Acum două săptămâni scriam din spitalul de oncologie, după două luni în care l-am văzut pe tata împuținându-se și apoi murind. Mă întrebam atunci pe cine ar trebui să urăsc pentru ce i se întâmplă tatei și pentru ce ni se întâmpla nouă în jurul lui. Azi am început să-mi fac o idee.
Am citit niște declarații făcute de președintele CNAS, dl. Radu Tibichi,referitoare la fabuloasele economii pe care le-a adus cardul de sănătate sistemului sanitar românesc: într-un singur an, cu 4 milioane mai puține rețete, cu 100 de mii mai puține internări, cu 450 de mii mai puțini pacienți în ambulatoriul de specialitate şi un beneficiu de 100 milioane de euro pentru CNAS.
Vorbim de sistemul care e blocat deja de câteva zile și nu dă semne de resuscitare, sistemul care a costat până acum zeci de milioane de euro și încă va mai costa alte zeci de milioane de euro.
D-le Tibichi, prin prezenta vă rog respectuos să-i acordați tatălui meu o medalie post-mortem pentru economii aduse Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, medalie pe care o merită cu prisosință după cum veți înțelege din rândurile de mai jos.
Tatăl meu a suferit de cancer doar o săptămână, fiind un caz unic în istoria medicinei. Vă explic:
Prin mai-iunie, tata a început să simtă o mică durere de spate. Nu i-a dat importanță. Un bărbat voinic de 73 de ani, cu părul încă negru, crescut la țară, care a făcut armata, a condus o fabrică și a zidit trei copii nu-și face griji din cauza unei dureri de spate.
Spre finalul lui iulie, durerea nu dispăruse, așa că, mai mult de gura mamei, s-a hotărât să meargă la medic, convins fiind că are o spondiloză. Medicul de familie îl știa fumător, așa că nu a prea dat atenție „spondilozei” lui și i-a ascultat plămânii. S-a albit la față și a zis: „e rău”. Au urmat trimiteri la radiologie și la pneumologie.
Doamna doctor pneumolog a examinat radiografia și l-a trimis să-și facă otomografie computerizată, spunându-i mamei că suspectează un cancer pulmonar… ştiți dvs, cea mai ucigașă formă de cancer, cancerul ale cărui simptome apar când e deja prea târziu, mai sunt 2-4 luni și gata.
La începutul lui august s-a programat la tomografie, urmând să se prezinte peste trei săptămâni la examinare. Trei săptămâni o programare la tomografie pentru un suspect de cancer pulmonar, d-le președinte! nu se putea mai repede, atâta permitea plafonul, „cu 450 de mii mai puțini pacienți în ambulatoriul de specialitate”, cum ați zice dvs.
Un sistem economic și eficient, d-le președinte, nu risipă ca pe odioasele vremuri comuniste, când omul suspect de o boală gravă era internat rapid pentru toată seria de investigații necesare. „Cu 100 000 mai puține internări”, d-le președinte, toată stima.
Peste trei săptămâni, durerea de spate a tatei devenise serioasă și el mergea deja foarte greu; nu s-a mai putut ridica singur de pe bancheta tomografului. La ieșirea de la examinare, a vrut să se întindă pe canapeaua de pe hol, extenuat.
Rezultatul tomografiei a fost o lovitură. Trei medici l-au citit și toți trei au spus același lucru: „cancer pulmonar cu multiple metastaze, e deja foarte avansat. Mergeți la Oncologie să vedeți ce se mai poate face”. Dar la Oncologie nu a putut fi luat în evidență, pentru că nu avea „diagnostic de certitudine”, care trebuia obținut după o bronhoscopie.
Am reușit să-l mobilizăm (deja foarte greu) pentru bronhoscopie. Durerea crescuse, el nu se mai putea deplasa, am împrumutat un scaun cu rotile și l-am dus. Bietul de el, încă spera că va primi un tratament, ceva, orice. Medicul de la Chirurgie Toracică era un om bun. La rugămintea noastră, l-a mințit că îl suspectează de o pneumonie. Tata era îngrozit de cancer, după ce îi murise un frate de cancer cu doar două luni în urmă. Ziua în care chirurgul i-a zis că îl suspectează doar de o pneumonie a fost ultima zi din viața lui în care a fost bine dispus. Tot băiatul ăsta bun i-a dat o rețetă de analgezic. „e pe două săptămâni”, ne-a zis, „primiți rezultatul biopsiei până atunci”.
Nu vă zic cum îl cheamă pe chirurgul cu suflet bun care ne-a ajutat, deși îi sunt teribil de recunoscătoare. Nu știu dacă nu cumva a încălcat ceva reguli din impecabilul dvs. sistem de economisire, d-le președinte, de-aia prefer să nu-l expun. Oricum, nu contează, pentru că e tânăr, inimos și valoros profesional, cel mai probabil o să emigreze curând și o să economisiți și salariul lui.
La farmacie am insistat să primim rețeta înapoi, fără să știm cât de important urma să fie acest lucru în curând.
Biopsia nu a fost gata în două săptămâni. Nici în trei, ci în patru. De ce? Păi, spitalul are un singur anatomopatolog și ăla a fost plecat în concediu, știți dvs., d-le președinte, economie la salarii.
Între timp, am scos din nou rețeta pe care ne-o dăduse băiatul bun de la Chirurgie Toracică și decisesem cu de la noi putere, d-le președinte, să-i mărim tatei doza de medicament, pentru că durerile deveniseră insuportabile.Da-da, ați înțeles perfect. În sistemul dvs. atât de eficient și de economic, chiar și cancerul se tratează „după ureche”, stimate domnule președinte. Ce puteam face? Să ne uităm la tata cum se chinuie în dureri? La farmacie, fetele îmi strecurau cu milă rețeta înapoi în punga cu medicament; păreau a nu vedea pentru prima oară pe cineva în situația mea.
Până aici, tata încă mai reușise să meargă singur la baie. Se târa pe lângă pereți și mobile cu respirația șuierând și refuza ajutorul nostru. Încă avea demnitate, încă nu voia să admită că e atât de slab încât chiar și mersul la baie e un efort prea mare pentru el. Într-o seară, revenind de la baie, nu a mai reușit să se așeze pe pat și a căzut pe jos. S-a ghemuit, și-a strâns genunchii la piept și a început să plângă de neputință. Într-o altă seară, ne-a cerut să-l ajutăm să facă câțiva pași prin cameră. S-a ridicat în picioare lângă pat și a încercat să facă un pas. Doar că asta însemna să-și lase toată greutatea pe un picior, iar el nu a mai putut face asta. „Nu o să pot”, a gemut el și s-a întins înapoi în pat. A fost ultima oară când tata, un bărbat ca bradul cu doar o lună în urmă, s-a ridicat din pat.
O vreme s-a mai întrebat „oare ce boală am eu, de nu mă mai fac bine?” și ne privea trist, neînțelegând cum de nu facem nimic să-l ajutăm. Pentru că nu făceam nimic, d-le președinte și nu aveți idee cât e de frustrant să privești pe cineva drag cum moare și să nu poți face nimic.
Citiţi articolul integral pe www.biziday.ro
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.