nefericire, nici un obiectiv nu a fost atins : corupţia înflorește și se extinde, economia subterană şi piaţa neagră îşi văd de ale lor, în timp ce este tot mai evidentă și păguboasă, pătura marilor bogătaşi, cu averi uluitoare făcute peste noapte, din condei, în paralel cu deteriorarea drastică a condiţiilor de trai ale cetăţenilor de rând.
Şi aici este o şmecherie a Uniunii Europene. Din nou ATENȚIE ! Dintre toate statele membre ale ei, cele care aplică cota unică sunt strict ŞAPTE. Şapte, şapte, mari şi late, foste socialiste toate ! (iată-mă şi poet !). Toate trag ponoasele vechiului regim, cu economii precare. Estonia are nivelul cel mai mare de cotă, 25%, faţă de Bulgaria cu 10%, noi cu 16%, în vreme ce şi noi şi bulgarii suntem în topul ţărilor celor mai afectate, cu cele mai mari rate de şomaj, cu scăderea dramatică a puterii de cumpărare, instabilitate politică şi nivel maximal de corupţie. Ca şi americanii, ţările bogate, stabile, avansate, înfloritoare ale UE, o recomandă cu căldură, îi cântă osanale, dar atât. Ele nu o aplică. De ce oare ?
De ce oare toţi guvernanţii, politicienii şi demnitarii noştri, de orice natură, nivel şi culoare politică, începând cu Năstase și Boc, Ponta şi Antonescu până la actualii, Ciucă și Cîțu, se bat cu pumnul în piept pentru apărarea cotei unice ? Nu vă dă de gândit ? Unii şi-o atribuie ca principala victorie a regimului și se declară ”luptători neabătuţi şi hotărâţi ai cotei unice”. Oare să fi dispărut alte nobile ţeluri care să-i mâne în luptă ? Puzderia de declaraţii şi luări de poziţie, unele mai sforăitoare decât altele, ”lupta” angajată a unora (din păcate nu a unor terchea-berchea, ci a celor care chiar ţin băierile şi cheile puşculiţei publice), este impresionantă şi nu mai puţin penibilă. Să nu ştie că vistieria ţării este goală, că întindem mâna la străini pentru pensii şi salarii şi umblăm după noi taxe şi impozite ca mistreţul după ghindă ? Că, vorba ceea …”iei, iei, da’ dacă nu pui … de unde să tot iei ?!”. N-ar fi greu de aflat că, de fapt, cota unică ”conduce la reducerea bugetului de stat”, cum susțin numeroși analişti demni de încredere. Ba, dacă este să fim drepți, guvernanții noștri au alterat și sensul definitoriu al acestei cote unice, din moment ce există categorii de producători de venituri pentru care cota de impunere este mai mică.
Oare de ce au răsărit aşa de mulţi apărători ai cotei unice, ba declară impozitul progresiv de sorginte socialistă. De ce şi-o trec în topul realizărilor vieţii lor, Isărescu, Vasilescu şi ceilalți puternici ai zilei ? Pe lista asta nu figurează nici un sărăntoc, nici unul care trăieşte de azi pe mâine, ci numai dintre cei ajutaţi de zeiţa Fortuna. Cum se face că în multe ţări dezvoltate şi avansate economic (sigur înapoiate faţă de gândirea noastră originală), este aplicat impozitul progresiv, care ajunge până la 85% ? Nu, nu e o greşeală, 85% !
Logica lucrurilor e simplă : la agoniseală diferită, egalitatea nu mai miroase a bine şi dispare ca principiu. Egalitate de şanse da, nu şi de realitate. Agoniseala diferită duce la inegalitate, corect este ca şi datoria către societatea care a permis-o să fie proporţională cu ea, fiindcă acolo îşi are izvorul. Proporţionalitatea asta nu e vorbă goală. Nu, cu siguranţă că cei avuţi n-ar muri de foame. Unui cetăţean francez sau german, membru al UE, plătit corespunzător pentru munca lui, după ce varsă 75-85% din venitul realizat îi rămâne suficient ca să-şi cumpere câteva maşini pe lună, să aibă iahturi pe toate mările Europei şi cabane pe toţi munţii, să ducă o viaţă îmbelşugată. În schimb, el este mulţumit că din munca lui, statul poate construi pentru toţi, spitale şi şcoli, şosele, baraje, trenuri de mare viteză, sateliți artificiali şi câte şi mai câte. Nu sunt vorbe de clacă.
Cine nu-l știe pe marele Depardieu, franţuzul cu peste 170 de filme la activ, cu o carieră de invidiat și om de afaceri, plin de premii şi onoruri care, socotind că impozitul pe care-l plătea în propria ţară (75% pentru veniturile care depăşeau milionul de Euro !), şi-a dat cinstea pe ruşine, l-a trădat pe străbunicul Napoleon, a părăsit ţara care l-a făcut om şi a dat fuga la tătucul Putin (mai nou am auzit că s-a cam supărat pe el). Mă mir că n-a auzit de cota unică de la noi, unde ar fi dat de armata de vajnici luptători pentru ea. Oricum s-ar fi aflat printre francofoni. E drept că ruşii s-au grăbit să-i ofere cetăţenia rusească și câte un apartament în fiecare localitate mai răsărită și cu siguranță că va găsi, la nevoie, un şanţ potrivit în care impresionantul său gabarit să se odihnească, după un regal bahic.
