Crin Antonescu, sinucigaşul în serie al politicii româneşti

Crin Antonescu se arată a fi un adevărat sinucigaş în serie, punându-şi mereu demisia pe masă din motive de două parale, doar dintr-o ţâfnă inacceptabilă dincolo de vârsta de 15 ani, precum cea a căpitanului din cunoscutul (de tot mai puţini din păcate!) roman al lui Jules Verne. A comis-o prima dată când cu suspendarea lui Băsescu, într-un moment în care, eventual, era mai uşor de înţeles, pe atunci aproape toată lumea pariind pe moartea politică a căpcăunului cu ochi jucăuşi. A făcut-o şi l-a costat, dând-o apoi la întors, deşi motivele invocate cu acea ocazie puteau fi luate de bune, cu un dram de bunăvoinţă.

A continuat însă cu gafa anunţării demisiei de la preşedinţia Senatului, după ce Ponta s-a jucat cu el de-a pisica cu şoarecele îmbrăcându-şi din nou blana cu care îl căptuşise Băsescu. Doar că de data aceasta pisoiaşul dădea impresia de-a fi ceva mai ameninţător decât Tom, cel din desenele animate. Atins în onoarea lui de demisionar fictiv, lui Crin i-a sărit muştarul atât de sus încât şi-a anunţat efectiv, de data aceasta, plecarea din post. Mult mai inteligent ar fi fost să-l lase pe individ să transpire şi să se dea în stambă cu tot PSD-ul său, luptând mai ales împotriva opiniei publice, pentru a-l scoate cu forţa din funcţie, prin călcarea astfel a unui legământ pe care ar fi trebuit să-l respecte. Mai mult, Crin a uitat chiar să replice la minciuna sfruntată a premierului, trâmbiţată pe toate posturile TV la oră de maximă audienţă, că tocmai el ar fi fost la originea mult hulitului (pe bună dreptate!) proiect de lege vizând graţierile şi amnistia. Şi-a revenit din ameţeala depunerii efective a armelor abia după trei, patru zile, când nimeni nu l-a mai băgat în seamă, dând o dezminţire destul de labilă pentru un politician şi un orator de talia lui, şi doar după ce un alt liberal o făcuse deja, în prealabil.

Anunţul celei de a treia şi celei mai grave demisii s-a produs recent, cu efecte obligatorii, odată întrunite condiţiile invocate – neatingerea pragului de 20% de către PNL, la europarlamentare. Pe de o parte, e ca în povestea cu ciobanul şi lupul, poveste în care ciobanul, după ce i-a speriat pe săteni, în bătaie de joc, cu năvălirea lupului printre oi, atunci când dihania a năvălit cu adevărat, nimeni nu l-a mai crezut.

Dincolo de dubiile ce planează asupra punerii în fapt a fatidicei noi promisiuni, Crin Antonescu i-a ridicat din nou mingea la fileu lui Ponta. În loc să tranşeze problema, dacă ea exista cu adevărat, în intimitatea familiei lui liberale, fostul preşedinte al primei Camere şi fost număr doi în stat s-a grăbit din nou, luându-l gura pe dinainte, să-şi anunţe public demisia în condiţiile amintite, aşteptând (?) ca toţi inamicii politici să îngheţe de spaimă la ideea unui PNL descăpăţânat. Dimpotrivă, pesediştii şi-au frecat palmele de bucurie, iar Băsescu şi ai lui l-au lăsat în gura lupului care tocmai îşi umpluse burta în veci nesătulă cu behăiala adolescentină a Tăriceanului, ce anunţa cu optimism iresponsabil revenirea partidului, pe care tocmai îl părăsise, în defunctul de-acum USL.

Lucrurile sunt cu adevărat tragice, şi nu numai pentru liberali, ci pentru noi toţi. Asta pentru motivul simplu, clar ca bună ziua, că Antonescu rămâne totuşi unica speranţă pentru ca lucrurile să ia o turnură normală, după ce ar câştiga alegerile prezidenţiale. Faptul e însă din ce în ce mai îndoielnic, având în vedere prestaţia lui de până acum.

Ni se încreţeşte pielea la gândul că, după cum ne anunţă sondajele măsluite din greu, Crin nu va accede nici măcar în turul doi al alegerilor, aflat, cică, în ordinea preferinţelor, pe aceeaşi linie cu fostul premier-unguent MRU. Dacă enormitatea acestor previziuni trucate s-ar îndeplini, am fi puşi, foarte mulţi, în situaţia imposibilă de a alege între Victor Ponta şi omul, oricare ar fi el (Udrea, MRU sau cine ştie ce altă lighioană), al lui Băsescu. Dilema din 2000, când l-am votat pe Ion Iliescu doar de teama lui Vadim Tudor, ar fi o joacă de copil pe lângă aceea de-acum. Să-l votezi pe Ponta, care promite a fi, în devenire, un Bombonel (cu Congo cu tot) la pătrat sau chiar la cub, sau să-l preferi pe prezidenţiabilul băsist, oricare ar fi, cu certitudinea înscăunării actualului prezident ca prim-ministru, sunt două monstruozităţi relativ de acelaşi calibru.

Iată de ce trebuie să-l tragem de mânecă pe Crin Antonescu, din răsputeri, până nu e prea târziu. Poate în ceasul al doisprezecelea îşi va da seama şi dumnealui că-l aşteaptă o chestie serioasă, pe care merită să o trateze cu deplină maturitate. În preajma alegerilor prezidenţiale din 2009 spuneam despre vocea lui că e aceea a unui bun tenor, dar încă aflat în formare. E timpul ca tenorul să fie unul de talia lui Caruso, pentru ca România să meargă totuşi, chiar târâş-grăpiş, înainte. Din cloaca în care ne zbatem acum, s-ar putea ca el să fie ultima luminiţă la capătul de mult nemai-invocatului de nimeni tunel.

Între timp, Crin şi-a regăsit suflul, demontând, piesă cu piesă, mecanismul politic al jocului celor doi adversari, Băsescu şi Ponta. Memorabil e atacul la din ce în ce mai palavragiul Tăriceanu, pe care îl face o Ana Pauker pitită în valiza comuniştilor pesedişti.

Aşa mai merge, onorabile!…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.