În condiţiile de pandemie și război, dificultăţile tuturor statelor au sporit şi au alterat viaţa şi societatea de pretutindeni. Ori noi, dacă am constatat că aplicarea cotei unice de impozitare, a lăsat vistieria la fel de goală, n-ar fi cazul să revenim la impozitului progresiv ? Ba am putea crea noi un sistem original (la asta ne pricepem), poate nu până la 85% dar undeva mult mai sus de 16%, încât să trecem de pragul ăsta care, oricum am învârti-o, este departe de orice logică.
Foarte bine, păstrăm cota unică. Dar până la o anumită limită. Pentru o casă, hai pentru două şi încă una de vacanţă. Dar de aici încolo, gata, pentru tot ce depăşeşte limita bunului simţ, la şapte, zece sau paisprezece case, trebuie să crească şi impozitul. Ai nu ştiu câte hectare de teren ? La fel de bine, cotă unică. Dar dincolo de o anumită suprafaţă, varianta progresivă a impozitului capătă substrat şi justificare. Aşa ar trebui să fie şi cu sumele de bani, cu bijuteriile, tablourile, acţiunile şi aşa mai departe. Bunul simţ trebuie să primeze faţă de acumulările astea fără nici un sens, fără logică, cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate să jure (fals da !) că asemenea averi şi acumulări au fost făcute din muncă cinstită şi din sudoarea frunţii şi a mâinilor.
Agoniseala fără limite nu rămâne fără consecinţe. Pentru a-şi salva averile, cei avuţi le apără împotriva celor care râvnesc la ele şi creează nu numai structurile de administrare ci şi instrumentele de forță, își adjudecă justiţia și celelalte instituții. De aici până la aservirea puterii de orice fel nu mai e decât un pas. Statul paralel nu mai este o invenție.
Nu vreau să ne întoarcem la egalitatea şi la echitatea socialistă, dar discrepanţa dintre bogaţi şi săraci devine o prăpastie din ce în ce mai mare. Şi dacă oamenii ar trăi bine, dacă am fi atins acel liman al bunăstării pentru cât mai mulţi, încă n-ar însemna nimic. Dar când este atâta lume necăjită, atâţia oameni care trăiesc în mizerie, fără exagerare, de azi pe mâine, nu mai sunt la fel de liniştit.
Nu are bugetul ţării nevoie de bani ? Ba are. Şi dacă bugetul ar fi mai mare, am avea de unde cheltui pentru combaterea evaziunii fiscale, a economiei subterane şi a muncii la negru, ca şi a implementării atâtor măsuri menite să asigure plata datoriilor către stat. Numai să vrem.
Cum rămâne cu datoriile imense ale marilor afacerişti către stat ? Cu returnarea TVA-ului ilegal și necuvenit ? Cum rămâne cu recuperările de bunuri stabilite de justiție ? Cum trebuie privită marea găselniţă a Legii insolvenţei, cea mai mare pleaşcă pentru afaceriştii veroşi, plini de datorii către terţi şi către stat ? Prin aplicarea ei, escrocii se pun la adăpost, nimeni nu se mai poate atinge de ei. De ce legea nu prevede ca, în caz de insolvenţă şi faliment, cei care au condus destinele societăţii spre dezastru să răspundă cu averile proprii, pentru acoperirea datoriilor ? Rămânând la acelaşi impozit şi pentru cel care trăieşte de azi pe mâine, şi pentru cel care-şi clădeşte averea pe seama tuturor legea nu mai este egală pentru toţi şi intrăm în aria nedreptăţilor.
Cred că a-ţi apăra averea obţinută prin muncă cinstită nu este păcat sau ruşine. Ele devin aşa când oamenii sunt taxaţi cu aceeaşi măsură unde nu e cazul.
Virgil Răzeșu
Anticomunismul ! Vezi doamne, cota unica cica este masura anticomunista. Tot felul de ticalosi folosesc anticomunismul pentru a-si justifica escrocheriile ! Anticomunismul a distrus aceasta tara ….
Vă întrebați “De ce legea nu prevede ca, în caz de insolvenţă şi faliment, cei care au condus destinele societăţii spre dezastru să răspundă cu averile proprii, pentru acoperirea datoriilor?” Completez, asta când managerii care au falit societatea aveau contracte cu criterii de performanță, care bine înțeles “îndeplinite”, au luat la sfârșit de an o Primă cât salariul anual la toți angajații. În schimb pe toate toate televiziunile vajnicii comentatori anunță că daunele cu accidentul de tren le va plăti Mecanicul de locomotivă!!!